de Vasile Voiculescu

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul …
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână nendurată, ţinând grozava cupă,
Se cobora-mbiindu-L şi i-o ducea la gură…
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…
Dar fălcile-ncleştându-Şi, cu ultima putere,
Bătându-Se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate după pradă.

Cina-cea-de-taina-4Nădejdea mea Preafericită,
Prieten Bun şi Scump, şi Drag,
ce dulce-Ţi simt păşirea sfântă
pe albul sufletului prag!…

Ce limpede-Ţi aud bătaia
duioasei Inime din sân
când, ostenit, aplecu-mi capul
pe pieptu-Ţi iubitor să-l ţân.

Ce sfântă-nviorare-mi umple
adâncul sufletului meu
când limpede, din pălmi, Iisuse,
Tu Apa Vieţii-mi dai să beu.

Ce darnic, Doamne, Tu mă saturi
cu-a Tale mii de haruri când,
din lungi cutreierări de lume,
la masa Ta mă-ntorc flămând.

Cu câtă grijă-mi porţi Tu paşii
prin spinii lumii să mi-i treci,
să nu mă-nşele iar vrăjmaşul
pe-a’ ispitirii lui poteci.

O, Scump şi Bun, şi Drag Prieten,
din mii de imnuri azi m-adun
şi crinul cel mai scump, Viaţa,
sub Cruce-nlăcrimat Ţi-l pun… (Traian DORZ)

Traian Dorz

Oricând sunt lovit puternic
şi sunt judecat nedrept,
eu mă-ncred în Dumnezeul
Cel Preabun şi Înţelept
şi mă bizui pe dreptatea
care ştie El c-o am,
El mă vede că-s ca frunza
când se clatină pe ram!

Am dat tot ce-aveam acelor
ce-i credeam că plâng mai greu,
mai cu milă-am fost spre alţii
decât spre necazul meu
– şi-astăzi, când mă râd cei care
m-am golit ca să-i îmbrac,
Doamne, vezi-mă, căci, iată,
eu nu pot decât să tac!

L-am hrănit întâi pe-acela
ce-mi cerea mai disperat,
– Dumnezeu să aibă milă
de toţi câţi m-au înşelat.
Azi le-ntind frăţeşte mâna
şi le dau sărut frăţesc;
este Săptămâna Mare,
merg să mă împărtăşesc!

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

TDorzStarea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete…

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte:

Se făcea că era ziua de Paşti. Eram într-o mare catedrală, la slujba Învierii. Dar nu eram jos, unde vedeam strâns tot poporul, ci undeva foarte sus, deasupra iconostasului şi altarului, de unde mă uitam în jos la marea mulţime a închinătorilor care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii şi stând pe un amvon înalt. Ascultam şi eu la predica lui, cu toţi cei pe care îi simţeam acolo, sus, în jurul meu, dar care nu ştiam cine sunt. Am reţinut din predica episcopului doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, zicea el… Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum spusese: Eu Îmi dau Viaţa şi tot Eu Mi-o iau iarăşi…“

O lumină şi o sărbătoare înaltă şi cerească era peste tot unde priveam, foarte de sus…
Acum îmi explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paştile şi atunci când se va rosti în biserică predica de Paşti eu nu voi mai fi printre cei de pe pământ – ci undeva mult mai sus… Visul era atât de neobişnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o astfel de explicaţie, încât acum aşteptam liniştit acest eveniment. Poate va fi astăzi, poate mâine, în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul acesta şi ce fericit aş fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte! M-am născut trupeşte la Crăciun, m-am născut duhovniceşte la Rusalii, ce bine ar fi să mor la Paşti…
| Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – SOLIA BIBLIEI

În lunga peregrinare pe pământ, poporul lui Dumnezeu şi ucenicul lui Hristos au de ajuns în multe stări grele şi la multe răscruci primejdioase trebuie să stea. Nu tot drumul vieţii unui popor sau al unui ucenic ascultător de Hristos este furtunos. Dar cea mai mare parte din drumul lor aşa este. Fiindcă aşa este scris că va fi. Şi aşa a fost însăşi calea vieţii pământeşti a Căpeteniei Bisericii şi a Mirelui ei, Iisus Hristos.

Dar mai dinainte de a fi noi poporul lui Dumnezeu, mai dinainte de a fi noi ucenici ai lui Iisus Hristos, mai dinainte de a cunoaşte lupta şi vrăjmaşul pe care va trebui să-l înfruntăm, mai dinainte de a ajunge în primejdiile şi în valurile prin care va trebui să trecem ca nişte biruitori, nouă, Hristos ne-a lăsat cuvântul Său puternic: «Nu vă temeţi!». Şi făgăduinţa Sa cea tare: «Căci Eu sunt cu voi.».
Cât de siguri ar trebui să fim noi de aceste adevăruri! Cât de puternică încredere ar trebui să avem neîncetat şi fiecare din noi în sprijinul pe care ni l-a făgăduit Dumnezeu. Şi cât de liniştiţi am străbate noi prin toate, dacă nu ne-am îndoi câtuşi de puţin că aceasta este chiar aşa. Şi că făgăduinţele Lui sunt întregi adevărate.
…Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu, Dumnezeul tău, sunt cu tine – zice El. Eu te întăresc, ca să nu fii învins. Eu îţi vin în ajutor când eşti gata să fii doborât. Şi Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare, să ieşi din toate şi tu biruitor.

Frate, crezi tu aceste cuvinte adevărate ale lui Dumnezeu?
Te bizuieşti tu cu adevărat pe aceste cuvinte ca pe nişte biruinţe sigure?
Sunt ele pentru tine o pace dulce, un curaj sfânt, o temelie nezdruncinată, o călăuzire sigură?
Dacă într-adevăr sunt, atunci nimic nu te va birui niciodată!
Dacă într-adevăr nu sunt încă, roagă-te, crede şi încre-de-te stăruitor în ele, pentru ca să ajungă să fie pentru tine nişte adevărate şi nezdruncinate temelii veşnice. | Continuare »

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Pe noi ne apără Acelaşi Slăvit şi Sfânt Biruitor
Care-a purtat prin mii de lupte nebiruit pe-al Său popor;
El ne e Stâlp de flăcări noaptea şi ziua ne e Stâlp de nor,
El, Cel Nebiruit de nimeni, va fi în veci Biruitor!

Pe noi ne-ndrumă tot Acelaşi Învăţător Adevărat
Care-a-ndrumat întotdeauna frumos pe cei ce L-au urmat;
Cuvântul Lui ne e lumină şi Duhul Lui – îndemn curat,
El, Cel neînvăţat de nimeni, pe toţi doar El ne-a învăţat.

Pe noi ne sprijineşte-Acelaşi Stăpân Puternic şi Slăvit
Care-a ţinut mereu statornici pe toţi acei ce I-au slujit;
puterea Lui ne dă tăria şi harul Lui, tot ce-am dorit,
El, Cel nesprijinit de nimeni, pe toţi doar El ne-a sprijinit.

Pe noi ne mântuie Acelaşi Slăvit Mântuitor Divin
Ce-a mântuit pe toţi aceia ce-ascultă glasul Lui şi vin;
al Lui Sfânt Sânge ne sfinţeşte şi Trup, din Pâine şi din Vin,
El, Cel nemântuit de nimeni, ne mântuie pe toţi deplin.

Pe noi ne va-nvia Acela Ce-i Viu în veci şi mai presus,
Care-a-nviat pe toţi cei care viaţa jertfă I-au adus;
Viaţa Lui ne dă viaţa, El Duhul Lui în noi a pus,
Iisus, Ce-a Înviat prin Sine, ne va-nvia pe toţi, Iisus!…

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

O femeie păcătoasă îngenuncheată la picioarele Domnului ne arată această evanghelie. Cercetătorii Evangheliei spun că această femeie a fost Maria Magdalena. Şi era această Marie o femeie vestită în desfrânări şi păcate. Ce a adus-o pe această Marie păcătoasă la picioarele Domnului? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc de unde Maria nu lipsea niciodată; ce i-a venit ei acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus?
Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea cu toate jocurile şi plăcerile ei n-o putea uşura.
Cercetătorii Evangheliilor spun că această femeie desfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că a scos Iisus din ea şapte duhuri necurate (Lc. 8, 2). Această greutate sufletească a duhurilor necurate, a patimilor şi a păcatelor o aduseseră pe Maria la picioarele Domnului.
Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă.
Aceasta este calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci acela care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan

„Şi te-a hrănit pe tine Domnul Dumnezeu ca mană, să-ţi arate ţie că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deut. 8, 3).

Mana din Biblie li s-a dat israelitenilor ca un fel de învăţătură. Această mană le spunea despre legătura lor cu cerul, cu Dumnezeu. Această mană le arăta că ei sunt nişte copii ai lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îi hrăneşte cu pâine cerească. Această mană le arăta în chip văzut că nu numai cu pâine poate trăi omul, ci şi cu ceea ce vine de sus, de la Dumnezeu.
Dar mana din Biblie nu s-a dat numai spre învăţătura israelitenilor, ci şi a noastră. Mana din Biblie stă în faţa noastră ca o icoană despre hrana şi mâncarea noastră cea sufletească, duhovnicească. Ea ne strigă şi nouă: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu“. Ea ne strigă că „suntem străini şi călători pe acest pământ“ (Evrei 11, 13); în călătoria şi pustia acestei vieţi avem şi noi lipsă de mană, de mâncare duhovnicească. Noi trebuie să ne hrănim zilnic şi neîncetat cu această mâncare.
Mergeţi în casa creştinului de azi şi faceţi o cumpănă de cheltuieli: pentru asta a cheltuit atât şi atât… pentru dări atât şi atât… pentru încălţăminte şi haine atât şi atât… pentru tutun atât şi atât… pentru avocat atât şi atât… pentru băutură atât şi atât… dar pentru sufletul lui n-a cheltuit nici un ban… pentru „mana“, hrana cea sufletească, nimic… Mii de lei pentru cele trebuitoare… mii de lei pentru cele netrebuitoare, dar pentru o Biblie, sau o Psaltire, sau o foaie religioasă, nimic.
Mergeţi dimineaţa, când se scoală creştinul, şi uitaţi-vă la el cum se scapă de „mană“ cu câteva cruci făcute la repezeală. Alţii nici atât, ci aleargă direct la mana diavolului.
– Ce zice tatăl tău când se scoală dimineaţa? întrebă odată un învăţător pe un elev din clasa întâi, voind să-i vorbească despre rugăciune.
– Zice, răspunse elevul, să fie al dracului cine a scumpit iar tutunul. | Continuare »

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,
e mai statornic decât toate,
a Tale-orânduiri rămân
pe veci de veci nestrămutate.

Cuvânt Slăvit, doar tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire,
şi scut, şi-alin, şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire!

Cuvântul Tău, Iisuse,-n veac
este-adevăr şi părtăşie
când toate pier şi se desfac
e-n veci curata Apă Vie.

Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,
e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre Sărbătoare şi-nviere.

Cuvânt Slăvit, lumina mea,
tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii tale rouă.

Sfânt Adevăr Desăvârşit,
fii-mi toiag şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!

Traian Dorz, Cântări de drum