[Necredinţa întru înviere duce totul în neorânduială]

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Sâmbăta morţilor

”Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29)

Despre Înviere
Ce este moartea altceva decât despărţirea sufletului de trup. Fiindcă sufletul, care trăieşte veşnic, nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu. Sufletul părăseşte trupul, de aceea moare numai acesta, căci o parte din noi este muritoare, iar alta nemuritoare. Sufletul, care se desparte de trup neobservat de ochii omeneşti, se ia de către îngeri şi se duce în sânul lui Avraam, dacă este drept, sau în temniţa iadului, dacă este păcătos, până ce va veni ziua cea hotărâtă a Judecăţii de apoi, când sufletul iarăşi se va uni cu trupul şi va trebui să dea socoteală înaintea scaunului Judecătorului Hristos.
Eu zic că sufletul iarăşi se va uni cu trupul pentru că viaţa viitoare nu înghite şi nu nimiceşte trupul. Putrezirea trupului şi moartea n-au fost legate de la început de trup, fiindcă trupul este lucru al lui Dumnezeu, iar putreziciunea şi moartea lui au venit în lume prin păcat. Totuşi, trupul iarăşi se va dezbrăca de această haină trecătoare şi se va îmbrăca în cea netrecătoare; el va lepăda ceea ce vine de la păcat şi va lua iarăşi în stăpânire ceea ce îi dăduse harul lui Dumnezeu, adică nestricăciunea.

Învăţătura despre învierea trupului este însă de cea mai mare însemnătate; ea ne dă o pătrundere mai deplină în adevărurile credinţei, orânduieşte viaţa noastră şi apără pronia dumnezeiască de orice învinovăţire. Necredinţa întru înviere răzvrăteşte toată viaţa noastră, o umple cu mii de răutăţi şi duce totul în neorânduială. Din contra, credinţa întru înviere întăreşte convingerea noastră despre o providenţă care cârmuieşte lumea, ne dă o mare râvnă pentru fapta bună, ne îndeamnă a fugi de rău cu toată îngrijirea, şi toate le umple cu linişte şi pace. | Continuare »

Cinstirea Sfintelor icoane

Cinstirea Sfintelor icoane

Fundamentul dogmatic al cinstirii Sfintelor icoane este întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre care Sf. Ioan Damaschin scrie următoarele:
„De n-ar fi venit Hristos în trup nu ne-am fi închinat la icoane. Dar pentru că Hristos, venind pe pământ, ni s-a arătat ca icoană a Tatălui, şi cu chipul ipostasului lui Dumnezeu în El, aşa îl pictăm şi noi în icoană”83.
Sfintele icoane sunt reprezentări sensibile, fie ale Persoanelor Sfintei Treimi, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale Maicii Domnului sau ale îngerilor şi sfinţilor.
Icoanele nu sunt nici simple tablouri sau fotografii, şi nici idoli. Fotografiile doar ne amintesc de chipurile înfăţişate, pe când icoanele, nu numai că ne amintesc de persoanele pe care le înfăţişează, ci ne pun în legătură cu ele, într-o stare de comuniune reală, vie şi lucrătoare. Icoanele se sfinţesc prin rugăciuni speciale şi prin stropirea cu agheasmă mare în chipul crucii.
Prin sfinţire, icoanele devin purtătoare de har, deci energetice. Aşa se explică faptul că unele din sfintele icoane sunt făcătoare de minuni.
A confunda apoi sfintele icoane cu idolii, este o greşeală şi mai gravă. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „icoană” înseamnă „faţă”, „chip”, pe când „idolul” este o „plăsmuire”, o „nălucire” asemănătoare omului, păsărilor, animalelor, plantelor etc, considerată a fi „Dumnezeu”. închinarea la idoli este închinarea la demoni (Apocalipsă 9, 20).
Fericitul Ieronim defineşte astfel pe idol: „Idolul este un lucru la care te gândeşti, căruia îi consacri cel mai mult timp şi de la care aştepţi fericirea”. în acest sens, Sf. Pavel spune că „iubirea de argint” şi „lăcomia pântecelui” sunt închinare la idol.
Deosebirea dintre icoane şi idoli este foarte evidentă chiar din Vechiul Testament. | Continuare »

ÎN FAŢA TA-MI PLEC OCHII UMEZI

ÎN FAŢA TA-MI PLEC OCHII UMEZI

În faţa Ta-mi plec ochii umezi, cu suflet copleşit de drag,
strălucitoarea Ta frumseţe, uimit, m-a-ngenuncheat pe prag.

O, eşti frumos ca Adevărul strălucitor şi minunat
ce-n limpezimea lui e veşnic, atotputernic şi curat!

O, eşti frumos cum e Iubirea, dumnezeiescul Har slăvit,
Iubirea care, ca şi Tine, e fără margini şi sfârşit!

O, eşti frumos cum e Nădejdea din jertfa inimii fierbinţi,
ce, pentru-o clipă fericită, îndură ani de suferinţi!

O, eşti frumos cum e Credinţa curată şi de neclintit,
mereu mai mare, mai frumoasă, dar cea dintâi pân-la sfârşit!

O, eşti frumos cum e Iertarea ce-mbrăţişează pe vrăjmaş,
primindu-l frate şi făcându-l aceloraşi comori părtaş!

O, eşti frumos ca Mântuirea ce-a şters atât adânc alean
şi-arată veşnic mai frumoasă, din zi în zi, din an în an!

O, eşti frumos cum de frumoasă e numai Frumuseţea Ta –
mi-e sufletul pe veci, Iisuse, robit şi fermecat de Ea!

Şi-mi uit şi zbuciumul, şi lupta, şi-ntregul plânset dureros
şi Te privesc uimit, Iisuse, o, eşti Frumos, aşa Frumos!…

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Purătorule-al Luminii

Purătorule-al Luminii

Traian Dorz, Cântări de sus

Purtătorule-al luminii
care-ai fost trimis din cer
ca să scoţi din întuneric
calea celor care pier,
nalţă tot mai sus făclia
care ţi s-a dat s-o duci,
ca să vadă toţi ’nainte
calea luminoasei Cruci.

Fii lumină spre viaţă
celor ce-ţi urmează-n veci,
chiar de-ar fi numa-ntuneric
pentru tine pe-unde treci,
luptă-te să-mprăştii vălul
de-ntuneric tot mai des
şi-ai să vezi cum după tine
tot mai mulţi din beznă ies.

Nu te teme, mergi ’nainte,
cât ar fi de-ntunecos,
pilda ta în mulţi trezi-va
dorul ’nalt după Hristos.
Când vei fi ajuns la ţintă
cu toţi cei ce i-ai condus,
cu iubirea tuturora
te va-mbrăţişa Iisus.

CARE ESTE MISIUNEA MEA, A TA, A NOASTRĂ?

de AVAELIAS

„Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4, 19)

În rânduiala şi preştiinţa lui Dumnezeu sunt cuprinse stări şi evenimente la care oamenii se gândesc prea puţin sau aproape deloc.
Dumnezeu, cu zeci de ani înainte sau din veşnicie (Ps 139, 16; Ier 1, 5), a rânduit evenimentele vieţii noastre, aşa cum vedem în cazul Esterei şi în multe alte exemple. Aceste stări sau poziţii în care poate să ajungă cineva dintre noi sunt rânduite de Dumnezeu pentru a îndeplini o misiune (aşa cum vedem şi la Ieremia), pentru îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu numai de către cel care a ajuns în acea poziţie, ci şi de către toţi cei din jurul lui, toţi cei care doresc şi luptă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.
Aşa ne-am trezit noi ostaşii din starea căzută şi din întunericul păcatelor, prin chemarea Părintelui Iosif, cel care a sunat trâmbiţa chemării la mântuire peste întreaga ţară.
Părintele Iosif a înţeles să-şi împlinească misiunea pe care i-a dat-o Domnul. Tot aşa ne-am învrednicit mulţi dintre noi, deşi nevrednici, să-l cunoaştem pe urmaşul părintelui, pe fratele Traian Dorz, care şi-a îndeplinit misiunea, ducând mai departe lupta de vestire a Cuvântului în forme alese, în poezii divine şi în meditaţii profunde, pentru creşterea şi zidirea noastră sufletească. | Continuare »

„NU VĂ ATINGEŢI DE CE ESTE NECURAT ŞI VĂ VOI PRIMI” (II Cor 6, 17)

„NU VĂ ATINGEŢI DE CE ESTE NECURAT ŞI VĂ VOI PRIMI” (II Cor 6, 17)

Ion Marini, «Ecoul» nr. 9 / 5 sept. 1937, p. 1

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes 4, 3). „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (I Ptr 1, 16). Iar „cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).

Dacă cercetezi bine Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, bagi de seamă că încă de la început Dumnezeu, după cum a deosebit lumina de întuneric (Fac 1, 4), tot aşa a tras un hotar precis şi hotărât între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat – ca şi între pământ şi cer.
Acest lucru s-a văzut când s-a ivit cel dintâi păcat. Lucifer a fost alungat din cer, Adam a trebuit să plece din Eden.
Dumnezeu n-a putut şi nu poate suferi amestecul binelui cu răul şi fărădelegea cu sfinţenia.
De aceea şi mai târziu a „deosebit” pe Noe de lumea păcătoasă, care a pierit în potop, a „deosebit” pe Avram (Fac 12, 1), pe Lot, când a fost pierdută Sodoma (Fac 19, 13).
Tot aşa şi Isaac, Iacob, Iosif şi toţi aleşii şi apoi poporul evreu întreg…
Dumnezeu a lucrat mereu, în decursul veacurilor, la despărţirea alor Săi de lume, de păcat, de orice legături care ar fi putut să-i ducă la lunecare în întinăciune şi păcătuire.
Când poporului evreu i s-a împlinit timpul de „robie” în Egipt, a trimis pe Moise şi Aron să-i spună lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi slujească” (Exod 8, 1) în pustie, afară din Egipt. | Continuare »

Nu judecați, ca să nu fiți judecați

Noi nu trebuie să judecăm pe nimeni niciodată.
Căci, dacă-l judecăm pe un suflet care crede, îl judecăm pe unul care nu va mai fi judecat de Dumnezeu (Ioan 5, 24; Rom. 8, 33-34).
Atunci judecata noastră, venind totuşi, va fi o judecată nedreaptă.
Şi ştim că oricine judecă pe nedrept va fi osândit de Dumnezeu.
Dacă îl judecăm pe un suflet care nu crede, îl judecăm pe unul care a şi fost judecat şi a şi fost osândit.
Judecându-l şi osândindu-l şi noi pe deasupra, după ce el a fost o dată judecat şi osândit după dreptate şi deplin de către Acela Care este Negreşit,
atunci judecata noastră vine pe deasupra şi iarăşi este nedreaptă.
Şi ştim că oricine judecă pe nedrept va fi osândit de Dumnezeu.

Traian Dorz, Piatra scumpă pg. 128

ÎNDRĂZNEALA ŞI BIRUINŢA

ÎNDRĂZNEALA ŞI BIRUINŢA

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe.
Iadul râde, cerul se înfioară!
O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…
O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere. | Continuare »

Pentru marea mea plecare

Pentru marea mea plecare

Pentru marea mea plecare,
Doamne-aş vrea să-mi cer iertare
de la lună, de la soare,
de la steaua căzătoare,
de la toţi ce m-au văzut
când am râs şi n-am crezut,
de la tot ce-am întristat
când am zis că nu-i păcat…

Cer iertare, – plâns străin
cărui nu ţi-am dat alin,
cer iertare, – dor ascuns
cărui nu ţi-am dat răspuns,
cer iertare, – gând rămas
cărui n-am mai mers un pas
şi nu ţi-am mai dat un ceas,
şi nu ţi-am mai spus un glas. | Continuare »

Cum v-a iertat Hristos

Cum v-a iertat Hristos

Traian DORZ, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Îngăduiţi-vă unii pe alţii – spune Cuvântul Domnului aici – şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Iisus: judecata iertării.
Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta.
Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea. O iertare cum a avut şi el din partea lui Hristos. O iertare totală. O iertare imediată. O iertare pe totdeauna.

Două feluri de oameni ne pot greşi nouă: vrăjmaşii noştri, ori cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi fraţii noştri, ori cei care cunosc Cuvântul Sfânt.
Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii. Nu le-a cerut şi n-a aşteptat niciodată să-şi ceară iertare, nici să recunoască vreodată că I-au greşit. În chiar timpul păcătuirii contra Lui, Domnul S-a rugat pentru iertarea lor, fără să aştepte ca acestora să le pară rău că I-au păcătuit şi să-I ceară iertare, ca apoi să-i ierte.
Aşa trebuie să facem şi noi cu vrăjmaşii.

Dar faţă de fratele care îţi păcătuieşte, Mântuitorul a spus că dacă îi pare rău şi te roagă să-l ierţi, atunci eşti dator să-l ierţi.
De şapte ori pe zi dacă îţi păcătuieşte şi zice: Îmi pare rău! să-l ierţi (Lc 17, 4). | Continuare »