PRIMIREA ŞI DAREA

1. Numai dacă omul este un nebun sau un nepăsător îşi închipuie că tot ce are el este al lui. Acel om aruncă nepăsător şi cheltuieşte vinovat ceea ce nu este al său. Şi pentru care nu vrea să se mai gândească deloc că va trebui să răspundă. Însă omul înţelept şi chibzuit ştie că nici el nu este al său. Şi se va purta cu toate totdeauna aşa ca să poată da socoteală oricând Adevăratului Stăpân.

2. Ce minunat, ce binecuvântat şi ce strălucit este acel suflet care nu şi păstrează pentru sine decât partea puţină ce i se cuvine, doar cea de care are strictă nevoie, din ceea ce i s a dat. Iar cea mai mare parte o dă spre ceilalţi, pentru care a primit o. Ca robul înţelept pe care l a pus Stăpânul său peste slugile Sale… ca să le dea (Mt 24, 45 51).

3. Celor iubiţi ai Lui, pentru că ei ştiu să pună totul în slujba mângâierii, Dumnezeu le face parte neîncetat de mângâiere. Le dă ocazii s o împartă altora, spre a avea totul pentru veşnicie. Căci ei ştiu că nu avem decât ceea ce dăm altora. Din câte am cunoscut trăind pe lume, n am aflat un mai mare har decât aceasta. | Continuare »

Tu, omule…

Traian DORZ

Tu, omule ce-ţi faci palate,
strângând comori de bani şi aur,
viaţa numa-n desfătare
şi numa-n cântec să-ţi petreci,
o, adu-ţi, omule, aminte
că-n ieslea vitelor din staur
Stăpânul, Făcătorul lumii,
născutu-S-a pe paie reci!

Tu, omule ce-aduni în lume
şi cauţi doar bani şi bogăţie,
ca zilele să-ţi fie „albe“
şi anii pururea senini,
gândeşte la Stăpânul vieţii
Care-a trăit în sărăcie,
cum patul Lui a fost o cruce,
cum perna Lui a fost din spini! | Continuare »

OMULE CE-N ASTĂ LUME

Omule ce-n astă lume zi şi noapte te trudeşti
cât mai multe-averi şi haine şi pământ s-agoniseşti,

nu gândeşti că mâine, poate, Dumnezeu te va chema?
Şi-atunci, câte-ai strâns pe lume ale cui vor rămânea?

Cui va rămânea averea câtă-n lume adunaşi,
cui rămân a’ tale fapte şi păcatul cui îl laşi?

Cine-o să le spele-n lacrimi ca să scapi neosândit,
cine, dacă tu-n viaţă nici măcar nu te-ai gândit?

Cine-ţi va spăla păcatul, întorcându-se supus,
dacă tu nu ţii în seamă să te-ntorci azi la Iisus?

Nu te rezema pe nimeni, vino singur la Hristos!
Toate celelalte-s pierderi, El e Singurul Folos…

Cea mai mare nebunie

Odată, nişte oameni credincioşi stăteau de vorbă, întrebându se şi spunându-şi despre lucrurile duhovniceşti.
În vorbirile lor, ajunseseră la folosul şi deşertăciunea vieţii acesteia de pe pământ.
După multe istorisiri şi sfaturi spuse de unii altora fie din cele trăite de ei înşişi, fie din cele auzite de pe la alţii sau citite de prin cărţi, unul dintre ei pusese celorlalţi următoarea întrebare:
– Fraţilor, după toate cele pe care le auzirăm din câte ne am spus unii altora sau din întâmplările pe care le-am văzut noi cu ochii noştri în scurta noastră viaţă trecătoare, spuneţi-mi: care credeţi voi că este cea mai mare nebunie?

Unul dintre ei zise:
– Cea mai mare nebunie eu cred că este să amâi pe mâine ceea ce trebuie să faci astăzi.
Şi le povesti întâmplarea unui om care, auzind la biserică îndemnul Domnului: „Astăzi, dacă auziţi chemarea mântuirii, nu vă împietriţi inimile…“, îşi zise: Da, trebuie neapărat să mă predau şi eu Domnului, dar voi face acest lucru duminica viitoare…
Însă, plecând de la biserică, n-a mai ajuns nici până acasă, căci a fost călcat de nişte cai speriaţi şi a murit pe loc.
Acesta a murit pierdut, fiindcă a amânat lucrul care trebuia să-l facă neapărat atunci. Iată cea mai mare nebunie.
Al doilea zise:
– Nebunia cea mai mare cred eu că este aceea de a te crede stăpân veşnic pe averile tale şi de a nu face cu ele binele pe care îl poţi astăzi. Căci, din dragostea faţă de avuţiile trecătoare, nu faci bine celui nenorocit care vine şi te roagă, având nevoie de ajutorul şi mila ta.
Şi le povesti şi acesta cazul unui mare bogătaş care avea tot felul de avuţii şi la care a venit un frate al său împovărat de greutăţi şi i-a cerut un ajutor. | Continuare »

LUME, NEGUSTOR DE RELE

samar-milostivLume, negustor de rele,
cum m-ai înşelat cu ele,
mi-ai promis de toate cele
şi mi-ai dat amar şi jele.
Mi-ai promis mare şi sare
şi mi-ai dat lacrimi amare,
mi-ai promis averi şi strâns
şi mi-ai dat amar şi plâns,
mi-ai promis şi mi-ai promis,
dar minciună-i tot ce-ai zis;
c-ai zis până te-am crezut
şi-apoi m-ai lăsat căzut,
ai zis cât ţi-am fost pe plac
şi-apoi m-ai lăsat sărac,
ai zis până m-ai minţit
şi-apoi m-ai lăsat zdrobit.
Lume, negustor de rele,
tu strâmbaşi căile mele,
să mă duci la iad cu ele,
să mă-ngropi în chinuri grele.

…De n-ar fi-avut Dumnezeu
milă de sufletul meu,
unde-aş fi ajuns să zac,
n-ar şti nime-n veac de veac.
Fie Domnul lăudat,
c-a fost bun şi m-a scăpat,
fie Domnul preamărit,
c-a fost bun şi n-am pierit.

Traian Dorz, Cântările din urmă

CÂND SEARA TU TE ROGI…

inger-pazitorCând seara tu te rogi, copile,
alături de măicuţa ta,
în jurul tău stau îngeraşii,
dar, de te uiţi, ei vor zbura.

Când cânţi cântările frumoase,
ce Domnului Iisus Îi plac,
cu tine cântă îngeraşii,
dar, dacă taci, şi dânşii tac.

Când tu eşti bun şi-asculţi, cu tine
merg îngeraşii buni şi mulţi
şi te-nsoţesc când eşti cuminte,
dar ei se duc când tu n-asculţi.

Ce fericiţi sunt îngeraşii
când tu eşti bun şi iubitor!
Când cânţi şi când te rogi cuminte,
ce mare-i bucuria lor!

Dar cât de mult ei se-ntristează
când nu te rogi şi nu eşti bun!
Atunci, plângând, se duc la Domnul
şi toate cu durere-I spun.

O, nu-ntrista pe îngeraşii
ce vin cu drag în jurul tău,
ci fă-i să cânte-ntotdeauna
că tu eşti bun şi nu faci rău.

PESTE-A CERULUI FEREASTRĂ


Peste-a cerului fereastră,
îngeraşii trag perdea
înstelată şi albastră,
să se joace după ea.

Luna-i minge luminoasă
aruncată printre nori,
când o prind, şi când o lasă,
fericiţi şi zâmbitori.

Fericiţi, fericiţi,
îngeraşii cei iubiţi,
fericiţi şi acei
care sunt la fel cu ei!

Dup-atât de multă joacă,
dimineaţa, obosiţi,
somnu-i fură şi-i apleacă
printre raze, adormiţi.

Maica Domnului cea bună
îi adună iubitor
şi-i aşează împreună
sub o plapumă de nor. | Continuare »

O minune «furată»

Părintele Arsenie Boca,
(Sâmbăta, Duminecă XXIV , 5.XI.49)

Iisus era chemat de durerea unui tată, să întoarcă la viaţă o copilă de doisprezece ani. Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii.
Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba L-a chiar furat pe drum.
Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.
Oare de unde ştia femeia aceea că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui?
– O ştiinţă din credinţă. Şi femeia nu s-a înşelat.
Deşi puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.
Ordonanţa sutaşului din Capernaum e un caz de tămăduire de la distanţă şi prin credinţa adusă prin două delegaţii, – o cale pur spirituală.
Aci Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El”.
Aceasta dovedeşte că organismul a scăpat de boală, de îndată ce s-a refăcut ceea ce lipsea din plinătatea lui spirituală
Sfinţenia e o energie. Păcătoşenia o degradare. Una reface organismul, alta îl dărâmă. Dărâmarea se opreşte de îndată ce organismul se împrumută sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei.
Iisus încă a vrut să dea pe faţă credinţa femeii, şi sigur că a privit cu dragoste  acest furt original.

[„Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi neprihănirea lui Dumnezeu“]

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985

[…] Nu de mult ne-am întâlnit cu nişte fraţi din Iugoslavia. Şi unul se lăuda:
– Acum doi ani am făcut patru vagoane de porumb. Anul trecut am făcut zece vagoane de porumb.
Mi s-a umplut inima de întristare şi am spus:
– Zece vagoane de porumb, frate?… Da’ ce faceţi cu el?
– Mai un tractor, mai o maşină, mai o casă…
– Şi ce faci cu ele?
– Păi la noi aşa fac toţi.
– Din cauza aceasta pierdeţi sufletele voastre.
Au ajuns să fie robiţi de lucrurile firii pământeşti. Nu mai poţi vorbi cu ei despre Dumnezeu. Sunt aşa de obosiţi seara, că nu mai pot să asculte nimic. Adorm acolo.
Şi aşa îşi câştigă omul greutate în viaţa aceasta şi osândă în viaţa veşnică. Cu lăcomia lucrurilor acestora peste cât este nevoie şi peste cât trebuie să aibă. Domnul Iisus a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi neprihănirea lui Dumnezeu; şi apoi celelalte vi se vor da pe deasupra. Pentru că ştie Tatăl vostru că aveţi nevoie de ele.” Adică atâta cât avem nevoie Dumnezeu să ne dea. Şi ne dă totdeauna. De cât n-avem nevoie, mai bine să nu ne dea Dumnezeu. Că atunci vine lăcomia, dorinţa după lucrurile acestea care îneacă în om, ca spinii şi ca bălăriile, sămânţa cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. | Continuare »

Dumnezeu Care este bogat…

Meditaţii la Adostolul din duminica a XXIII-a după Rusalii
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1O, cât de mare dar de la Dumnezeu este pentru orice om ca să aibă un părinte bun, un învăţător bun, un maestru bun. Niciodată nu vom obosi în a repeta aceste lucruri, pentru ca oricare dintre noi să ne pătrundem tot mai deplin de adevărul lor. Dar mai ales a le dobândi şi păstra noi înşine.
Şi niciodată n-ar trebui să obosim în a ne arăta mereu preţuirea, respectul şi ascultarea pe care le datorăm acestor suflete alese, pentru că valoarea lor nu poate fi cântărită cu nici un aur pământesc, niciodată.

Un astfel de părinte, învăţător şi maestru a fost pentru efeseni şi pentru toţi ceilalţi fraţi de atunci şi până astăzi, printre ceilalţi apostoli, Sfântul Pavel.
Iată cu câtă dragoste şi lacrimi, răbdare şi blândeţe, bunătate şi stăruinţă îi sfătuieşte, îi îndeamnă, îi mustră şi îi roagă el pe toţi, pentru a-i putea lumina cât mai limpede asupra adevărului. Dar şi pentru a-i înştiinţa cât mai grav asupra înşelătoriei şi ale minciunii.
Toate zilele şi nopţile lui au fost pline numai de osteneli şi de lacrimi, de rugăciuni şi de stăruinţe pentru fiecare Biserică şi pentru fiecare suflet. Conştiinţa lui iubitoare şi curată, atentă şi trează simţea o răspundere zdrobitoare înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare suflet, pentru fiecare adevăr şi pentru fiecare datorie.
El cunoştea trebuinţa fiecăruia şi se străduia să-i dea tot ce vedea că-i lipseşte. De aceea el scrie corintenilor, cum am văzut, despre nevoia dragostei şi a dărniciei. Galatenilor, despre nevoia ascultării şi a statorniciei lor. Iar acum le scrie efesenilor despre marea lor trebuinţă de a cunoaşte bine credinţa şi mântuirea.

Adevărurile despre credinţă şi mântuire sunt cele două adevăruri mai însemnate asupra cărora Sfântul Pavel stăruie în toate cele şase capitole ale epistolei sale către Efeseni. | Continuare »