Omilia Părintelui Rafail Noica

din 31 octombrie 2010, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex

Când am revenit aici întâia dată, am băgat de seamă că suntem mulţi cei ce ne adunăm aici, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Suntem împreună şi regăsesc aici toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s-au dus stareţii – de nouă ani s-a dus Părintele Irineu, şi acum s-a dus şi Părintele Simeon.
Unde s-au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră. Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr aici, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu suntem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre. Vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem. Şi cred că nimeni dintre cei ce s-au dus n-ar dori să se întoarcă în viaţa asta. Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?… Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n-are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste. | Continuare »

Vino-n ajutor

de Traian Dorz, din vol. «Cântaţi Domnului»

Vino-n ajutor, o Doamne, căci se duc cei credincioşi,
tot mai rari sunt printre oameni oamenii evlavioşi.
Oamenii îşi spun întruna unii altora minciuni,
au pe buze linguşire, iar în duh, înşelăciuni.

Nimiceşte Domnul toate buzele ce linguşesc,
toate inimile mândre ce-ngâmfându-se vorbesc.
Pentru că săracul plânge şi cei asupriţi se tem,
Domnul zice: Iată, astăzi am să scap pe cei ce gem.

Ale Domnului cuvinte sunt ca aurul curat,
ca argintul care-n flăcări e de şapte ori cercat.
Doamne, Tu pe-ai Tăi păzi-i-vei şi în veci vor fi-apăraţi;
cei răi mişună-n tot locul când domnesc cei blestemaţi.

Surori de cruce şi răsplată

Traian Dorz, «Scumpele noastre surori»

Surori de cruce şi răsplată, însoţitoare-n plâns şi-n har,
părtaşe-aceleiaşi credinţe, jertfind aceluiaşi altar,
– cinstire-n veci îndreptăţită şi semn al sfintei preţuiri,
recunoştinţa noastră, vouă, v-aduce-a ei adânci simţiri.

Voi aţi purtat cu noi alături povara luptei lui Hristos,
dar voi aţi dus, deşi mai slabe, ca mulţi solia mai frumos;
voi n-aţi trădat rupând Lucrarea cu duh potrivnic şi-ngâmfat,
nici n-aţi vândut pe fraţi ca Iuda pe ban străin şi vinovat,
nici n-aţi adus prilej de certuri, de dezbinări şi poticniri,
– ci-aţi plâns cu suflet plin de jale în ceasul grelelor loviri.

Voi n-aţi schimbat învăţătura, smintind credinţa nimănui,
ci L-aţi urmat mereu pe Domnul, statornice-ascultării Lui.
Voi n-aţi luat o altă cale, călcând întâiul legământ,
decât puţine, când ori râvna, ori vina altora v-a-nfrânt.

Aţi stat în rugăciuni şi-n jertfă cu duhul strâns şi-ndurerat,
răbdând statornice-n credinţă, când mulţi „viteji“s-au lepădat,
iar pentru toată jertfa voastră şi pentru tot ce-aţi pătimit
voi nu v-aţi lăudat la nimeni, nici vreo răsplată n-aţi voit.

O, scumpe suflete chemate de-Acelaşi Duh, spre-Acelaşi Ţel,
Hristos vă binecuvântează iubirea ce-o suiţi spre El.
El, Care v-a chemat alături de noi, pe calea sfintei vieţi,
să crească şi-n noi o credinţă cu-a voastră de acelaşi preţ,
cu-acelaşi rod şi duh statornic, cu-acelaşi mers şi chip frumos,
să ne-ncunune-odată crucea cu-aceiaşi trandafiri, Hristos.

Fii larg la inimă şi darnic

Traian Dorz, din vol. «Cântarea cântărilor mele»

Fii larg la inimă şi darnic, fă binele cu pas tăcut,
că n-ai făcut, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea făcut!

Ascultă sfatul şi-ndurarea, îndreaptă-te când eşti mustrat,
că nu asculţi, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai ascultat.

Mergi fericit în orice vreme, oriunde te-ar chema Iisus,
că nu te-ai dus, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi că prea te-ai dus.

Fii răbdător până la moarte, oricât de-adânc ai fi brăzdat,
că n-ai răbdat, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea răbdat.

Iubeşte cald întotdeauna chiar şi pe-acei ce te-au zdrobit,
că n-ai iubit, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea iubit.

Şi iartă plin de bunătate tot răul pe nedrept purtat,
că n-ai iertat, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea iertat.

Din ce-ai văzut, să ai credinţă şi pentru tot ce n-ai văzut,
că n-ai crezut, vei plânge-odată, dar n-ai să plângi c-ai prea crezut!

Lucrătorii de prisos lumii

Ovidiu RUS

În aşteptarea întârziată şi răbdătoare a lucrătorilor rămaşi în piaţă până târziu, la ceasul al unsprezecelea, le simţi credincioşia statornică şi sfiala cuviincioasă a bunului-simţ. Vierul, doar El le-a citit în suflete şi i-a înţeles. Lui nu I-au fost indiferenţi; de aceea, întrebarea pe care le-a adresat-o are în ea şi multă compasiune iubitoare: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?…” Şi parcă le vezi ochii aplecaţi în faţa Stăpânului când I-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. Nimeni… „N-a avut nimeni nevoie de noi. N-am putut folosi nimănui la nimic…”

Ei ştiu nu numai că nu au talente deosebite cu care să se evidenţieze în faţa altora, cu care să-şi facă reclamă şi popularitate, dar ştiu şi că cinstea aceasta de a lucra în via Stăpânului nu şi-o ia nimeni singur. De aceea dragostea lor stă şi aşteaptă…
Şi a trecut de amiaza zilei, de amiaza vieţii, şi nu s-a interesat nimeni de ei, nu s-a oprit nimeni lângă ei cu un gând curat. Aşteaptă în piaţă… I-au bruscat şi i-au alungat târgoveţii, i-au pândit şi i-au urmărit vânzătorii, i-au tâlhărit borfaşii lumii… dar ei n-au plecat. Pe unii au încercat să-i înşele schimbătorii de bani, pe alţii au vrut să-i ademenească cei din bâlciul deşertăciunilor cu ofertele lor, dar dragostea lor, chiar ameninţată, le-au refuzat; ei au plâns şi Te-au aşteptat pe Tine. Au sperat şi n-au plecat nici plictisiţi, nici dezamăgiţi, nici deznădăjduiţi. Stând acolo de dimineaţă, poate i-a dogorit soarele, poate i-a sleit foamea, dar ochii lor Te caută pe Tine prin mulţime. A venit seara, a sosit ceasul ultim al zilei, şi ei tot aşteaptă. Ce sens să mai poţi crede că mai are vreo aşteptare, ce lucru nădăjduieşti că mai poţi găsi să faci la apropierea nopţii? Dar ei n-au plecat… | Continuare »

Sfântul Ioan Damaschin

Sursa: orthodoxwiki

S-a născut la Damasc – Siria, pe la anul 675, ca fiu al lui Serghie Mansur, un înalt dregător la curtea califului islamic Abd-el-Malek, de la Damasc, unde se stabilise califatul mahomedan din 661. Serghie mai avea şi rolul de reprezentant al creştinilor în faţa califului. Pentru educaţia lui Ioan şi a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piaţa robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei dar şi al filozofiei şi ştiinţelor.

Pe baza educaţiei primite, a studiilor efectuate şi a vieţuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creştinismul cât şi islamismul, Sf. Ioan observă la islamismul califului Iezid, încă din anul 723, urme monofizite, adică de respingere a iconografiei creştine, fapt care determina, chiar în acea perioadă, reproşuri adresate de calif împăratului bizantin Leon III Isaurul că tolerând cinstirea icoanelor în biserică încalcă porunca a doua din Decalog. Urmare acestei intervenţii, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor, din anul 726. La apelul patriarhului Ioan V al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor – „Tratate contra celor care atacă sfintele icoane”. Sf. Ioan preciza că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a avut chip omenesc şi icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de împodobire a sfintelor lăcaşuri, cultic – de a însoţi slujbele bisericeşti şi haric – de a mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioşi. | Continuare »

Staţi gata, dar…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 10 14, 17)

Două lucruri se văd dintr-o dată la un ostaş gata de luptă: puterea şi frumuseţea lui. Puterea se vede din hotărârea lui lăuntrică, iar frumuseţea din înfăţişarea lui dinafară. Puterea se vede din toate mădularele lui, iar frumuseţea din toate veşmintele sale.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată bătrân şi niciodată slăbănog în starea sa lăuntrică. Şi nu trebuie să apară niciodată dezordonat şi zdrenţăros în înfăţişarea sa dinafară.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată nepregătit şi negata. Chiar când este în repaus, chiar când este în odihnă, ori în călătorie – ostaşul trebuie să arate o înfăţişare totdeauna ordonată şi disciplinată, curată şi îngrijită, dovedind puterea şi frumuseţea tinereţii şi a curajului său.
Numai astfel el va face cinste Împăratului său, patriei sale şi unităţii din care face parte.

Cel dintâi lucru care despre spune Cuvântul Domnului că trebuie să se vadă la un ostaş al lui Hristos este mijlocul încins şi pieptul apărat. Centura Adevărului şi platoşa neprihănirii sunt primele dovezi şi condiţii ale puterii şi frumuseţii. Ale puterii care stă în adevăr şi ale frumuseţii care stă în neprihănire.
Puterea noastră stă în încrederea noastră pe învăţătura dreaptă, prin care ni se întemeiază credinţa noastră în Dumnezeul nostru şi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
| Continuare »

S-A FĂCUT DEZBINARE ÎNTRE EI

Traian Dorz, din «HRISTOS – VINDECĂTORUL NOSTRU»

„Atunci unii din farisei au înce-put să zică: «Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul!». Alţii ziceau: «Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?». Şi era dezbinare între ei.“  (Ioan 9, 16)

[…] Ce bine este când în cuvântul unui credincios se vede înţelepciunea, ca în Cuvântul Domnului nostru!
Atunci dezbinarea şi ruşinea se produc la farisei, nu la Domnul; paguba este a vrăjmaşilor Domnului, nu a Lucrării Sale.
Dar ce rău este când, în loc să fie înţelepţi, să caute foloasele Domnului şi slava Lui, unii dintre cei „credincioşi“ răspund în aşa fel şi se poartă în aşa chip, încât ajung ei ruşinaţi şi Domnul hulit, iar lucrarea Lui, dezbinată şi păgubită – în timp ce fariseii câştigă împotriva Domnului nostru.
Atunci dezbinarea se face între ai Domnului, iar vrăjmaşii lui Iisus râd şi se bucură. Din toate acestea iese atunci atâta ruşine şi pagubă, şi durere pentru Lucrarea lui Dumnezeu.

Cum este oare lucrarea ta şi cuvântul tău, frate credincios? Spre unirea şi închegarea Lucrării lui Dumnezeu sau spre dezbinarea ei?
Este oare slujba ta în folosul Evangheliei şi al copiilor lui Hristos sau spre întristarea şi dezbinarea, şi paguba acestora?
Este oare, prin viaţa ta, înălţată şi întărită Slava lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui sau sunt înjosite şi slăbite?
Eşti tu oare un vas de cinste sau unul de ocară pentru Lucrarea lui Dumnezeu în care ai fost primit şi iubit?
Nu cumva, în loc să fii un slujitor atent spre a nu face nimic din ceea ce duce la dezbinarea şi slăbirea familiei tale duhovniceşti, tu te-ai făcut un vas al dezbinării şi tulburării în Lucrarea Domnului, chiar în unele din cele mai grele zile pentru ea? Dumnezeu să te trezească, dacă eşti aşa, până nu te vei zdrobi de stâncă! (Ps. 137, 8-9). | Continuare »

Am lăsat în urmă lumea

Traian Dorz

Am lăsat în urmă lumea şi-am ajuns pe-ai Slavei munţi,
cu-a Iubirii flăcări ars-am orice legături şi punţi;
să rămânem pe vecie numai Singur Tu şi eu,
nu mai vreau nici o comoară, sunt bogat, Iisuse-al meu!

Tot ce poate să-mi dea lumea nu mai are nici un preţ,
nu privesc decât spre-a’ Tale bogăţii şi frumuseţi –
nu m-atrage decât dorul după Tine, Domnul meu,
sunt bogat că Te-am pe Tine, Tu mă-mbogăţeşti mereu.

O, al Veşniciei mele Dulce şi Puternic Far,
Tu-mi arăţi mereu mai scumpe ţărmuri fără de hotar
şi mă treci prin stăvilarul Timpului încet şi greu,
să cuprind Nemărginirea strânsă-n Tine, Domnul meu! | Continuare »

Poruncile şi legămintele pot rodi numai prin Jertfa Crucii

Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»

Suntem sub Muntele Sinai, unde li s-au dat israelitenilor tablele legii cu cele zece porunci. Suntem la locul unde Domnul Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul lui Israel. „Dacă veţi asculta glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei“, le-a zis Domnul (Ieşirea 19, 6).
Întrebarea este: au ţinut israelitenii acest legământ? Au ţinut cele zece porunci şi legământul? Hotărât că nu! Viţelul de aur, tablele sfărâmate, rânduielile necinstite, trimişii Domnului ucişi cu pietre, Hristos răstignit, Sfântul Duh întristat sunt martori despre aceasta.
Şi nici nu prea se putea să fie altcum, pentru că Legea era numai „cunoştinţa păcatului“. Legea era numai o arătare a lui Dumnezeu despre ce trebuie să fie omul. „Harul şi adevărul“ care „să plinească“ această lege şi să dea omului putere să ţină legea şi poruncile – urmau să vină mai târziu prin Iisus Hristos.
În felul ei, Legea era desăvârşită. Ea arăta păcatul în chip desăvârşit. Ea îl arăta pe om şi starea lui în chip desăvârşit. Ea arăta sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu în chip desăvârşit.
Dar Legea se oprea aici. Atât era hotarul ei rânduit de bunul Dumnezeu. Mai încolo, urma să lucreze Harul. Cealaltă parte, „plinirea Legii“, urma să vină prin Iisus Hristos.
Legea era şi este ca o oglindă desăvârşită trimisă din cer pe pământ să arate omului păcatul şi stricăciunea sufletească în care se află. Când stau în faţa unei oglinzi, oglinda îmi arată murdăria de pe obraz. Dar lumina face numai atât: îmi arată murdăria; dar nu o şterge.
Când ies pe întuneric cu o lumină în mână, lumina îmi arată piedicile şi gropile din calea mea, dar nu le urneşte din loc. Razele soarelui îmi arată praful din casă, dar nu mătură casa. | Continuare »