PRILEJURILE DE POTICNIRE

Traian Dorz, vol. Eetrna iubire

cina-cea-de-taina-71. Prilejurile de poticnire trebuie să vină, dar vai celor prin care vin.
Vânzările trebuie să se facă, fiindcă este scris că se vor face (Mc 13, 12; Lc 21, 16), dar vai acelora prin ca-re se fac.
Fiecare dintre noi trebuie să ne temem de acest îngrozitor păcat şi să ne ferim ca nu cumva să-l fa¬cem noi.

2. Dacă ştiţi aceste lucruri, luaţi mai bine aminte în jurul vostru, să-l vedeţi pe acela dintre voi care a început să umble şi pe alte căi, nu numai pe cele ale lui Iisus. Care s-a mai prefăcut şi în altceva, nu numai în miel.
Care merge şi cu alţii, nu numai cu voi, oile Domnului,
care mai are şi alte gusturi, nu numai cele duhovniceşti,
care cheltuieşte şi mai mult decât ar câştiga cinstit,
care umblă prin locurile pe unde nu are ce căuta, în mod normal, un frate şi un preot. Căci neapărat dintre voi este acela.
Sau sunt aceia… (Fapte 20, 30; II Cor 11, 14; II Tim 3, 4).

3. Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul dintre voi Mă va vinde”.
Ca un trăsnet lovind dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată rămăşiţa de bucurie, de speranţă şi de pace pe care o mai aveau în inimile lor.

4. Cei nevinovaţi, auzind înştiinţarea despre vânzare, au început să se uite unii la alţii înspăimântaţi şi pentru prima dată bănuitori.
Şi fiecare în gândul său îl cerceta pe celălalt, bănuindu-l în inima sa… Apoi bănuindu-se chiar şi pe sine.
În clipa aceea se spărgea în ţăndări ca un vas foarte scump toată încrederea nemărginită şi toată armonia unităţii lor.
În inima fiecăruia năvălea acum apa tulbure, neagră şi rece a neîncrederii, năruind şi noroind totul.

5. O, cât de zdrobită trebuie să fi rămas inima ucenicilor Domnului când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochii încruntaţi şi judecători!
O, cum trebuie să fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite!
Ce grozav este păcatul vânzării lui Hristos!
6. Vai, cât de mult rău fac nu numai Lucrării lui Dumnezeu, ci chiar şi semenilor lor acei oameni nelegiuiţi care îi vând pe ai lor! | Continuare »

Ce minunaţi sunt ochii…

TRAIAN DORZ, din volumul Eterna iubire

Ce minunaţi sunt ochii cu lacrimile-n ei,
de după rugăciunea înaltă şi fierbinte,
ce strălucit e plânsul din anii cei mai grei
ce-au îmbrăcat iubirea cu veşnice veşminte!

Când umbrele coboară pe apele adânci,
lumina se retrage spre culmile curate,
– cât valurile vieţii se vor izbi de stânci,
şi plânsul, şi cântarea ne sunt adevărate…

Când clopotul de Denii răsună liniştit,
coboară în adâncul evlaviei din tine
şi-ascultă-ţi pocăinţa cum creşte fericit,
ca roadele şi frunza livezilor divine.

Ce minunat e-alinul adus într-un sărut
pe lacrima tăcută şi faţa mult dorită
şi câtă vindecare e-n sufletul durut
o-mbrăţişare dulce, adânc împărtăşită!

Cântări de Patimi

SEMNUL CUIELOR

SEMNUL CUIELOR

Traian Dorz, din Hristos – Mântuitorul  nostru

„Ceilalţi ucenici i-au zis deci: «Am văzut pe Domnul». Dar el le-a răspuns: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede».” (Ioan 20, 5)

Ce uşor îţi este totul câtă vreme rămâi credincios între fraţi – şi ce greu îţi devine totul când nu mai eşti cu ei!
Ce uşor îi fusese lui Toma să creadă şi ce fericit spusese şi el împreună cu ceilalţi, doar de câteva zile: Acum cunoaştem, acum credem! (Ioan 16, 30).
Şi ce greu, şi ce cu neputinţă îi este acum să mai creadă ca fraţii lui!
Până fusese statornic cu fraţii,
până nu părăsise adunarea sa,
până nu mersese la alţii,
până nu ascultase şi nu primise părerile străine,
ce unitate de gânduri şi de simţiri era între Toma şi ceilalţi fraţi ai lui, ucenicii Domnului!
Dar iată că îndată ce numai o dată s-a dus în altă parte, el nu se mai poate înţelege cu ei, ci vine la ei cu o credinţă străină, cu o părere dezbinătoare.
Suflete dragă, să nu spui că a lipsi o dată de la adunare, că a merge doar o dată la alţii, că a primi doar una din părerile altora nu este păcat şi nu este rău.
Căci iată unde pot duce astfel de căi ispititoare, iată unde l-au dus pe Toma!
Şi nu te bizui apoi pe minuni, că tu nu eşti Toma. Vezi apoi cum Toma îi dispreţuieşte pe toţi fraţii lui şi se arată plin de îngâmfare, încrezător numai în eul său? Dacă nu voi vedea eu… degetul meu… mâna mea… Parcă-i auzi pe unii care spun: Eu nu ascult decât de Domnul, eu nu primesc nimic de la oameni… eu nu recunosc decât ce spune Evanghelia… Şi această ascultare este, de fapt, nu de Domnul, nici de Evanghelie, ci de eul lui, de interpretarea pe care o dă acest eu totdeauna; eul orb, nenorocit, sărac şi gol. | Continuare »

O, SEMNUL CUIELOR

O, SEMNUL CUIELOR

O, semnul cuielor cumplite
ce Mâinile Ţi le-au străpuns,
ce-adânc vedem în el, Iisuse,
al fărdelegilor răspuns!

O, semnul spinilor ce fruntea
usturător Ţi-au sângerat,
ce-adânc vedem în el durerea
cu care ne-ai răscumpărat!

O, semnul suliţei ce coasta
Ţi-a despicat-o ascuţit,
ce-adânc vedem în el iubirea
ce ne-a spălat şi ne-a sfinţit!

O, semnele durerii Tale
pe care le-ai răbdat supus,
ce-adânc vedem în ele preţul
iertării care ne-ai adus!

Iisuse, toate-a’ noastre semne
de răni şi chin odată pier,
dar semnele durerii Tale
se vor vedea pe veci şi-n Cer,

Ca-n veci, privindu-le, Iisuse,
să ne-amintim cât ne-ai iubit,
cât de adânc ne-a fost păcatul
şi cu ce preţ ne-ai dezrobit.

Traian DORZ, Cântările din urmă

Golgota

Traian DORZ, meditație la Ioan cap. 19, v. 17 – din Hristos – Jertfa noastră

Drumul-Crucii-23„Iisus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al «Căpăţânii», care în evreieşte se cheamă «Golgota».”

Aici trebuie să îngenunchem.
Despre acest loc nu se poate scrie şi citi decât în genunchi.
Nu se poate vorbi şi nu se poate asculta decât cu glasul scăldat în lacrimi, cu inima scăldată în flăcări, cu toată fiinţa scăldată în adoraţie…

O Golgota, loc unic, care ne grăieşte nemărginit mai cutremurător decât Sinai,
o Golgota, munte mai înalt decât Moria, altar mai sfânt ca Sfânta Sfintelor!
Pe tine am primit nu zece porunci, ci numai una singură, dar înmiit mai cutremurătoare. Porunca iubirii şi a Jertfei.
Lumina ta nu era cea a fulgerelor înspăimântătoare de pe Sinai, ci lumina negrăită a sărutului lui Dumnezeu îmbrăţişându-şi cel mai pierdut şi cel mai dorit dintre fiii Lui: omul.
Jertfa ta nu era jertfa de jos în sus a unui singur fiu al iubirii, pentru dovedirea unei singure credinţe şi pecetluirea unui singur legământ ca pe Moria, – ci negrăita Jertfă de Sus în jos, mai mare decât a tuturor fiilor iubirii, a tuturor credinţelor şi legămintelor ei.
O Golgota, singurul loc ceresc pe acest pământ unde Dumnezeu, coborându-Se, a rămas între noi toţi, al nostru şi al tuturor.
O Golgota, pe tine Îl putem vedea toţi oamenii pe Dumnezeul nostru. Nu numai unul, ca pe Sinai – Moise. | Continuare »

EI AU CĂZUT JOS, LA PĂMÂNT (Ioan cap. 18, vers. 6)

În lecrura autorului Traian DORZ

Când le-a zis Iisus: „Eu sunt“, ei s-au dat înapoi şi au căzut jos, la pământGhetsimani_13.

Cred că aceasta este surprinderea puternică pe care o au toţi cei nelegiuiţi când urmăresc pe un nevinovat care apare dintr-o dată senin în faţa lor. Am văzut mulţi vânători înarmaţi, urmărind cu trufie un vânat. Dar când acesta a apărut pe neaşteptate lângă ei, s-au zăpăcit de tot şi n-au mai ştiut ce fac.
Unii au scăpat arma din mâini, alţii au luat-o la fugă, alţii au tras aiurea: neaşteptata întâlnire i-a făcut să se piardă de tot, chiar în faţa unui vânat mai slab. Dar în faţa celui mai puternic?

În acela care merge să facă răul contra unui om bun, în cel care se ştie vinovat de o nelegiuire împotriva unui om nevinovat, în cel care se duce să făptuiască o fărădelege împotriva unui om drept, este un complex, o mulţime de slăbiciuni.
El este înarmat, dar tremură la fiecare zgomot. Este puternic, dar se sperie de orice atitudine hotărâtă. Este mare, dar priveşte cu îngrijorare la orice nimic. Asta este starea vinovatului.
Închipuirea celor vinovaţi este totdeauna înfierbântată şi îi face să vadă lângă orice muşuroi un lup şi lângă orice tufiş un leu. Este groaza lui Dumnezeu, care îi face să se teamă şi să tremure.

Din cele auzite despre Iisus, gloata aceasta gălăgioasă şi înarmată cu săbii, cu ciomege, cu funii, cu făclii, cu arme şi cu cine ştie mai ce, îşi va fi închipuit că va avea de-a face cu un vrăjmaş puternic, în stare a-i nimici pe toţi dintr-o dată şi necruţător, cum ştiau ei despre puterea Lui. | Continuare »

Paharul dat de Tatăl

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru (Ioan – Capitolul 18, vers. 11)
Iisus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?“

Ghetsimani_Paharul-suferinteiÎntr-una din profeţiile vestite cu multe sute de ani înainte despre Domnul Hristos, proorocul Domnului spusese: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»“ (Isaia 9, 6).
Duhul lui Hristos era atunci în profetul sfânt, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate (I Petru 1, 11).
Duhul lui Hristos era Acela Care îl inspirase pe profet să spună: El suferinţele noastre le va purta şi durerile noastre le va lua asupra Lui…
Va fi străpuns pentru păcatele noastre, chinuit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut asupra Lui şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… (Isaia 53, 4-5).
Pentru aceasta ni Se născuse acest Copil Minunat…

Ca Fiu al Omului, Domnul Iisus a trebuit să Se nască în chip omenesc.
Să aibă o mamă şi un trup asemenea ca şi orice om, să crească apoi cu greu, ani după ani, în condiţii grele şi primejdioase, dezvoltându-Se în toate însuşirile trupului Său sfânt, într-o casă omenească, între greutăţi omeneşti, supus unor legi omeneşti.
Toate cele din afară nu erau deosebite de ale celorlalţi oameni care Îl înconjurau. Ci numai felul Lui lăuntric, străbătut de toată minunata curăţie şi sfinţenie prin care dumnezeirea Lui lăuntrică le desăvârşea pe toate, acesta nu era ca al celorlalţi.
El era Cel Minunat, de aceea trebuia să aibă o Maică Minunată, o Maică Sfântă cum nu mai fusese alta.
Trebuia să aibă o naştere minunată, cum nu mai fusese alta, o copilărie minunată, o vorbire minunată, o umblare minunată, o viaţă minunată, o moarte minunată, o înviere minunată, o biruinţă, o înălţare, o slavă şi o împărăţie, toate minunate. Cum nimeni altcineva n-a mai avut şi nu va mai avea. | Continuare »

PENTRU SĂPTĂMÂNA CEA MARE A PATIMILOR ŞI MORŢII MÂNTUITORULUI

PENTRU SĂPTĂMÂNA CEA MARE A PATIMILOR ŞI MORŢII MÂNTUITORULUI

„Eu n-am cruţat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toţi L-am dat pe Dânsul (Rom 8, 32)

Intrăm în Săptămâna Patimilor. Cu un fel de evlavie şi duioşie trec aproape toţi creştinii prin săptămâna aceasta. Şi cele mai împietrite inimi se înduioşează în faţa înfricoşatelor chinuri ce le-a suferit Mântuitorul. Eu însă cutez a spune că cei mai mulţi creştini sunt departe de a simţi ceea ce trebuie simţit în săptămâna aceasta.
Săptămâna cea Mare ne aduce cea mai dulce veste din câte s-au auzit cândva pe acest pământ, dar în acelaşi timp şi cea mai plină de cutremur, de înfricoşare şi de răspundere sufletească.
Săptămâna cea Mare ne aduce vestea cea dulce că Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea noastră şi mântuirea noastră. Ne aduce îndeosebi vestea cea scumpă despre dragostea cea nemărginită cu care ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci” (In 3, 16). „Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ispăşire pentru păcatele noastre” (I In 4, 10). „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Sa spre noi că, încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom 5, 8).
Cât de mult ne-a iubit şi Dumnezeu-Fiul! „El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is 53, 5). El a murit pentru noi.
Ce veste dulce şi scumpă este aceasta, dar în acelaşi timp şi plină de cutremur şi răspundere sufletească. Jertfa Crucii a ieşit nu numai din dragostea lui Dumnezeu, ci şi dintr-o trebuinţă a mântuirii noastre. | Continuare »

JERTFA CRUCII

JERTFA CRUCII

Cum înţelegi tu această jertfă?

Jertfa Crucii este temeiul şi temelia mântuirii noastre, de aceea spunea Apostolul Pavel pe tot locul că „predică pe Hristos cel răstignit” şi „se laudă în crucea Domnului”. Dar jertfa Crucii numai atunci poate fi mântuitoare de suflet, dacă înţelegem trei lucruri: ce înseamnă Crucea, ce ne dă Crucea şi ce cere de la noi Crucea?
Ce înseamnă Crucea? Crucea înseamnă să-ţi dai seama despre darul cel mare al dragostei şi iertării dumnezeieşti. La picioarele Crucii, tu, cititorule, trebuie să te simţi mai întâi apăsat şi doborât de păcatele tale, trebuie să te simţi un Adam izgonit în noaptea şi iadul pierzării, ca apoi să-ţi dai seama că nimeni şi nimic nu te poate scăpa din pierzare, decât jertfa lui Iisus. La picioarele Crucii trebuie să-ţi dai apoi seama că păcatele tale bat cuie în mâinile şi picioarele lui Iisus şi omoară pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea, tu trebuie să plângi păcatele tale şi să începi a urî din tot sufletul tău păcatul.
Ce ne dă Crucea? Tot darul mântuirii noastre, toată pacea, toată puterea şi toate bunătăţile noastre sufleteşti izvorăsc din jertfa Crucii. Întrebaţi despre acest adevăr pe tâlharul din dreapta lui Iisus, care mai întâi a gustat din acest izvor. Crucea a zdrobit şi „capul şarpelui”, adică pe diavolul. În vremea lui Faraon, israelitenii şi-au stropit uşile caselor cu sângele Mielului de Paşti şi, prin acest semn, au scăpat de moarte şi de jugul lui Faraon. Aşa ne scapă şi pe noi sângele Crucii şi ne dă darul şi puterea să-l biruim pe satana.
Ce ne cere Crucea? Scripturile ne spun apriat ce cere de la noi Crucea. | Continuare »