Din «Profetul vremilor noastre» de Moise Velescu
Fiecare adevăr îşi are vremea sa şi fiecare profet îşi are timpul său. Când vremea unui adevăr s-a împlinit – el tace. Când timpul unui profet s-a împlinit – el pleacă.
Dar cei în mijlocul cărora a strălucit adevărul nu mai rămân cum erau înainte de a-l vedea. Şi cei cărora le-a strigat profetul nu mai sunt cum au fost înainte de a-l auzi. Unii se vor întoarce, cu faţa strălucind de binecuvântarea primirii Adevărului. Alţii, întunecaţi pe veci de blestemul împotrivirii sau osândiţi de uciderea lui.
În dis-de-dimineaţa zilei de 12 Februarie 1938 s-a împlinit vremea unui mare adevăr şi a tăcut gura unui mare profet.
Trecerea în lumea cealaltă a fost pe măsura trecerii prin lumea aceasta. Cuptorul suferinţei, încălzit până la alb, le-a dat incandescenţa aceasta nemuritoare, atât adevărului cât şi profetului său. Şi amândoi au rămas, pentru noi, ţintă şi model, undeva sus. 
Nici prea departe, ca să ne fie prea greu de atins, nici prea aproape, ca să ne fie prea uşor. Ci numai acolo până unde trebuie neapărat să ajungem – fiindcă mântuirea abia de acolo începe.
Am spus în altă parte, mai pe larg, despre zilele şi întâmplările trecerii în veşnicie a Părintelui Iosif – despre frumuseţea şi sfinţenia lui, despre lacrimile şi dragostea fraţilor, veniţi cu miile să-l petreacă la plecarea din lume, ca şi despre urâţenia şi vinovăţia mitropolitului vrăjmaş şi ale sfătuitorilor lui, care s-au răzbunat până şi pe cadavrul său, nepermiţând, nici a patra zi de la moarte, săvârşirea slujbei înmormântării şi tragerea clopotului. Numai când cioclii îi vor sfâşia şi haina preoţească, văzându-şi şi această ultimă răzbunare împlinită, îngăduiră protopopului Emilian Cioran să-i facă o foarte scurtă slujbă de înmormântare – ca pentru cel mai din urmă om – şi să tragă o singură dată, pentru el, clopotul unei singure biserici. | Continuare »
Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Simeria – 17 august 1985
„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri.” Ce poruncă dumnezeiască, sfântă şi puternică este aceasta! Cine nu-şi aduce aminte de înaintaşii săi, de mai-marii săi, de părinţii poporului său, de strămoşii săi în credinţă şi în viaţă, acesta este un om nenorocit. E ca un fir de iarbă tăiat, rupt de rădăcina sa, care se usucă şi pe care-l duc vânturile şi apele, fără să mai aibă nici prezent, nici viitor. Pe noi, Dumnezeu ne-a născut din nişte părinţi mari şi sfinţi. Poporul nostru s-a născut o dată cu credinţa în Dumnezeu! Strămoşii noştri nu L-au aflat pe Hristos după secole de păgânism şi de întuneric, ca alte popoare. De aceea, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii noştri, care de la începutul vieţii lor şi-au deschis inima pentru adevărul lui Dumnezeu; pentru adevărul acestei mari credinţe.
Am vorbit în zeci de rânduri despre datoria noastră eternă şi sfântă de a ne simţi totdeauna legaţi de trecutul nostru, de părinţii noştri, de înaintaşii sfinţi care ne-au lăsat nouă nu numai mărturia frumoasă a credinţei, a vitejiei, a hărniciei şi a cinstei lor în toate semnele nemuritoare semănate de-a lungul şi de-a latul patriei noastre; ci ne-au lăsat Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, dovada credinţei lor, învăţătura lor nemuritoare şi porunca lor să le urmăm credinţa. „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire”… Acesta este prezentul: să ne uităm cu băgare de seamă la sfârşitul felului de vieţuire al părinţilor şi înaintaşilor noştri. Şi-o poruncă pentru tot viitorul: urmaţi le credinţa! | Continuare »
Păstrează-mi darul Tău, Părinte:
– credinţa care-ntâi mi-ai dat,
mereu mai rodnică şi-adâncă,
dar cea dintâi, de neschimbat!
Păstrează-mi darul Tău, Iisuse:
– învăţătura cea dintâi,
prin ea în Adevăr să umblu,
prin ea-n Iubire să rămâi!
Păstrează-mi darul Tău, Duh Sfinte:
– preasfântul har ceresc, în veac,
prin el să pot rodi edenic
în tot ce simt şi-n tot ce fac!
Păstrează-mi râvna şi-ascultarea
spre tot ce-ai spus şi mi-ai lăsat,
să-Ţi poţi primi napoi talantul
mai însutit de cum l-ai dat!
Traian Dorz,
din CÂNTAREA ANILOR
„Dacă“ este o condiţie. „Dacă“ este o poartă.
Dacă primeşti, ai. Dacă vei păstra, vei avea.
Dacă nu primeşti, nu ai. Dacă nu păstrezi, în zadar ai primit. Ba eşti încă mai nenorocit în ziua trebuinţei, fiindcă ştii că ai primit şi că ai putut să ai, dar n-ai păstrat.
Mulţi au primit un nume bun prin naşterea din părinţi vrednici.
Dar – dacă ei înşişi nu şi-au mai păstrat acest bun nume, necontinuând trăirea unei aşa vieţi vrednice cum au avut părinţii lor – în zadar. Ei au murit în ruşine şi pierzare, fiindcă virtutea nu se moşteneşte.
Numele bun al părinţilor ne însoţeşte atâta vreme, până când începe să ne fie cunoscut propriul nostru nume. Când suntem destul de mari, devenim destul de cunoscuţi .
După aceea, numele nostru capătă valoarea trăirii noastre, a cinstei noastre, a faptelor şi a vieţii noastre.
Şi vom rămâne apoi şi în amintirea lui Dumnezeu, şi în aceea a oamenilor cu această valoare.
Mulţi au primit o avere bună prin moştenirea de la înaintaşii lor harnici şi cumpătaţi.
Dar, dacă ei n-au ştiut să păstreze prin muncă şi prin cumpătare această avuţie, ci prin lene şi risipă şi-au pierdut-o, în zadar a fost moştenirea lor.
Cât de mare şi de frumoasă să le fi fost această moştenire, fiii netrebnici şi risipitori au pierdut-o curând şi au rămas în zdrenţe şi în mizerie.
Pentru că n-au ştiut să păstreze darul dragostei părinteşti, neascultarea i a pedepsit, iar lenea i-a ruinat.
Ferice de fiul înţelept şi chibzuit care, o dată învrednicit de Dumnezeu cu nişte avuţii frumoase, trupeşti sau sufleteşti, ştie prin muncă şi prin chibzuinţă să păstreze şi să crească aceste avuţii!
Preabunule Doamne şi Dumnezeul nostru!
Îţi mulţumim din inimă de bunii noştri părinţi trupeşti şi sufleteşti şi de frumoasele moşteniri pe care ni le-au lăsat, ca noi prin ele să aducem mult rod sfânt şi un veşnic folos, spre slava Ta.
Te rugăm, ajută-ne, Doamne, să ne purtăm într-un chip vrednic de părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti, iar frumoasele noastre avuţii pe care le am primit de la Tine şi de la ei să le ştim folosi spre viaţa veşnică, precum au ştiut folosi talanţii lor şi cel care a primit cinci şi a mai adus cinci,
şi cel care a primit doi şi a mai adus doi.
Amin.
Traian Dorz, Hristos – Pâinea noastră zilnică
Traian Dorz, CÂNTĂRI DE DRUM
De te mai zbaţi avar s-aduni
comori râvnite de nebuni
să ştii: ce laşi pe-al morţii drum
deşertăciune sunt şi fum!
Cu ce cuvinte-ai strâns de ieri
te duci spre veşnice tăceri,
cu ce talanţi ai câştigat
te-ntorci la Cel Ce ţi i-a dat.
De-ai învăţat ceva trăind
la crinii câmpului privind
sau corbii care n-au grânar
vei şti să n-alergi în zadar.
De-ai învăţat s-asculţi ceva
cu ochii şi cu inima,
atunci vei şti ce plâns amar
e cel târziu şi în zadar!
Doar când înveţi să nu-ţi aduni
comori râvnite de nebuni,
abia de-atunci vei şti mereu
să-ţi strângi comori spre Dumnezeu!
Doamne, iată, ochii mei
Te privesc mereu mai grei;
pune-mi Tu lumina-n ei,
să Te vadă cum Tu vrei.
Şi-ncălzeşte-mi inima
să Te poarte cum ai vrea
şi să caute Faţa Ta
cât mai poate şti căuta!
Doamne, iată-mi tot ce-am eu
închinat lui Dumnezeu,
împlineşte-mi-l mereu
cu rod tot mai scump şi greu!
Cu cât anii trec şi vin,
să-mi am cerul mai senin,
drumul mai cu soare plin
şi cuprinsul mai divin.
Doamne, iată-mi ce-am făcut –
şi ştiut, şi neştiut –
ţi-l aduc şi stau tăcut
şi cu sufletul temut…
că mi-ai dat un sfânt avut
şi mi-e timpul meu trecut,
iar talantul meu plăcut,
rău mă tem că l-am pierdut!
Traian Dorz, Cântări Noi
„Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului. Şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis:
Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.
Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim.”
Sfântul şi Dreptul Simeon s-a născut cu 360 de ani înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.
Între cei şaptezeci de înţelepţi ai lui Izrael pe care i-a numit Ptolomeu Filadelful, regele Egiptului, ca să traducă Vechiul Testament din limba ebraică în limba greacă, a fost ales şi Simeon, despre care Sf. Tradiţie spune că era „un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură“.
| Continuare »
Soliile creştinilor de azi: „Să mai pot pune mâna pe moşia asta, atunci pot muri… Să-mi mai fac o casă nouă, atunci pot muri… Să-mi mai rotunjesc suma de banii, atunci pot muri”.
Acum miercuri a fost praznicul bătrânului Simeon, cu declaraţia lui că poate muri liniştit fiindcă L-a primit pe Domnul, după ce L-a aşteptat o viaţă întreagă.
Praznicele sunt puse să trecem prin ele cu folos de învăţătură sufletească. Eu mă întreb însă, câţi au trecut prin praznicul de miercuri alegându-se cu o învăţătură de mântuire sufletească. În legătură cu bătrânul Simeon, vom da câteva gânduri duhovniceşti.
În viaţa bătrânului Simeon stă ascunsă toată taina vieţii noastre de creştini. Întreagă viaţa lui n-a fost altceva decât o aşteptare a Mântuitorului. N-a fost altceva decât o dorinţă de pregătire pentru primirea Mântuitorului. Rostui vieţii lui s-a încheiat cu aflarea şi primirea Mântuitorului.
Acesta trebuie să fie şi rostul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti: aflarea şi primirea cea adevărată a Mântuitorului. Sunt însă aşa de puţini cei ce-L află şi-L primesc cu adevărat.
Fratele meu! Poate şi tu ştii despre un Hristos ce S-a născut în peştera Vifleemului, S-a botezat în Iordan, a învăţat multe lucruri frumoase şi pe urmă a murit pe Crucea Golgotei ca „să şteargă păcatul lui Adam”. E frumos şi e bine că ştii aceste lucruri, dar ele nu-ţi sunt de nici un folos sufletesc câtă vreme nu cunoşti pe un Hristos care S-a născut pentru tine, a trăit pentru tine, a murit pentru tine, a înviat pentru tine şi petrece şi acum în lume pentru tine; vrea să trăiască cu tine, vrea să intre în casa ta, în viaţa ta, în inima ta, în toate gândurile şi faptele tale. | Continuare »
