ÎN CREDINŢA PĂRINTEASCĂ

Traian DORZ

În credinţa părintească şi-n Biserica străbună
Dumnezeu vrea să-L cunoaştem
şi să-I facem slujba bună;
naşterea din nou în ele s-o avem
şi-n sfânta Cale,
să-I cinstim aşa Cuvântul şi podoaba Casei Sale.

Doamne, Te rugăm, noi aşa să stăm
şi Venirea Ta să ne afle-aşa.

Dreapta-nvăţătură care
din părinţi ne-a fost lăsată
s-o ţinem cu mintea trează şi cu inima curată;
naşterea din nou cu viaţă nouă şi neprihănită
în aceasta să ne-o ducem rodnică şi neclintită.

În iubirea neschimbată
şi fierbinte, şi plăcută
să ne ducem părtăşia între fraţi, neprefăcută;
– astfel să ne afle Domnul
orişicând ar fi să vie,
doar aşa am fi cu toţii
fericiţi pe veşnicie.

Pomenirea Sfinţilor drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana.

ioachim_anaPrăznuim în această zi pe sfinţii Ioachim şi Ana, ca unii prin intermediul cărora noi toţi am aflat Mântuirea, pentru naşterea Preasfintei Stăpânei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea.

Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.

Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.

Prin post şi rugăciune, dar mai ales prin rânduiala lui Dumnezeu, ei au avut un copil la bătrâneţe, pe Fecioara Maria, Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul Ioachim a murit la puţini ani după ce au avut copila, în vârsta de 80 de ani, după aducerea şi intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim. Sfânta Ana a murit în vârstă de 70 de ani, la doi ani după sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei.

Sfinţii Ioachim şi Ana sunt adesea invocaţi în rugăciuni de cuplurile care nu reuşesc să aibă copii.

SĂ NE ŢINEM DE CREDINŢA

1-sfintii-parinti-ioachim-si-ana-cu-maica-domnului2Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.

Traian Dorz, Cântări uitate

Sfinţii Ioachim şi Ana

1_sfintii_parinti_ioachim_si_anaIoachim şi Ana trăiau în Palestina şi erau mâhniţi din cauză că nu aveau copii, mai ales că în vremea aceea familiile care nu aveau copii erau desconsiderate. Erau socotiţi oameni blestemaţi. Chiar şi în Biserică, la Templu, când mergeau, trebuiau să stea în spate de tot, cu mult depărtaţi de ceilalţi. Şi darurile şi jertfele lor trebuiau să le aducă ultimii dintre toţi. Erau astfel într-o mare mâhnire, o dată din cauză că nu aveau copii şi apoi din cauza batjocurii oamenilor.
Într-o zi, Ioachim, evlavios şi cu frică de Dumnezeu cum era, curat şi plin de dragostea cea către Dumnezeu şi către Casa Să, a alergat primul dintre toţi să-şi dea darul, pe când nici nu venise altcineva. Preotul când l-a văzut şi l-a recunoscut, l-a izgonit: „Pleacă, blestemate, ai venit primul să aduci darul? Pleacă, să nu se coboare foc să te mistuiască“. Om era, şi ca un om s-a întristat foarte. Îl durea inima şi, mai mult de atât, îl blestemase un preot! Nu un om oarecare, ci un preot, şi-l numise „blestemat“! A şi plecat din Templu, întorcându-se acasă plângând şi zicând soţiei sale: „Iubită soţie, eu voi pleca. Voi merge sus în munte şi acolo Îl voi ruga pe Dumnezeu să dezlege durerea noastră, căci nu mai rabd să ne batjocorească oamenii. Noi nu suntem nici nelegiuiţi, nici hoţi, nici oameni răi. Noi lucrăm poruncile lui Dumnezeu. N-am nedreptăţit pe nimeni. Pe toţi îi iubim şi de toţi ne îngrijim, şi primim atâta desconsiderare, şi încă şi de la un preot. Voi merge, deci, în munte şi-L voi ruga pe Dumnezeu să ne dea copii, să avem urmaşi. Şi dacă nu mă va auzi şi nu-mi va împlini rugămintea, voi rămâne acolo să mă mănânce fiarele sălbatice, mai bine decât să am o astfel de viaţă de batjocură din partea oamenilor. Mergi, i-a zis soţiei, şi tu în grădină şi, fără să te vadă cineva, deschide-ţi inima lui Dumnezeu şi Dumnezeu văzând credinţa noastră nu va batjocori rugămintea noastră, căci zice profetul David: «Voia celor cu frica Lui o va face şi rugăciunea lor o va asculta». Văzând Dumnezeu frica şi dragostea noastră, nu este cu putinţă să ne treacă cu vederea rugămintea“.
Şi într-adevăr a mers în munte şi în ceasul în care a început să se roage cu lacrimi, cu credinţă şi căldură, a simţit ca şi cum L-ar vedea pe Dumnezeu, stând în ceruri, pe Dumnezeul a toate, şi a vorbit cu El şi I-a zis durerea lui şi L-a rugat să-i asculte rugămintea. Dumnezeu, Cel care vede şi cunoaşte inima omului, a primit rugăciunea lui şi l-a trimis pe Arhanghelul Gavriil, zicându-i: „Mergi la robul meu Ioachim şi spune-i că am primit rugăciunea lui şi spune-i că vor naşte o fată din care se va naşte Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii. Să înceteze deplin tristeţea sa. Să oprească lacrimile. Să se facă lacrimile lui în bucurie şi desfătare duhovnicească. Căci nu s-a născut niciodată vreo fată mai sfântă şi mai curată şi mai înaltă chiar decât cetele îngereşti, decât fata care i se va naşte“. | Continuare »

DESPRE NERECUNOŞTINŢĂ

Datornicul-nemilostiv-3Sfântul Luca al Crimeei

„O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare şi de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăzneţe ale patimilor sau ale păcătoşeniei omeneşti. Nu în zadar a spus Prorocul David: Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinţii cărora sunt suliţe şi săgeţi şi limba cărora este sabie ascuţită (Psalmul 56, 5).

Priviţi, el vorbeşte nu doar despre răufăcători şi ucigaşi, ci şi despre noi, oamenii obişnuiţi. El ne numeşte „cei care aruncă foc”, ne numeşte „haită de lei”, spune că noi avem dinţii suliţe şi săgeţi şi că limba noastră este sabie ascuţită. Iar sabia este arma uciderii.

Dacă limba noastră este asemenea săbiei ascuţite înseamnă că putem ucide cu ea oameni. Şi ucidem, deseori ucidem, şi nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigaşi. Necruţător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?

Auzim că unul dintre oamenii cunoscuţi nouă săvârşeşte desfrânare si ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alţii. Este dificil să ne indignăm de noi înşine. Avem oare dreptul si ne indignăm de alţii, dacă noi înşine suntem departe de acea înălţime a înţelepciunii despre care ne-a învăţat Hristos? Sunt mulţi între noi cei care niciodată nu au fost robiţi de privirea pătimaşă la o femeie sau la un bărbat? Puţini, foarte puţini.
Iar Domnul Iisus Hristos numeşte privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârşit. | Continuare »

Despre iertare și împăcare

Datornicul-nemilostiv-4Sfântul Nicolae Velimirovici,
Pilda datornicului nemilostiv –
Predica la Duminica a XI-a după Rusalii

Am recitit în seara aceasta (rostită în 4 martie 1984) din Sfânta Evanghelie cuprinzătoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora stăpânului sau zece mii de talanţi. În bani de-ai noştri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce aparţine Părintelui Sofian, dânsul ţinând cont de cursul leului de atunci.)

Stăpânul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica îngăduinţă stăpânului sau și acesta, cu bunătate negrăită, i-a iertat toată datoria. Dar nu se uscaseră bine lacrimile cu care ceruse omul indurare de la stăpânul sau și întâlneşte pe cale pe unul dintre mărunţii lui datornici, care ii datora o suma foarte mica – o suta de dinari – o suta de lei. I-a pus mana în gat să-l sugrume, strigându-i cu răutate: „Plăteşte-mi ce eşti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertaseră definitiv milioane, iar el, pentru o suta de lei, este gata să-l sugrume confratele.
Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne gândim pe noi înşine. Caci și noi ne purtam la fel cu semenii noştri.

Istorioara din Sfânta Evanghelie este o parabola în care datornicul cu zece mii talanţi poate fi oricare dintre noi – dator cu păcate multe fata de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii noştri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru. | Continuare »

…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi

Meditaţii la Adostolul din duminica a X-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi… Noi slabi, voi tari… Voi puşi în cinste, noi dispreţuiţi…
Iată la ce stare ajung, până la urmă, slujitorii lui Hristos şi aleşii Săi… să fie de batjocura şi de dispreţul celor pe care ei înşişi i-au născut în Evanghelie şi i-au crescut cu cuvântul, cu lacrimile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu suferinţele lor.
Iată soarta părinţilor care, după ce şi-au născut copiii cu suferinţă şi i-au crescut cu greutăţi şi primejdii, au ajuns să fie judecaţi, ocărâţi şi dispreţuiţi de înşişi aceşti copii.
Iată soarta apostolilor şi a trimişilor lui Dumnezeu, care, după ce au părăsit tot ce era şi pentru ei un drept şi un câştig pământesc (îşi părăsesc familia pentru chemarea Evangheliei,
îşi părăsesc rostul pe care şi ei aveau dreptul să şi-l aibă, cum şi-l au toţi ceilalţi oameni…
renunţă la ceea ce era şi pentru ei o bucurie sau o parte de viaţă cum este şi pentru alţii…),
iau toiagul căutării altora, grija mântuirii altora, povara îndrumării altora…

Iar după ce şi-au cheltuit toată viaţa în munca nerăsplătită decât cu foame, cu lipsuri, cu bătăi şi cu ocări,
după ce trezesc suflete din păcat, le aduc la lumină, le hrănesc cu lacrimile lor, cu nopţile lor nedormite, cu drumurile lor istovitoare, cu primejdii de moarte la fiecare pas, cu sudoarea şi cu sângele vieţii lor sacrificate,
ajung judecaţi, dispreţuiţi şi părăsiţi chiar de către cei pentru care ei au îndurat pe toate acestea.

Acum Sfântul Pavel nu mai tace… Tot ce le spune el fraţilor este o realitate zguduitoare şi dureroasă.
Poate că va fi venit la el vreo delegaţie de fraţi şi acolo îl vor fi mustrat, îl vor fi învinuit şi îl vor fi judecat aspru şi obraznic, pentru cine ştie ce abateri pe care ei, în îngustimea lor, nu le puteau încă pricepe.
Acum ei se considerau înţelepţi, iar pe părintele lor bătrân îl socoteau nebun…
Acum ajunseseră tari, iar el rămăsese tot slab…
Ei aveau acum rostul lor în societate, aveau funcţii, aveau salarii sau pensii, aveau case luxoase, mobilă, îmbrăcăminte, bani, rost,iar el, ajuns la bătrâneţe, nu avea nimic din toate astea… Poate locuia într-un şopru, fără covoare pe jos, fără mobilă, fără haine, bolnav şi singur… Merita să fie dispreţuit, fiindcă el n-a ştiut în viaţa lui să-şi vadă de interesele sale, cum au ştiut alţii.
A avut talent, e adevărat, dar nu s-a ştiut folosi de el, pentru a-şi atinge un scop personal, ca să-şi aibă şi el o casă de frunte într-un oraş mare… O situaţie care să-i îngăduie şi lui să se îngraşe… să poată petrece şi el verile la mare… Să facă şi el reuniuni pompoase…
Şi, atunci, nu-i oare Pavel un nebun? | Continuare »

Apostoli binecuvântaţi

ApostoliCe sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

Traian Dorz, Cântările Dintâi