MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA

MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA

Traian Dorz, Răsplata ascultării

1. Mormântul nu este „casă de veci”, cum i se spune, căci din „casa” aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceastalaltă. Şi din „patul” acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de-al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel în care vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Mt 25, 46).

2. Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele sfinte al Domnului Iisus!
Şi faţă de adevărul Cuvântului Său!

3. Cuvântul spune că L au pus în mormânt, nu că L au înmormântat pe Iisus, – după cum grăuntele de grâu este pus sub brazdă, şi nu înmormântat.
Ce este pus este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.

4. Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia, dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti, al lumii acesteia, – atunci în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a Învierii mântuitoare. | Continuare »

Din iubire de oameni

Din iubire de oameni

Lidia hamza

Când slava
cunună de spini
din iubire de oameni purta,
nu numai Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat biruia.
Ci, Fiul Omului,
zăvoarele urii, iubind, sfărâma.
Pentru toată făptura
Hristos învia.

Când Jertfa
pe crucea de lemn
din iubire de oameni ardea,
nu numai
moartea pre moarte călca.
Ci toată făptura Adevărul afla.
Când piatra de-o parte
de pe mormânt cădea,
din moarte la viaţă
Hristos ne învia.

Tu, inima mea,
nu numai pe tine în ceruri te-aş vrea!
Ci până-n vecie,
slujind Adevărul,
du, celor ce-aşteaptă,
curată solie.
Din iubire de Domnul,
fii tu o făclie!
Ca-n toată făptură
Hristos să învie.

Iosif din Arimateea – sfetnicul soborului

Iosif din Arimateea – sfetnicul soborului

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 5 septembrie 1981

… La vremea patimilor Mântuitorului, citim în sfintele Evanghelii nişte nume pe care nu le-am întâlnit nici înainte, nici după aceea. Dumnezeu i-a pregătit tocmai pentru aceea. Despre Maria Magdalena, despre Simon Cirineanul, despre Iosif din Arimateea nu se vorbeşte decât acum. Când a fost nevoie de ei, ei au fost acolo.
Un mare scriitor italian a scris o carte despre martorii patimilor; şi a urmărit, după patimile Mântuitorului, ce s-a întâmplat cu cei care au luat parte la acestea, fie în sens bun, fie în sens rău…
(…) Dar scrie aşa de frumos despre Iosif din Arimateea. El era sfetnicul soborului, adică un responsabil cu o funcţie deosebită în sinedriul acela care trebuia să-L condamne pe Mântuitorul. Şi tocmai el, acest om cu funcţia aceasta de răspundere, alege riscul de a se duce la Pilat şi a cere Trupul lui Iisus. Ce mare risc este acesta! Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acei care deţin o autoritate în mijlocul poporului şi au curajul să apere un nevinovat şi au curajul să-şi asume un risc, dacă e nevoie, ca să-l ajute pe cel nevinovat şi să împlinească voia lui Dumnezeu.
Aşa a făcut Iosif din Arimateea, care era responsabilul soborului, al adunării naţionale care Îl condamnase pe Hristos, al parlamentului aceluia care Îl condamnase pe Hristos. Iosif a zis: „Mă duc la stăpânitor şi îmi asum riscul şi răspunderea să Îl cer eu pe Hristos”. Nimeni altcineva nu putea să facă lucrul acesta decât el, care avea şi autoritatea, şi prestanţa, şi curajul s-o facă. Şi Dumnezeu l-a pregătit pentru aceasta şi l-a binecuvântat să facă aşa.
Se spune că în Vinerea Patimilor, după ce Mântuitorul murise, Iosif s-a hotărât să meargă al Pilat, să ceară Trupul Mântuitorului de pe Cruce.
Iosif acesta avea un fiu, un fiu bolnav. Un fiu pe care-l iubea aşa cum iubesc părinţii pe singurul lor fiu. În timpul cât Iosif întârziase ducându-se la Pilat, mergând după aceea să ia Trupul Mântuitorului de pe Cruce, timpul a trecut, se făcuse ora târzie.
Şi mama era singură cu copilul bolnav. Copilul întreba mereu despre tatăl:
– Nu mai vine tata? Eu ştiu că mor… Aş vrea să mai văd odată pe tata… | Continuare »

Se apropia Săptămâna Patimilor 1959

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Starea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete… Lângă mine era, cu patul, un medic veterinar, un om destul de uşuratic, care făcuse şi el cândva – ca toţi cei care erau asemenea lui – o politică aventuristă, iar acum nu voia să recunoască, deşi faptele lui erau evidente. Din cauza asta venea mereu de la anchetă cu picioarele bătucite de răngi şi umflate de vânătăi. I se aducea totdeauna o găleată de apă rece pentru a şi le dezumfla.
– Iarăşi m-au încălţat cu bocancul de plumb, spunea el gemând.
– Cum este acest bocanc? îl întrebau cei neştiutori.
– Un bocanc cu talpa de plumb. Te leagă şi te întoarce în sus, apoi îţi trage cu ranga la tălpi. Până în fundul creierului te străpunge – şi nu poţi să nu urli.

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte: | Continuare »

CU ŞTERGARUL CU CARE ERA ÎNCINS

CU ŞTERGARUL CU CARE ERA ÎNCINS

„Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 5)

Iată clipa cea mai cutremurătoare din câte au fost până acum în seara aceasta neuitată…
şi iată începutul tuturor celorlalte, care încep de aici înainte, până la sfârşit:
Domnul Iisus Se scoală de la masă, Se dezbracă de hainele Lui, toarnă apă într-un lighean şi începe să spele picioarele ucenicilor Săi, apoi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins…

Cu ştergarul cu care era încins…
De multe ori Iisus mai privise în sus, spre ucenicii Săi (Lc 6, 20).
Prima dată o făcuse atunci, pe Muntele Măslinilor, îndată după ce i-a ales, înainte de a le spune cel dintâi cuvânt fericit cu care începuse şi psalmii Săi (Ps 1, 1; Mt 5, 1-12).
Dar acum, în clipa asta, privea la ei şi mai de jos, şi mai în sus.
Caci pentru ca sa stergi picioarele cuiva cu un stergar cu care esti încins, trebuie sa te apleci pâna la pamânt în fata lui. Trebuie sa privesti spre cer, privind spre el.
Mântuitorul a îngenuncheat deci înaintea fiecăruia dintre ei când le spăla picioarele.
Dar când le ştergea, a trebuit să Se aplece şi mai mult, chiar până la pământ, în faţa fiecăruia. Ştergarul Îi era încins, ştergându-le picioarele lor. | Continuare »

„CE-MI VEŢI DA MIE ŞI EU ÎL VOI DA PE EL VOUĂ?”

„CE-MI VEŢI DA MIE ŞI EU ÎL VOI DA PE EL VOUĂ?”

Chipul de alături ne arată clipele în care s-a hotărât Iuda să-L vândă pe Mântuitorul. „Satana a intrat în Iuda (Lc 22, 3) şi, mergând Iuda la arhierei, a zis lor: «Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă?». Iar ei i-au pus lui 30 de arginţi şi de atunci căuta prilej să-L dea pe El” Mt 26, 16).
În patinele Domnului, numele lui Iuda stă ca un nume de scârbă şi de dispreţ. El însă trebuie să stea şi ca o predică cu multă învăţătură. Ce l-a făcut pe Iuda să cadă într-un păcat atât de greu? „Satana a intrat în Iuda”, zice Evanghelia. Cu patima iubirii de argint a intrat Satana în Iuda; cu ajutorul patimilor încearcă satana să intre şi în inima noastră. Inima lui Iuda se îmbolnăvise, precum zice şi cântarea bisericească: „Iar Iuda cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat… Astăzi luda se orbeşte cu patima iubirii de argint. Lasă pe Învăţătorul şi primeşte pe diavolul”.
O, ce mult bântuie şi azi boala iubirii de argint! Lumea de azi e plină de învăţăceii lui Iuda, de fel de fel de speculanţi care îşi vând sufletul şi pe Hristos în sute de feluri, ca să facă „câştig”. Dar, precum cu arginţii lui Iuda s-a cumpărat loc de morminte, aşa şi lacomii de câştiguri nedrepte îşi cumpără gropi da pieire veşnică.
O, ce predică înfricoşată este Iuda pentru creştinii de azi! Ziua cu apostolii şi cu Domnul era Iuda, iar noaptea cu iudeii se înţelegea, să-L vândă pe Mântuitorul. Aşa fac şi azi cei ce duminica dimineaţa merg la biserică, după-amiază la crâşmă; dimineaţa se roagă Domnului şi mai târziu Îl suduie pe Domnul; astăzi se cuminecă, mâine se îmbată. | Continuare »

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA ÎN SFÂNTA ŞI MAREA LUNI: MÂNECĂM SPRE LUMINĂ?

MÂNECĂM SPRE LUMINĂ?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).

Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***

Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă“. | Continuare »

Minunată şi frumoasă

Minunată şi frumoasă

Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!

– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.

Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.

Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…

Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.

Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.

Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.  (Traian Dorz, din vol. Cântările Dintâi)

Maria la picioarele Domnului

Maria la picioarele Domnului

Părintele Iosif TRIFA, tâlcuire la pericopa evanghelică a Cuv. Maria Egipteanca – (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este această evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie desfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, desfrânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ai da cuiva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ia nimeni, nici măcar pentru o clipă, sarcina şi greutatea păcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor. | Continuare »

PENTRU SUFLET

PENTRU SUFLET

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre.
Când slăbeşte şi scade credinţa, se înmulţesc şi se împuteresc patimile asupra oamenilor. Năravuri rele au izgonit credinţa din suflete în vremile noastre şi s-au pus în locul ei, făcându-ne un neam îndărătnic. Oamenii au uitat de Dumnezeu şi de sufletul lor şi aleargă nebuneşte, mânaţi numai de dorul de mărire lumească, de râvna după câştiguri şi averi cu orice preţ. | Continuare »