Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „întru toată înţelepciunea, învăţându-vă şi înţelepţindu-vă pe voi înşivă“, Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:
„Nu aruncaţi totul asupra noastră! sunteţi oi cuvântătoare şi nu necuvântătoare. Dacă cei învăţaţi s-ar fi apucat să înveţe şi ei pe alţii, ar fi progresat lucrul nostru şi ne-ar fi venit şi nouă în ajutor. Spune-mi, dacă cineva s-ar duce la un dascăl învăţat şi ar rămâne acolo un timp îndelungat spre a învăţa literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre sarcina şi îngreuierea dascălului?
Pe timpul Apostolilor, nu era aşa, ci, întruna, cei ce ieşeau de la învăţătură, înlocuiau pe dascălii lor în învăţarea altora. Numai aşa au putut Apostolii să cutreiere lumea întreagă, nefiind ei legaţi într-un singur loc. Însă voi mă ţineţi pe loc ca pironit… totul aruncaţi asupra noastră. Voi ar trebui nu numai să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi pe alţii. Voi însă toate le lăsaţi în sarcina noastră şi de aceea avem o mare greutate“.
Fiecare creştin trebuie să fie o „lumină“, o „sare“, un „aluat“
„Cum că noi – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci şi pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Matei 5, 13–14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi de mare preţ pentru alţii. Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru acei care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină, – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci ce le foloseşte lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună?
Tot aşa, sarea nu se sărează pe sine însăşi, ci împiedică alte trupuri să nu treacă în putreziciune şi nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu! Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mădularele care trec în putreziciune, adică pe confraţii tăi care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti; a-i elibera de lene ca de putreziciune, şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta, Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi! Chiar dacă aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârşeşte toată plămădeala, aşa şi voi puteţi în-toarce la râvnă un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie care a îngropat talantul său în pământ!“ (din «Ce este Oastea Domnului»)
În vremea când bunul Dumnezeu a hotărât mântuirea omului căzut şi când acest har a fost pus de El în Jertfa Domnului Iisus, în lucrarea Duhului Sfânt şi în vestirea Adevărului, auzirea şi primirea mântuirii erau nespus de plăcute şi sufletele oamenilor veneau cu mulţime mare la Dumnezeu.
Văzând acest lucru, diavolul, satana, vrăjmaşul cel mare al lui Dumnezeu şi pierzătorul sufletelor omeneşti, s-a înspăimântat. El şi-a zis: „Planul celui Prea Înalt pentru mântuirea lumii a reuşit şi eu, cu toate puterile răului, n-am putut să-l împiedic.
Hristos, suferind până la moarte pe cruce, a biruit uneltirile mele, a zdrobit porţile iadului meu, a rupt lanţurile păcatului cu care eu legasem neamul omenesc, a biruit moartea şi a făcut deplină răscumpărare pentru mântuirea tuturor sufletelor.
Acum, iată, L-a trimis şi pe Duhul Sfânt şi Cuvântul Adevărului, care cheamă sufletele oamenilor la mântuire şi le ajută s-o afle şi s-o primească atât de uşor, încât împărăţia întunericului va fi nimicită de tot şi iadul va rămâne gol. Ce este deci de făcut?“ | Continuare »
Sf. Ioan de Kronstadt, din «Viaţa mea în Hristos»
O lumânare care se consumă. Cel Care a aprins-o nu trebuie decât să sufle, şi ea nu mai este.
Ce este viaţa noastră? Drumul unui călător! Odată ce a atins un anumit termen, porţile se deschid pentru el, îşi lasă haina de drum (trupul său) şi bastonul lui de pelerin şi intră în casă.
Ce este viaţa noastră? O lungă luptă sângeroasă pentru cucerirea adevăratei patrii şi a adevăratei libertăţi. Odată lupta terminată, vom fi învingători sau învinşi, vom fi trecuţi de la locul luptei la locul răsplătirii şi vom primi de la Arbitru fie o răsplată veşnică – o slavă veşnică, fie o pedeapsă veşnică – o ruşine veşnică.
…Mulţumesc Domnului şi sfintei mele Maici – Biserica, curata şi nestricăcioasa logodnică a lui Hristos, că mi-a arătat şi a pregătit pentru mine calea adevărată a mântuirii, că a stârpit cu prilejul sinoadelor ecumenice sau locale, toate ereziile şi schismele care ar fi putut constitui mari obstacole în calea mântuirii mele, că a învins glorios pe toţi persecutorii credinţei, că s-a făcut protectoarea mea pe calea împărătească a adevărului care duce la viaţa veşnică.
Îi mulţumesc că a păstrat toate Tainele instituite de Domnul, care mă conduc cu siguranţă spre mântuire. | Continuare »
Propovăduirea ereziei ecumeniste de pe tronul patriarhal
Iisuse, unde-i locul Tău Te rog, fă-mi loc şi mie
să nu fiu despărţit, Iisus, de Tine pe vecie.
De unde Tu eşti alungat să plec şi eu în pripă
să nu stau despărţit, Iisus, de Tine nici o clipă.
– Iisus, să nu stau despărţit de Tine nici o clipă.
Când Tu posteşti şi rabzi arzând în foame şi-n suspine
să ard şi eu, să rabd tăcând alăturea de Tine,
să-ndur orice, dar să-mi păstrez fiinţa mea curată,
să nu fiu despărţit, Iisus, de Tine nici odată.
– Iisus, să nu fiu despărţit de Tine nici odată.
Când Tu eşti judecat şi pus pe crucea pătimirii
să-Ţi stau alăturea şi eu la Jertfa Ispăşirii.
– Atunci aş fi încredinţat că-n slava care vine
ai fi alăturea pe veci, Iisus, şi Tu cu mine.
– Iisus, alăturea pe veci ai fi şi Tu cu mine.
De ce a asemănat Iisus pe farisei cu aluatul, zicând: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor!“ (Matei 16, 6)? – a întrebat odată un învăţător pe elevii săi.
– Pentru că – a răspuns copilul unui credincios – prin aluat totdeauna pâinea creşte, se umflă şi arată mai mare decât este. (din «600 Istorioare religiose» Pr. I Trifa)
Traian Dorz, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii
În această parte a acestui sfânt apostol se continuă atât de frumos şirul bunelor îndrumări şi al însemnatelor porunci date fiului preaiubit şi urmaşului vrednic de către părintele său sfânt.
Cel dintâi lucru asupra căruia îl face foarte atent Sfântul Pavel pe tânărul său urmaş este învăţătura, adică felul cum explică şi cum aplică el credinţa, trăirea şi propovăduirea Evangheliei şi a adevărului divin. Şi numai după ce va fi înţeleasă şi preţuită deplin această primă valoare a vieţii, învăţătura, apoi urmează importanţa tuturor celorlalte: a purtării, a hotărârii, a credinţei, a îndelungii răbdări, a dragostei. De ce aşa? Pentru că de valoarea învăţăturii depinde valoarea tuturor celorlalte.
Dreapta învăţătură, buna şi adevărata învăţătură este şi poate fi numai una. Numai dintr-o astfel de învăţătură pot naşte şi creşte toate celelalte însuşiri sau merite adevărate şi vrednice în faţa lui Dumnezeu ale unui om. Căci dacă nu are învăţătura dreaptă, omul nu poate avea nici credinţa dreaptă. Şi dacă nu are credinţa dreaptă atunci nici purtarea, nici hotărârea, nici dragostea sau răbdarea cuiva nu pot avea nici un preţ înaintea lui Dumnezeu ori în primirea mântuirii.
Câţi dintre păgâni ori dintre necredincioşii care n-au o învăţătură sănătoasă au fost în stare să rabde mult, să se poarte corect, să-şi dea chiar viaţa pentru o cauză a lor, dar toate acestea nu le-au folosit la nimic, dacă învăţătura lor era rătăcită şi potrivnică adevărului sfânt… | Continuare »
Preot Iosif Trifa
Ce evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Doară nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.
De la vameş să luăm pildă de smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi, aşezându-se cu ele ruşinat, acolo, înapoi, lângă uşă, le stropea cu lacrimile părerii de rău.
Aşa să facem şi noi. „Smerenia este temelia vieţii noastre celei creştineşti – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început tuturor faptelor bune.“
Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca Sf. Ioan păcatul şi cuonaşterea lui“ – zice Gură de Aur.
Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!“ Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!“ Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele. Nu aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi, din adâncul sufletului său, se ruga aşa: „Dumnezeule, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos!… Pentru mulţimea păcatelor mele nu sunt vrednic să caut cu ochii mei spre cer… Înaintea Ta, Doamne, stau toate strâmbătăţile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gând şi nici un lucru nu este pe care să nu-l ştii Tu, Doamne. Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n‑am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine, ticălosul!“ | Continuare »
