Vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

gadarenii„La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau”.
De unde Se întorcea Iisus atunci? Din ţinutul gadarenilor, unde Se dusese să vindece, să caute şi să mântuiască un suflet pierdut. Un suflet care nu mai avea pe nimeni, pe care nu-l mai primea nimeni, căci locuia în pustiu, printre morminte dormea. Domnul totdeauna caută astfel de suflete. Toţi în părăsiseră pe acest om nenorocit. Nimeni nu-l mai căuta. Nimeni nu mai avea nevoie de el.
Sunt suflete părăsite de toţi. Dar nu sunt părăsite de Dumnezeu. De unde Se dusese Mântuitorul? De aici Se dusese şi trecuse apa dincolo. Şi ce trecere a fost peste apa aceea în noaptea furtunoasă! Când Mântuitorul S-a urcat în corabie şi S-a dus dincolo ca să-l caute pe nenorocitul [acela şi] să-l vindece, s-a stârnit pe mare o furtună.
Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni, primejdii, nenorociri, necazuri. Când vrei să salvezi pe cineva, când vrei să faci bine cuiva, satana stârneşte totdeauna împotriva ta tot felul de valuri, de furtuni, de tulburări. Mântuitorul S-a dus şi a biruit primejdia şi furtuna, pentru ridicarea şi mântuirea acestui suflet. Ce s-a întâmplat însă acolo? În loc să se bucure toţi oamenii aceia la care mersese Domnul şi în faţa cărora făcuse o minune aşa de mare, vindecând un nenorocit ca acela, care era o spaimă şi o groază pentru toată lumea… în loc să se bucure de aceasta, au ieşit cu toţii, grămadă, înaintea Mântuitorului şi L-au rugat să plece de la ei. | Continuare »

Suflet chinuit de patimi, ce plângi fără mângâiere,
vrei să te ridici din boală, vrei să scapi, şi n-ai putere?
Suflet trist, legat în lanţul greu al multelor păcate,
nu mai plânge, este-un Doctor ce te vindecă de toate!
Suflet apăsat de patimi jos în pulberea ţărânii,
vrei să scapi?
Priveşte Crucea de pe vârful Căpăţânii!
Jertfa lui Iisus te spală şi te scoală din cădere,
numai cere-I îndurarea şi iertarea Lui o cere!

Vino, căci cu milă multă Domnul, Doctorul cel Mare,
peste-adânca ta durere lasă-adânca-I alinare.
Căci din câţi la El venit-au, îndurarea Lui s-o ceară,
pe nici unul,
niciodată,
nu l-a izgonit afară! (Traian DORZ)

Traian Dorz, Acum să facem (CUGETĂRI NEMURITOARE  – 27)

1. Adevărat este că sufletele unite cu Hristos şi despărţite de păcat şi de satana înaintează şi cresc frumos, din bine în mai bine, din sus în mai sus, până ce ajung părtaşe firii dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).
2. Dar tot atât de adevărat este şi că sufletele unite cu păcatul şi cu satana şi despărţite de Hristos se prăbuşesc mereu din jos în tot mai jos, din rău în tot mai rău, până ce ajung părtaşe firii diavoleşti.
3. Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o urcare ori o prăbuşire necontenită.
4. Pe cel bun, faptele lui bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău, păcatele lui de astăzi îl vor face să fie mai rău mâine.
5. Astfel, omul bun, cel unit cu Hristos, ajunge cu timpul să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească, ci chiar şi pe înfăţişarea lui trupească (Gal 6, 17). | Continuare »

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei – Pr. Iosif Trifa

ACOLO UNDE-I DOMN PĂCATUL – Traian Dorz

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor – Sfântul Nicolae Velimirovici

NE POATE SILI SATANA SĂ PĂCĂTUIM? – I. Tâlcuitor

LIBERTATE – Traian Dorz

VINDECAREA UNUI ÎNDRĂCIT – Pr. Iosif Trifa

De câte ori – Traian Dorz

Râvnă fără pricepere – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii

Pentru că n-au cunoscut – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii

Hristos este sfârşitul Legii – Traian Dorz, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

Să nu zici în inima ta: Cine?… – Traian Dorz, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

vindecarea-slugii-sutasuluiVindecarea robului sutaşului

Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură. Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.
În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.
În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat! | Continuare »

TDorz1

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)? Apa nu se adună pe crestele munţilor, ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.
Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străini.

Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincioşi spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.
De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.
O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte. | Continuare »

Traian DORZ

Îndură-Te, o Doamne,
de toţi ai Tăi, mereu,
dar şi mai mult Te-ndură
de cei ce plâng mai greu!

Aproape fii, o Doamne,
de toţi cei asupriţi,
dar fii şi mai aproape
de cei mai greu loviţi.

Cu milă caută-i, Doamne,
pe toţi câţi sunt pierduţi,
dar şi mai mult pe-aceia
ce-s mai adânc căzuţi.

Şi mângâie-i cu milă
pe toţi cei amărâţi,
dar şi mai mult să-i mângâi
pe cei mai doborâţi.

Pe toţi ascultă-i, Doamne,
şi scapă-i Tu degrab,
dar şi mai grabnic scapă-l
pe cel bolnav şi slab.

De Tine toţi au lipsă,
dar dintre toţi câţi pier
mai mult au cei ce singuri
şi părăsiţi Te cer!

Traian Dorz, Hristos – Izvorul nostru

„Slujbaşul acesta a aflat că Iisus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.“ (Ioan 4, 47)

Durerea înfrânge întotdeauna mândria din om.
Bunătatea Tatălui Ceresc nu trimite şi nu îngăduie cu bucurie în viaţa oamenilor necazurile şi durerea. Însă pentru mântuirea sufletului său, omul trebuie uneori să fie cercetat de durere şi de întristare.
Iată un slujbaş împărătesc…
Ce dispreţuitor trebuie să se fi purtat un om ca el mai înainte, faţă de toţi ceilalţi oameni.
Dar îndată ce fiul lui iubit cade la pat, amărăciunea îi înfrânge trufia. Şi el aleargă la rugăciune către Domnul Iisus să i-l vindece. Poate niciodată omul acesta nu se rugase lui Dumnezeu şi poate că nici nu s-ar mai fi rugat niciodată dacă n-ar fi venit boala aceasta în familia lui…
O, câte căi are înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a aduce pe acela de care are El milă, pe drumul cel bun, pe calea cunoaşterii Sale!

Când este sănătos şi îi merge bine, omul totdeauna este „îmbrăcat“. Este „cineva“. E totdeauna o „autoritate“. Când ajunge însă în durere şi în primejdie, atunci e gol, e dezbrăcat de trufie, atunci rămâne numai om! Când omul e „autoritate“, atunci n-are nici inimă, nici iubire, nici bunătate, atunci nu e om.

Acestea – gândeşte el – nu se potrivesc la „titlu“!
Şi adesea n-are nici creier, nici minte, ca să judece ce face, căci se închipuie supraom!
Când însă ajunge om, atunci le are pe toate acestea. Când durerea îl face să se simtă om şi el, atunci nu mai consideră o înjosire rugăciunea şi lacrimile. | Continuare »

A CREZUT ŞI A PORNIT – Traian Dorz

Vindecarea slugii sutaşului – Sfântul Ioan Gură de Aur

 Puterea rugaciunii pentru aproapele – Pr. Dumitru Stăniloae

O, RUGĂCIUNILE MELE… – Traian Dorz

Să ceară milă pentru un rob al său… – Traian Dorz

Vindecarea slugii sutaşului  – Sf. Nicolae Velimirovici

Robi ai neprihănirii – Meditatii la Apostolul zilei

Să ajungeţi la sfinţirea voastră – Meditatii la Apostolul zilei

 

PĂSTOR

A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,
iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage…
A păstori, nu-a apăsa,
a-i păstori cu hrană
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri, şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.
A-i creşte,-nseamnă-a te jertfi
în munca necurmată,
în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.
Hristos te roagă,
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
– De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă!
Deci numai dacă-L poţi iubi pe El şi turma-I toată
aşa te fă păstor, altfel mai bine niciodată!
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,
ci turma Lui, de care dai răspuns în Sfânta-I Faţă.
Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie
ca altuia mai bun s-o dea…
– Fii treaz la datorie!
(de Traian Dorz)

Veniți să privim la crinii

Traian DORZ

Veniți să privim la crinii
cerului cu dragi veșminte
si să ne-amintim cu toții
ale Domnului cuvinte…

Doamne, cât trăim,
fă să ne-amintim
tot Cuvântul Tău,
să-L trăim mereu.

Să n-avem prea multa grijă
de lumeasca-mbrăcăminte,
ci de suflet mai degrabă,
să-l gătim cu haine sfinte.

Veniți să privim la corbii
care nu strâng în grânare,
sa vedem cum Tatal nostru
grija hranei lor o are.

Nici noi, de lumeasca hrană,
să nu fim prea-n framântare,
ci să strângem mai degrabă
hrana cea nepieritoare…

„NU PUTEŢI SLUJI LA DOI DOMNI: ŞI LUI DUMNEZEU, ŞI LUI MAMONA”

Pr. Iosif TRIFA

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei (Mt 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apoc 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el Îşi face datoria”, că face destul pen¬tru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos? | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1

„Răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat“ (Romani 5 4-5).

Un frate mai nou, care începuse frumos şi hotărât viaţa lui cea nouă cu Domnul, întâlni odată pe un alt frate, mai bătrân, şi se opri să-l roage ceva.
– Ce ai, frate, de eşti atât de trist? – îl întrebă cel bătrân.
– Sunt tare amărât, frate! – răspunse cel tânăr. Îndată ce am început viaţa mea cea nouă cu Domnul, au început să vină asupra mea tot felul de ispite, tot felul de ocări, tot felul de învinuiri nedrepte, iar eu nu pot să le rabd, nu pot să le port, mă răzbun, mă împotrivesc, mă apăr cu tot felul de vorbe, uneori aspre şi grele. Nu ştiu cum să fac, frate, să pot avea răbdare, mai multă răbdare, mai îndelungă răbdare… Tare aş dori să vii să ne rugăm împreună, ca Domnul să-mi dea răbdare…
– Bine, frate, vino să ne rugăm Domnului, ca El să-ţi ajute să ajungi să ai răbdare!
Ajunşi acasă, în odăiţa fratelui, îngenuncheară amândoi, iar fratele mai bătrân începu să se roage: „Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-i fratelui nostru necazuri, îndură-Te şi trimite-i fratelui necazuri, ai milă şi îngăduie să vină peste el necazuri…”
– Stai, frate, opreşte-te – strigă tânărul – nu necazuri cere Domnului pentru mine, ci răbdare te-am rugat eu să ceri!
– Dar n-ai citit, frate, ce spune Cuvântul Domnului când zice: necazul aduce răbdarea, cum albina aduce mierea şi cum lupta aduce biruinţa? Nu poţi câştiga răbdarea decât trecând prin necazuri, după cum şi Mântuitorul a învăţat să asculte, adică să rabde, prin suferinţele pe care le-a îndurat (Evrei 5, 8). | Continuare »

nastereasfioaninaintemergatorul

„Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos,
după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi,
cei ce cu dragoste te cinstim;
că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat
întru mărită şi cinstită naşterea ta,
şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte“.

sf-ioan-botezatorul-mDupă rugăciunile începătoare:
Troparul, glasul al 4-lea
Proorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-a dezlegat la mărita și cinstita nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.

Condac 1:
Prin tine izbăvindu-ne de tot necazul, după datorita mulțumire, pe tine apărătorul și fierbinte sprijinitorul nostru te rugăm, cel ce ai îndrăznire către Domnul, din toate nevoile ne slobozește pe noi ca să-ți cântăm:
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Icos 1:
Înger înaintestătător, al cetelor drepților, tu ești Ioane proorocule, că strălucind cu dumnezeiască lumină, luminezi pe toți cei ce laudă dumnezeiască pomenirea ta, și cu fierbințeală și dragoste te măresc și zic către tine așa:
Bucură-te, stea de lumină purtătoare lumii;
Bucură-te, făclie strălucitoare a toată făptura;
Bucură-te, cădere de pierire demonilor;
Bucură-te, ridicarea pământenilor celor căzuți;
Bucură-te, lumina necuprinsă de ochii omenești;
Bucură-te, adânc mare văzut de gândurile credincioșilor;
Bucură-te, că tu ești povățuitorul mântuirii;
Bucură-te, că luminezi inimile credincioșilor;
Bucură-te, dătătorule de bucurie al creștinilor;
Bucură-te, pierzătorul blestemului pământenilor;
Bucură-te, prin care se luminează făptura;
Bucură-te, prin care se gonește necazul;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 2:
Văzând toți prealuminată vedenia ta, proorocule, și noi zicem că preamăritul tău chip cu nepricepută înstrăinare nouă se arată, căci, atingându-te cu mâna de creștetul Stăpânului, ai grăit așa: Aliluia! | Continuare »

Ce dor nespus… ce dor nespus
Ne arde sufletul răpus
De dragii noștri naintași
În lupta sfântă dragi fruntași,
În focul luptei cea dintâi,
Cu Biblia la căpătâi,
Statornici Crezului cel sfânt
În faptă bună și-n Cuvânt,
Plătitnd cu sânge crezul lor,
Arzând în aprigul cuptor,
Nălțând curat al Oastei steag,
Și voluntariatul drag
Ca niciun dușman sau tiran
Să nu pătrundă-n chip viclean
În Oastea sfântă-a lui Iisus
Spre care viața lor și-au pus.

Ce dor nespus… ce dor nespus
Ne arde sufletul răpus
După înaintașii sfinți
Statornici dreptei năzuinți.
Nu pentru că-s în cer acum,
Ci pentru noi, rămași pe drum,
Însingurați, fără stegari,
Cu voluntarii tot mai rari…
Ne tremură privirea-n zări
Și pașii, singuri pe cărări,
Și dorul, sfârâind pe jar,
Și plânsul, șiroind amar…
Ne scoate, Doamne, la loc larg
Și nalță-ne ceresc catarg
Spre Țărmul drag pășind grăbiți
De urme dragi călăuziți…

Lidia Hamza

Am suferit prin lume atât de mult, încât
ar trebui să-mi fie de toate doar urât!

Atât de mulţi din oameni mi-au fost vrăjmaşi şi hoţi,
încât ar fi cu dreptul să mă fi rupt de toţi

Şi-atâtea zile negre mi-au fost din câte-avui
că n-ar mai fi vreun bine nici uneia să-i spui…

– Dar celui ce iubeşte mereu îi pare rău
de tot ce-a fost vreodată frumos pe drumul său!

De dragu-acelor locuri ce le-am iubit atât,
mi-e dor şi după-acelea în care-am fost urât

Şi pentru-acele inimi ce-n lume m-au iubit
mi-e milă şi de-acelea ce viaţa mi-au zdrobit, | Continuare »

Chemarea-Petru-si-AndreiEvanghelia de duminică istoriseşte cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre apostolii Săi; i-a văzut pescuind în marea Galileii, S-a apropiat de ei şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni”, iar ei îndată, lăsându-şi mrejele şi corabia, au mers după Domnul… (citiţi pe larg această evanghelie la Matei 4, 17-25).
Evanghelia nu spune ce anume le-a mai vorbit Iisus celor patru pescari când i-a chemat la apostolie. Trebuie însă că le-a spus ceva nou, ceva nespus de măreţ, ceva ce i-a mişcat până în adâncul sufletului lor şi i-a făcut să-şi lase tot ce aveau şi să plece după Dânsul. Nu pentru orice vorbă îşi vor fi lăsat cei patru apostoli bărcile, soţiile, copiii, plecând în lume după un Om ce predica o învăţătură nouă despre împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul era la începutul lucrării Sale. El a păşit în lume predicând o lume nouă, o învăţătură nouă, o schimbare din temelie a vieţii şi a rosturilor vieţii. Către gloata ce se strânsese la marginea mării să-I asculte cuvântul, Mântuitorul zicea: „Amin, amin zic vouă că rostul acestei vieţi nu stă numai în mâncare şi băutură… nu stă în aceea că mâncaţi şi vă săturaţi din peştii acestei mări… Rostul acestei vieţi este o împărăţie a lui Dumnezeu, care trebuie cucerită… O luptă se dă pentru această împărăţie şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Mt 11, 12)… Căutaţi mai întâi această împărăţie şi toate celelalte lipsuri ale voastre se vor adăuga vouă (Mt 6, 33)… | Continuare »

Chemarea vă aşteaptă
să-ntoarceţi la Iisus
– cât oare tot nu faceţi
ce-atâta timp s-a spus?

O, ascultaţi, o, ascultaţi,
veniţi cât mai sunteţi chemaţi!

Iertarea vă aşteaptă
să vi se dea în dar
– cât oare tot rămâneţi
dincolo de hotar?

Lumina vă aşteaptă
să vă-nnoiţi prin ea
– cât oare veţi mai zace
robiţi de noaptea grea?

Cununa vă aşteaptă
cu străluciri cereşti
– cât oare mai tot strângeţi
gunoaiele lumeşti?

…Sau iadul vă aşteaptă
cu focu-i fioros
– cât oare mai respingeţi
iertarea lui Hristos?

Traian Dorz, Cântările din urmă

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

Toţi cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege – şi toţi cei care au păcătuit având lege vor fi judecaţi după Lege (Romani 2, 12).

TDorz1O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, ştiind Legea, a călcat-o cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Ştiind să facă binele şi putând să-l facă, a ales cu voia şi cu ştiinţa lui să nu-l facă.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuşi a săvârşit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înăuntrul lui cât şi în afara sa, o Lege a Binelui, o lege a omeniei, care îl obligă faţă de semenul lui şi faţă de Dumnezeul său. Dacă o ascultă, e bun. Dacă nu, e rău.

De orice lege ar fi un credincios, el este obligat chiar de această lege a sa să facă binele semenilor săi.
De aceea, oricine îşi caută numai folosul său este un călcător de lege şi păcatul lui este cu atât mai mare cu cât legea sa este mai lăudată, mai clară, şi mai pretenţioasă în privinţa făptuirii binelui asupra căruia este învăţat să-l facă.
Creştinismul are cea mai hotărâtă şi mai puternică lege în privinţa asta. Nu există cult creştin care să fie scutit de grelele datorii poruncite de Legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Şi Judecata cea Înfricoşată de la sfârşit va fi potrivită cu dreptatea faţă de toţi cei care au călcat poruncile acestei Legi unice şi veşnice, pe care Însuşi Dumnezeu a rânduit-o, spre a înlocui şi a completa toate legile Sale dinainte de ea. | Continuare »

Păcatul nu se iartă, păcatul se plăteşte;
şi cineva odată şi-odată-l ispăşeşte.
Păcatul e-o hulire atât de grea şi mare,
căci fără ispăşire el n-are-n veci iertare.

Păcatele acelui ce la Hristos le duce
îi sunt iertate numai prin Jertfa de pe Cruce;
Hristos le ispăşeşte, – de-aceea sunt iertate.
În alt fel nu-i iertare în veci pentru păcate.

Păcatele acelui ce pe Hristos nu-L cată
în veci de veci nu află iertarea aşteptată;
ci ele toate, toate rămân să le plătească
în veci acela care n-a vrut să le căiască.

Nu vă-nşelaţi, nu este în veci de veci iertare
pentru păcatul celui ce-n necredinţă moare.
Păcatul nu se iartă, păcatu-l ispăşeşte
ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l făptuieşte.

Veniţi acum la Domnul cu orişice păcate,
ce El vă ispăşeşte, de Tatăl sunt iertate.
Dar cel ce-acum nu-ntoarce iertarea s-o primească,
în iad le duce toate, în veci să ispăşească.

Traian Dorz, Cântările Căinței

La mormântul lui Mihai Eminescu

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE vol 4, pg. 511

Şi fiindcă tot eram aici, foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, am mers să-l mai vedem.
Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.
– Ce-i aducem noi acestui suflet mare, am zis eu, dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată? Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.
Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi la jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate, am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta.