Sinodul al IV-lea – de la Calcedon

council-of-chalcedon-451-ad-ephesus-fourth-ecumenical-council

Duminica a VII-a după Rusalii

Acest sfânt si a toata lumea Sinod s-a tinut în zilele lui Marcian si Pulheriei binecredinciosilor împarati, adunându-se în vestita biserica a Sfintei Eufimia, si adeverind sfântul Simbol al celor 318 Sfinti Parinti, adunati la Niceea. Pe care l-au întarit si l-au pecetluit si celelalte sinoade. Pentru ca ocârmuind împaratia Teodosie, feciorul lui Arcadie, a fost o întâmplare ca aceasta: un oarecare Eutihie, monah si preot, s-a facut începator eresului, zicând ca Domnul nostru Iisus Hristos este într-o fire si într-o lucrare. Acesta a fost scos si caterisit de Flavian, patriarhul Constantinopolului, si de ceilalti drept-credinciosi. Însa Eutihie, având ajutor pe cei fara de Dumnezeu fameni ai împaratului, n-a încetat a face amestecare si tulburare, pâna ce a murit Teodosie. Dupa ce a luat împaratia, Marcian a poruncit sa se faca sinod a toata lumea, si s-au adunat 630 de episcopi. Si alcatuind si o parte si alta, adica drept-credinciosii si ereticii, doua tomuri si deschizând racla Sf. Mucenite Eufimia, le-au pecetluit, si le-au pus pe pieptul ei. Si peste putine zile facând rugaciune si deschizând, au vazut si s-au spaimântat; pentru ca au vazut tomul ereticilor lepadat sub picioarele sfintei, iar tomul drept-credinciosilor tinut în cinstitele ei mâini. Vazând o minune ca aceasta s-au îngrozit toti. Si, întorcându-se mai vârtos spre credinta, au slavit pe Dumnezeu, Cel ce face în toate zilele lucruri minunate si peste fire, spre întoarcerea si folosul celor multi. Si se face pomenirea aceasta în sfânta biserica cea mare.

Sursa: aici

RĂBDARE

Răbdare, o, încă puţină răbdare!
Sus ochii, şi gândul, şi braţul, şi paşii!
Slăvita Cetate cerească răsare,
iar cea mai frumoasă şi sfântă intrare
e-aceea prin care te nalţă vrăjmaşii.

Răbdare în chinuri şi-n lipsuri răbdare,
în zbucium, în lupte şi-n dorul fierbinte!
Pe faţa brăzdată de lacrimi amare
vor cerne lumină răsfrângeri de soare
din Slava ce vine… Priveşte nainte!

Răbdare-n viaţă şi-n moarte răbdare!
Al tău e triumful din veacul ce vine.
Când noaptea apune, când Ziua răsare…
nu moarte-i aceea, ci viaţă şi har e
răsplata răbdării-ndelungi şi senine.

Răbdare, o, încă puţină răbdare!
Priveşte răsplata, să birui suspinul
şi treci peste moarte cu-a vieţii cântare!
Răbdare, o, încă puţină răbdare,
căci vine seninul, seninul, seninul!…

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

De câte ori

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-8Traian DORZ

De câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc,
de-adânca vale-a morţii
mereu îmi amintesc.

Nu uit de clipa-n care
spre mine Te-ai plecat
şi din adânc de patimi
şi moarte m-ai scăpat.

Şi n-am să uit vreodată,
Stăpânul meu Milos,
de unde, din ce moarte,
prin harul Tău m-ai scos.

Nu uit din ce, de unde
şi cum am fost scăpat,
când marea-Ţi bunătate
spre mine s-a plecat.

De-aceea, eu, cu lacrimi,
mereu Îţi mulţumesc,
de câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc.

EU SUNT IUBIT DE TINE

Traian-Dorz_laCruce2Traian Dorz, Cântarea biruinţei

Eu sunt iubit de Tine, Mântuitorul meu,
cât nu iubeşte nimeni, ci numai Dumnezeu,
de-aceea-Ţi cer ce nimeni n-ar cere şi-ndrăzni,
şi Tu m-asculţi, ca astfel să ştiu şi eu iubi.

Tu eşti iubit de mine – şi-atât de fericiţi
suntem, fiind, Iisuse, în dragoste uniţi.
Ce-ncredere adâncă simţim c-avem mereu
şi eu, în ce-mi spui mie – şi Tu, în ce-Ţi spun eu.

Eu sunt iubit de Tine – şi-n părtăşia Ta,
eu pot oriunde merge şi pot oriunde sta,
că nu-i nimic pe lume spre răul meu, nicicând,
iubirea e iubire şi-n lacrimi, şi cântând.

Tu eşti iubit de mine, Iisuse,-al meu Ales,
iubirea noastră are un veşnic înţeles,
nu-i nimeni să pătrundă ce Taină-i între noi;
tot cerul e oriunde când suntem amândoi!

O Doamne-al iubirii

de Traian Dorz, din vol. Cântări Noi

O Doamne-al iubirii, lumină-mă lin
şi ceasul plecării adu-mi-l senin,
şi dă-mi pe-acest înger cu luntrea – năier,
iubirea să-mi ducă frumos către cer.

De cât timp prin beznă cu fiare-am trăit,
îmi lacrămă ochii de-un cer însorit,
de cât drum durerea şi plânsul m-au frânt,
îmi tremură graiul, mi-e teamă să cânt.

O, ţărmul acesta, ce greu mi-l desprind,
când soarele-mi cade în ape murind
şi buze de sânge sărută un nor,
şi-mi las amintirea să moară de dor…

O, cum să pot, Doamne, iubirea să-mi ’nec
sau unde pe lume cu ea să petrec,
căci gura mi-e arsă şi duhul, zdrobit,
iar pază mi-e numai un înger mâhnit.

Închide-mi mormântul cu lespezi de nori
şi-acoperă-mi urma cu neauă şi flori,
sărută-mi bătaia din sânul meu stâng
şi şterge durerea din cei ce mă plâng.

Hristos – mărturia mea

Cartea «Hristos – mărturia mea».htm

Trebuie să ne întoarcem mereu privirea atentă spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi spre a ne orienta bine, ca să nu rătăcim în viitor.
Pentru orice direcţie bună este nevoie de trei jaloane. Pentru orice orientare mântuitoare este nevoie de toţi aceşti trei timpi. Trebuie să ne privim şi noi mereu mai atenţi şi mai ascultători istoria noastră. Un popor care îşi uită sau îşi leapădă istoria sa este un popor pierdut. O familie care îşi nesocoteşte înaintaşii săi este o familie condamnată la pieire. În curând vor fi robiţi şi zdrobiţi de alţii.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie să-şi uite, nici să-şi dispreţuiască nici­odată istoria sa, ci să şi-o împrospăteze şi să şi-o preţuiască tot mai mult.
Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri!…
Aduceţi-vă aminte de zilele credinţei voastre de la început, de luptele, de suferinţele, de jertfele, de martirii, de biruinţele voastre! – cum le spune Sfântul Pavel evreilor (Evr 10, 32-34; 13, 7).

Când recitesc aceste îndemnuri, totdeauna mă simt împins puternic să îndrept ochii şi inimile fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre, pe care mereu mă voi strădui să le reamintesc urmaşilor noştri şi după ce n-am să mai fiu. Până în veci.

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 3-a după Rusalii

Socotiţi neprihăniţi prin credinţă

Traian Dorz, din Hristos – puterea apostoliei

TDorz1În toată această parte a Cuvântului Dumnezeiesc răzbat un suflu fericit şi o puternică lumină biruitoare şi plină de bucurie, pentru orice suflet credincios care a ajuns într-o stare de dulce părtăşie cu Mântuitorul Hristos, prin dragostea la care l-a dus credinţa şi în care îl ţine nădejdea.
Toată această fericită stare însă este numai o făgăduinţă. Şi se întemeiază deocamdată numai pe o nădejde.
Nu suntem încă neprihăniţi, ci numai socotiţi ca neprihăniţi, în nădejdea că vom ajunge odată şi starea când să avem aievea această neprihănire, nu numai prin făgăduinţă, ci în realitate. După cum un fiu este un moştenitor de drept al tatălui său, dar el nu intră şi de fapt în stăpânirea acestei moşteniri decât după ce devine matur şi după ce se dovedeşte vrednic să o păstreze şi să se folosească de ea.

Tot timpul vieţii sale, fiul însă poate fi ameninţat şi de pierderea acestei moşteniri, dacă nu rămâne în ascultarea şi dragostea părintelui său, care l-a făcut moştenitorul lui.
De aceea, bucuria acestei moşteniri este împreunată mereu nu numai cu grija de a nu o pierde, ci şi cu stăruinţa de a se arăta cât mai vrednic de ea, printr-o tot mai frumoasă umblare ascultătoare de toată voia tatălui care i-a făcut făgăduinţa moştenirii sale. | Continuare »

Apostoli binecuvântaţi

Traian DORZ

Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

CEI DOI CARE AU MERS DUPĂ IISUS

„Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Iisus, era Andrei, fratele lui Simon Petru.“ (Ioan 1, 40)

Fericiţi cei care merg după Hristos pe pământ, căci ei, în curând, pe urmele Lui, vor ajunge unde locuieşte El. Adică în fericirea şi lumina Lui veşnică. Fericiţi cei doi care stau împreună, dacă merg împreună cu Hristos. Fericiţi sunt cei doi care, însoţindu-se pe pământ, merg împreună şi după Hristos.
Nu-i bucurie mai mare decât când cei doi soţi merg împreună după Domnul. Cum nici durere mai mare nu-i ca atunci când unul merge după păcate. Sau amândoi…

Dragul meu, roagă-te mereu pentru soţul tău, ca şi el – sau ea – să vină împreună cu tine pe urmele lui Hristos sau tu cu el. Iar dacă totuşi până la sfârşit celălalt nu va vrea, cu toate că tu ţi-ai făcut toată datoria de a-l chema şi de a stărui de el, atunci tu nu vei mai avea ce să-i faci. Însă vei avea sufletul dezvinovăţit.

Între cei mulţi şi binecuvântaţi care merg după Iisus avem şi noi „doi“. Înaintaşii noştri…
Ei, cei dintâi dintre noi, au fost şi chemaţi ei cei dintâi. Ei au mers cel mai frumos şi au ajuns şi cei mai dintâi dintre noi Acasă la Domnul. Ei, care L-au cunoscut mai curând, ei, Iosif şi Ioan, ei L-au vestit mai puternic şi mai dulce pe Iisus Cel Răstignit şi Biruitor în Oastea Sa, ei s-au luat cei dintâi după Iisus şi ei au ajuns cel mai curând la El. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 2-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

… E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei. Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit… O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…

Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).