Acolo unde e credinţă,
chiar dacă omul e căzut,
e semn că el mai poate-ntoarce
spre Dumnezeul Nevăzut.
Acolo unde e durere
şi lacrimă pentru păcat,
e semn că s-a născut căinţa
şi omul poate fi salvat.
Acolo unde e dorinţa
fierbinte după Dumnezeu,
e semn că-n om lucrează Duhul
şi-l va trezi din somnu-i greu.
Acolo unde creşte-o rază
de dragoste pentru Hristos,
e semn că s-a sfârşit cu traiul
nepăsător şi păcătos. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii
„De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul: Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi“ (II Cor. 6, 17).
Pentru un suflet care doreşte cu adevărat mântuirea şi slava în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru de viaţă sau de moarte păcatul şi chiar cea mai mică necurăţie, pentru că orice credincios temător de Dumnezeu ştie că este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! – zice Domnul.
Pe uşa iadului, la intrarea în el, este scris: „Lăsaţi afară orice speranţă, voi, care intraţi!“…
Adică, cine intră acolo să intre fără nici o nădejde că va mai ieşi vreodată din el. În iad există numai intrare, dar nu şi ieşire. Ieşire nu mai există pentru nimeni şi niciodată. Însuşi Mântuitorul a zis bogatului nemilostiv din iad: Între noi şi voi este o prăpastie veşnică, în aşa fel ca acei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată (Luca 16, 20).
Iar pe uşa raiului este scris: „Nimic întinat nu va intra aici… Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună… în spurcăciuni trupeşti şi în minciună sufletească (Apoc. 21, 27).
Şi tocmai de aceea Dumnezeu îi curăţeşte pe ai Săi prin Sângele Crucii Domnului Iisus, care spală orice păcat (I Ioan 1, 7-9).
Iar apoi ne porunceşte cu tărie tuturor ca să umblăm în lumină. Şi să avem părtăşie unii cu alţii.
Asta înseamnă a trăi în adevăr, adică în învăţătura sănătoasă primită de la început, a ne feri de orice păcat şi de orice legătură cu păcatul şi cu viaţa lumească.
Apoi să trăim într-o umblare ascultătoare şi iubitoare de fraţi, în orice vreme, în orice loc şi în orice privinţă.
Că numai aşa şi numai acelora Sângele Său le curăţă orice păcat. Altfel nu.
Desigur că, după cum iarăşi este scris, nimeni nu poate spune că este fără nici un păcat, pentru că însăşi firea pământească, în care trăim, şi lumea, prin care încă mai umblăm, sunt pline de stricăciune şi îmbibate de păcate. Şi, prin chiar acest fapt, noi suntem totdeauna în primejdie să ne atingem de câte ceva necurat. Sau să ne atingă el. | Continuare »
Părintelui Iosif
Ce nalt e focul și ce sfânt
Din stâlpul care arde
Aici, sub lespezi de mormânt,
Ca sfintele stindarde…
Pe timp de zi, umbrind noros
Văpaia prea fierbinte,
Ai trâmbițat nemincinos:
„Pe-aicea! Tot nainte!“
Dar și în toiul nopții-adânci,
Ca soarele-n amieze,
Nălțat-ai stâlp de foc pe stânci
Ca Oastea să-ți urmeze!
În grele vremuri de furtuni
Tu singur, în spărtură,
Firavul trup ți-ai pus, să suni
Doar dreapta-nvățătură.
Și ai tot scris, și-ai tot chemat,
Să afle tot poporul | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an
Pilda cu talanţii este foarte cunoscută, însă prea puţin înţeleasă şi, mai ales, prea puţin pusă şi trăită în viaţa noastră. În chipul slugilor din evanghelie, cărora stăpânul le-a împărţit talanţii, suntem noi, creştinii, cărora Dumnezeu ne-a împărţit şi ne împarte mulţi şi feluriţi talanţi. Un talant de la bunul Dumnezeu este, spre pildă, şi sănătatea omului, mintea, priceperea. Un talant de la Dumnezeu e şi averea omului. Un talant de la Dumnezeu sunt apoi şi diferitele daruri ce le au unii oameni. Unul are darul de a cânta frumos, altul are dar de a vorbi frumos, unul are dar de a scrie în versuri, altul, de a cânta în violină sau alt instrument etc. Toate acestea sunt daruri primite de la Dumnezeu şi omul e dator să le pună în slujba Domnului şi a mântuirii sufletului său. Nu tuturora li s-au dat pe o măsură aceşti talanţi. Unora li s-a dat numai un singur talant: sănătatea şi mintea; altora (spre pildă, cărturarilor) li s-au dat mai mulţi talanţi. Toţi însă trebuie să „negustorească“ pentru Domnul cu aceşti talanţi şi să scoată din ei dobândă de mântuire sufletească.
O, ce lucru frumos şi, o, ce viaţă minunată ar fi în această lume când fiecare om ar „negustori“ pentru Domnul cu talanţii ce-i are de la El! O, cum s-ar schimba înfăţişarea acestei lumi când – de la ministru, până la primarul din sat – fiecare slujbaş şi ar da seama că slujba lui e un talant cu care trebuie „să lucreze ca pentru Domnul“ şi să-şi dea seama înaintea Domnului despre „negustoria“ sufletească ce a făcut-o cu talantul ce i s-a dat. O, cât s-ar face de buni şi plugarii şi toţi oamenii când toţi talanţii lor ar „negustori“ pentru Domnul! Însă ce vedem noi azi în lume? În toate părţile vedem pe oameni risipind şi îngropând talanţii ce-i au de la Dumnezeu. Ici, iată, un beţiv îşi îngroapă sănătatea, mintea, averea şi sufletul. | Continuare »
Să nu-ţi îngropi fricos talantul,
nici lampa ta să n-o ascunzi,
pe mare-i vânt şi-i întuneric,
mulţi pot pieri – şi tu răspunzi!
Să nu-ţi încui cu lacăt uşa,
nici câinii să-i slobozi uşor,
pot mulţi pieri în frig şi-n foame
– şi tu răspunzi de moartea lor!
Să nu-ţi deschizi prea aspru gura,
nici ochii să-ţi închizi prea moi,
sunt buni ce mor, sunt răi ce-nvie
– şi tu ai să răspunzi apoi.
Să nu-ţi dezlegi prea des cărarea,
nici paşii să nu-ţi legi prea rar,
de orice râs acum prea dulce
se plânge cândva prea amar.
Să nu-ţi vezi prea uşoară vina,
nici al virtuţii drum, prea greu,
nimic nu-i scump, nimic nu-i veşnic
ca sufletul şi Dumnezeu. | Continuare »
Vorbirea fratelui Traian Dorz de la înmormântarea părintelui Vladimir Popovici – Cluj, 29 martie 1985
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Citim din sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 11, începând cu versetul 21, câteva din sfintele cuvinte ale Mântuitorului nostru iubit spuse într-un astfel de moment greu pentru o familie care-şi înmormântase pe unul dintre cei mai iubiţi fii ai săi, unul dintre cei mai iubiţi prieteni ai Mântuitorului, unul dintre cei mai credincioşi ucenici ai Lui.
La versetul 21, Marta, sora lui Lazăr, i-a zis lui Iisus: „«Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu. Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu». Iisus i-a zis: «Marta, fratele tău va învia». «Ştiu», i-a răspuns Marta. «Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi». Iisus i-a zis: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi tu lucrul acesta, Marta?». «Da, Doamne», a zis ea. «Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care trebuia să vină în lume»”. Amin.
Aceste câteva versete trebuie să ne aducă nouă, în inima noastră şi în faţa noastră, unul dintre cele mai minunate adevăruri ale lui Dumnezeu pe care se întemeiază credinţa noastră creştină şi care formează nădejdea fiecăruia dintre cei care mărturisesc nu numai cu gura lor, ci cu inima şi cu viaţa lor că sunt şi că doresc să fie cu adevărat urmaşi şi credincioşi ai lui Hristos.
„Eu sunt învierea şi viaţa”, a zis Domnul Iisus. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”. „Da, Doamne”, i-a zis ea. „Eu am crezut…”. | Continuare »
Nu-ţi îngropa talantul
ce ţi l-a dat Hristos,
în slujba Lui ţi-l pune,
s-aduci şi tu folos;
lui Hristos, lui Hristos să-I aduci şi tu folos.
Nu-ţi risipi viaţa
ce ţi s-a dat de Sus,
aleargă şi lucrează
ceva pentru Iisus;
lui Iisus, lui Iisus du-I un rod frumos adus.
Nu-ţi părăsi pe fraţii
ce ţi i-a dat Hristos,
ascultă-i şi iubeşte-i
cu suflet credincios;
lui Hristos, lui Hristos dă-I un suflet credincios.
Nu-ţi pierde mântuirea,
cât anii nu s-au dus,
câştigă-ţi-o, aleargă
şi strânge cu Iisus;
cu Iisus, cu Iisus strânge-ţi o răsplată Sus.
Traian Dorz, Cântarea Viitoare
[…] Dar ce minunat ştie Domnul să lucreze, în dragostea Lui pentru noi!
Pentru ca dragostea noastră să se arate în toată curăţia ei faţă de Dumnezeu. El pare că cere să facem pentru El tot ce facem acum pe pământ,
dar adevărul este că numai pentru noi şi nu pentru El ni se cer toate acestea.
În pilda cu talanţii se arată atât de limpede acest adevăr (Mt 25, 14-30).
Iată: când Stăpânul plecat pentru o vreme încredinţează robilor Săi avuţia Sa, fiecăruia îi dă după puterea lui. Îndată cei care au avut conştiinţa curată şi dragostea faţă de Domnul lor sfântă au şi început să alerge şi să lucreze, cum ziceau ei, „pentru Domnul“.
Din chiar clipa când au înţeles care este voia Lui, cei doi robi buni şi credincioşi au început să muncească şi să lupte, pentru a face voia Stăpânului lor şi a aduna pentru folosul Lui în fiecare zi câte ceva,
pentru ca, la venirea Domnului lor, ei să-I poată arăta cu fapta că L-au iubit şi ascultat cu adevărat.
Pe când al treilea, ticălos fusese, ticălos a rămas.
Cu câtă bucurie vor fi alergat cei doi, fiecare pe toate drumurile, spunându-şi:
Fac pentru Domnul meu,
sufăr pentru Domnul meu,
jertfesc pentru Domnul meu…
Iar când a venit Domnul, ce le-a făcut El?
Nu numai că nu le-a luat nimic din ceea ce strânseseră ei cu ostenelile lor, în lipsa Lui, | Continuare »
În dar mi-ai dat avutul
ce parcă-l moştenesc,
ci nu-mi ţin pentru mine
decât ce dăruiesc.
În dar mi-ai dat talantul
ce parcă este-al meu,
ci nu-mi cresc decât partea
ce-o dăruiesc mereu.
În dar îmi dai şi pâinea
ce parc-o am lucrând,
ci este-a mea doar câtă
dau celui mai flămând.
În dar mi-ai dat şi viaţa
ce parcă mi-o trăiesc,
ci-a mea e doar ce astăzi,
iubind, mi-o împărţesc.
Traian Dorz, Cântări de sus
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii
„Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu“ (II Cor. 6, 1).
Pentru fiecare om Dumnezeu a pregătit harul Său, pe care i-l dă sau i-l îmbie în chip atât de felurit şi în măsură atât de îndestulătoare, încât acest har îi este îndeajuns fiecăruia pentru toate trebuinţele şi toată fericirea, atât în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare (Ioan 1, 16).
Şi totuşi atât de puţini folosesc harul dat lor de Dumnezeu în chip fericit. Şi atât de mulţi fac acest har zadarnic, prin faptul că nu se folosesc de el, ci îl nesocotesc sau îl resping.
Credinţa este un har al lui Dumnezeu, pus la îndemâna fiecăruia dintre noi, pentru ca prin ea să ajungem la mântuire (Efes. 2, 8). Şi totuşi, cât de mulţi fac zadarnic acest har, lepădând credinţa şi alegând să nu creadă (Gal. 2, 21)!
Sau lepădând credinţa pe care le-o dă Dumnezeu şi luând alta pe care le-o dau oamenii.
Suferinţa pentru Hristos este un har (Filip. 1, 29). Acest har nu este dat tuturora, dar celor cărora le este dat li se dă un fericit prilej spre a se face vrednici de cea mai mare cinste: cinstea de a împărăţi cu Hristos. Fiindcă este scris: dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El.
Şi totuşi, cât de mulţi fug de acest har! Se tem de pătimirea pentru El. Şi se leapădă cât pot mai repede, spre a nu ajunge să sufere ceva pentru Domnul.
Slujba vestirii Evangheliei este un dar dăruit de Dumnezeu acelora cărora le-a rânduit un loc şi un dar în vederea acestui har (Fapte 20, 24).
Şi totuşi, ce mulţi fac slujba aceasta nu numai în chip nevrednic şi vinovat, ci în totul numai spre folosul şi slava lor pământească!… Sau în folosul diavolului, stricătorul Adevărului, dezbinătorul adunării, vânzătorul fraţilor. Şi astfel se fac vinovaţi de cel mai greu blestem (Ieremia 48, 10). | Continuare »
Lucrătorii, cei cu talanţii – Traian Dorz
Ce au făcut slugile cu cele primite? (Pilda talanţilor) – Sf. Nicolae Velimirovici
Nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu – Traian Dorz, Meditații la Apostolul zilei
DACĂ VEI PRIMI ŞI PĂSTRA – Traian Dorz
Poezii:
CE-ŢI VOI SPUNE OARE ŢIE?; O RUGĂCIUNE ÎNCĂ…; Să ne grăbim prieteni; PĂSTREAZĂ-MI DARUL TĂU
Cele două porunci
În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată Legea şi toţi proorocii“. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „Întru aceasta este dragostea: nu că am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, aşa şi noi datori suntem să ne iubim unii pe alţii“ (I Ioan 4, 10-11). „Cine nu iubeşte pe fratele său n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. | Continuare »
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Domnul a înfăţişat porunca privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi a adăugat de îndată învăţătura despre vrednicia Sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeirea Lui. Dar de ce? Pentru că adevărata dragoste de Dumnezeu şi de oameni nu este cu putinţă decât sub înrâurirea credinţei în Dumnezeirea lui Hristos Mântuitorul, în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Această credinţă insuflă dragostea faţă de Dumnezeu, întrucât cum este cu putinţă să nu-L iubeşti pe Dumnezeu, Care atâta ne-a iubit pe noi, că si pe Fiul Său Cel Unul-Născut nu 1-a cruţat, ci L-a dat pentru noi? Tot ea aduce dragostea la deplinătatea desăvârşirii sau până la ţelul ei; iar ţelul dragostei este legătura vie. Pentru a ajunge la această legătură, trebuie biruită simţirea dreptăţii dumnezeieşti, care pedepseşte păcatul; fără a reuşi mai întâi aceasta, e înfricoşător a te apropia de Dumnezeu. Această simţire se biruieşte prin încredinţarea că dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută prin moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu; această încredinţare se naşte din credinţă; prin urmare, credinţa deschide calea dragostei de Dumnezeu. Acesta e primul lucru. Cel de-al doilea este credinţa în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a întrupat, a pătimit şi S-a îngropat, ne dă pilda iubirii de aproapele; fiindcă aceasta
este adevărată dragoste, când cel ce iubeşte pune sufletul său pentru cei iubiţi. Tot ea dă puteri si pentru a dovedi această dragoste. Pentru a avea astfel de dragoste, trebuie să devii om nou, locul egoismului să-1 ia lepădarea de sine. Numai în Hristos devine omul făptură nouă; iar în Hristos petrece acela care se uneşte cu Hristos prin credinţă şi prin renaşterea harică mijlocită de Sfintele Taine primite cu credinţă. De aici reiese că cei ce se aşteaptă să păstreze în sine, fără credinţă, cel puţin buna rân-duială morală se înşeală amarnic. Toate acestea merg împreună; omul nu poate fi împărţit. El trebuie îndestulat în întregime.
Doamne, fă să-mi strălucească
dragostea luminii Tale,
în iubirea mea frăţească
arătată pe-orice cale.
Dragostea neprefăcută
totdeauna să-mi lumine
toată viaţa petrecută
între fraţii mei cu Tine.
Dragostea nemicşorată
către semeni să mă poarte,
pe-orice vreme, de-orice dată,
şi aproape, şi departe.
Dragostea nedespărţită
să-mi dea râvnă şi răbdare
pentru jertfa fericită,
pân’ la ultima-ncercare.
Dragostea înflăcărată
să-mi dea sfânta stăruinţă
să-Ţi port Vestea Minunată
pân’ la Marea Biruinţă.
Dragostea desăvârşită
să-mi înalţe roada bună
pân’ la slava nesfârşită,
pân’ la sfânta Ta cunună.
Traian Dorz, Cântările din urmă
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cine îşi bate joc de Dumnezeu, de sine îşi bate joc, iar Dumnezeu şi mai mult Se slăveşte. Cine caută să umilească pe cel drept, până la sfârşit pe sine se umileşte, iar dreptul şi mai mult se înalţă. Cine aşează o piatră în calea dreptului se împiedică el însuşi de ea – iar dreptul mai sus urcă şi încă şi mai departe vede. Cine suflă în focul dreptului ca să-l stingă, mai mult îl înteţeşte, iar de stins se stinge al lui.
Pe marea învolburată a acestei vieţi Dumnezeu este stânca de scăpare a drepţilor, de care nelegiuiţii îşi zdrobesc corăbiile lor. Pe marea furtunoasă a vieţii omul cel drept e piatră de poticnire pentru păcătos. Păcătosul o dă la o parte din drumul său şi cade în groapa rămasă în urmă. Cine aruncă praf în vânt orbeşte; cine îngrămădeşte pietre într-un lac se îneacă.
Parcă anume l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept slab şi neajutorat în lumea aceasta, ca să dezvăluie şi mai mult tăria Lui şi să aşeze piatră de poticnire în calea puternicilor pământului. De aceea firul celui drept este mai tare decât lanţul celui fără de lege. Tiranul caută să rupă firul celui drept, dar se încurcă în el şi piere.
Satana a vrut să-l piardă pe dreptul Iov, şi l-a ridicat în slavă. Tocmai când părea mai slab, Iov era învingător. Satana a căutat să piardă şi pe Irod, iar Irod nu i s-a împotrivit. Tocmai când părea mai atotputernic, Irod a pierit. Tot lucrul lui Dumnezeu în lumea aceasta pare slab, când de fapt e mai tare ca stelele şi ca oceanul ce tună cu apele sale.
Luaţi aminte şi învăţaţi din cele ce Dumnezeu le-a aşezat faţă în faţă drept potrivnice spre a noastră învăţătură: Moise şi Faraon, David şi Goliat, Iov şi Satana, Ierusalimul si Babilonul, cei trei tineri şi regele Nabucodonosor, Daniel şi Darius, apostolii şi Roma. Dacă înţelegem ce ne dă Dumnezeu a înţelege din pildele acestea, vom striga şi noi de bucurie împreună cu minunatul David: Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 19, 8). Vom înţelege cu cugetul şi ne vom însuşi cu inima cuvântul Apostolului Pavel: Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1,27). | Continuare »
Lidia Hamza
Să-mi iubesc aproapele?
Nu-i greu, mi-am zis la-nceput,
până când n-am ştiut
ce-i focul şi lupta.
Acum, înconjurat de priviri
şi de mâini ridicate
mânios înspre mine,
refuz să iubesc,
mă-nfurii, zdrobesc,
ori pumnul, ori masa.
Iubirea de-aproapele
pare-a fi frumoasa
floarea de glastră,
strălucind la fereastră,
care n-a ieşit niciodată
iarna-n zăpadă
şi n-a ars vreodată de sete
vara-n ogradă. | Continuare »
Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători
Pavel, ca model al adevăratei iubiri către aproapele
Sfântul Pavel, care, – deşi om, – s-a răpit pana la al treilea cer şi a întrecut pe îngeri şi pe Arhangheli, ne îndeamnă întru-un loc, ca să urmăm lui şi cu dânsul lui Hristos, zicând: „Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos (I Cor. 11, 1). În alt loc dimpotrivă el tace despre persoana sa şi deodată ne duce la Dumnezeu, când zice: „fiţi următori lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi” (Efes. 5, 1).
Iar prin acesta el arată, că noi cu nimic nu putem mai mult să fim următori lui Dumnezeu, decât atunci când întru toate ne sârguim a ajuta la binele aproapelui, şi de aceea adaugă: „umblaţi întru dragoste” (Efes. 5, 2)
Îndată ce a zis: „fiţi următori lui Dumnezeu”, a adăugat: „umblaţi întru dragoste”, ca să ne dea a înţelege, că această faptă bună, mai mult decât toate ne face asemenea lui Dumnezeu.
Alte fapte bune mai mici se văd numai la oameni, de pildă lupta cu poftele, războiul împotriva îmbuibării, împotriva lăcomiei de avere şi împotriva mâniei; dragostea însă o avem noi de comun cu Dumnezeu. De aceea a zis Hristos: „rugati-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, care este în cer” (Mat. 5. 44-45).
Fiind deci că Pavel ştia, că dragostea este cea mai mare dintre faptele cele bune, de aceea el se sârguia cu toată râvna pentru dobândirea ei.
Nimeni n-a iubit pe vrăjmaşii săi ca dânsul, nimeni n-a arătat atâtea binefaceri prigonitorilor săi, nimeni n-a suferit atât de mult pentru atacatorii săi. Adică el privea nu la ceea ce suferea, ci la comunitatea firii între el şi aceia, şi cu cât ei mai mult se înfuriau, cu atâta el mai mult compătimea nebunia lor, şi purtarea lui semăna cu a unui părinte iubitor către fiul său, care se afla în tulburarea frigurilor.
Cu cât mai mult bolnavul face zgomot şi ocărăşte şi loveşte, cu atâta Tatăl îl jeleşte şi tânguieşste. Deci cu cât mai mult îl necăjeau cei cuprinşi de duhurile cele rele, cu atâta el mai mult cunoştea, că ei sunt bolnavi, şi se îngrijea de ei cu atâta mai duios.
Ascultă numai, cu câtă blândeţe şi compătimire vorbeşte el despre dânşii, care de cinci ori l-au biciut, care l-au împroşcat cu pietre şi încătuşat, care însetau de sângele lui şi în toate zilele doreau sa-l sfâşie. El zicea aşa: „mărturisesc, că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Rom. 10, 2). Şi în alt loc i-a smerit pe acei ce voiau a se ridica peste dânsul zicând: „nu te înălţa cu mintea, ci te teme; că de n-a părtinit Dumnezeu ramurilor celor fireşti, nu cumva şi ţie să nu-ţi părtinească” (Rom. 11, 20-21).
El ştia bine, că Dumnezeu dăduse hotărârea Sa asupra vrăjmaşilor Săi, dar totuşi voia să facă pentru dânşii ceea ce sta în puterea sa. De aceea el pururea plângea pentru dânşii, avea compătimire pentru ei, nu suferea, ca cineva să se înalţe peste dânşii, când era cu putinţă, căuta să descopere măcar o umbră de desvinovăţire pentru dânşii. Şi fiindcă pentru îndărătnicirea şi împietrirea inimii lor, el nu putea să-i câştige pentru credinţă, pururea se ruga pentru ei şi zicea: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele, şi rugăciunea către Dumnezeu, pentru Israil este spre mântuire” (Rom. 10, 1). Aşa, el se sileşte a le face încă nădejde bună, când zice: „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29). El zice aceasta pentru ca ei să nu se desnădăjduiască cu totul şi să piară.
Traian Dorz
Iisuse, pentru cele două iubiri pe care mi le-ai dat
la Poarta Îndurării Tale aş sta pe veci îngenuncheat,
rugându-mă să faci să-mi ardă cu cele mai cereşti văpăi
iubirea mea cea pentru Tine,
iubirea mea cea pentru-ai Tăi!
C-o mână strânsă după una,
c-o mână după alta strâns,
mi-s ochii totdeauna umezi de bucurie
ori de plâns,
le-aş vrea mereu nedespărţite şi fericite-n veci le-aş vrea,
căci una-mi este maica dulce,
iar cealaltă, sora mea.
Iisuse Sfânt, aceste două iubiri îmi sunt ca ochii mei,
cu ele-mi întregesc fiinţa ca funia împletită-n trei,
acestea-s aripile mele cu care mă-ncălzesc şi zbor,
Iisus – şi nu vreau fără ele nici să trăiesc
şi nici să mor!
Iubire, maica mea din ceruri,
iubire, sora mea de Sus,
ca voi, mai scumpe, pentru mine,
comori pe lumea asta nu-s!
Iisuse, ţine-mă-ntre ele, cuprins cu-ntregul vieţii dor,
să nu pot fără ele, Doamne, nici să trăiesc
şi nici să mor!
1. Iubirea este singurul lucru cu care putem cumpăra darurile şi binecuvântările cereşti
şi cu care ne putem plăti marea noastră datorie faţă de Dumnezeu.
Nici o altă monedă nu are un preţ mai mare înaintea lui Dumnezeu ca aurul ceresc al iubirii.
2. Suflete al meu, iubeşte-L pe Dumnezeu, Făcătorul tău şi Părintele tău, Care te-a zămislit din iubire,
şi te-a încălzit cu iubire,
şi te-a întrupat din iubire.
Şi te-a ocrotit, şi te-a crescut din iubire.
El te-a luminat şi te-a răscumpărat cu aurul cel ceresc şi veşnic al iubirii.
El te-a dăruit, te-a înconjurat şi te-a fericit numai prin iubire…
3. Dumnezeu ne-a făcut tot binele numai prin iubi-re.
Prin iubirea Lui,
prin iubirea pământească,
prin iubirea de soţ, şi de copii, şi de fraţi, şi de prieteni, şi de binefăcători.
Dumnezeul Iubirii ne face nouă tot binele prin iubirea soarelui, a naturii şi a semenilor…
Prin iubirea luminii şi a adevărului,
a bucuriei şi a tinereţii,
a înţelepciunii şi a cântării…
– şi cine ar putea spune îndeajuns ce minunate sunt acestea!
4. Prin iubirea tuturor acestora te-a încălzit şi hrănit Dumnezeul şi Părintele tău. | Continuare »
O, iubire, cântec dulce ce răsună peste veci,
toate-toate trec pe lume, doar tu singură nu treci!
Tu rămâi mereu, iubire, pacea-n suflete s-o sameni
şi de cea mai scumpă Jertfă
să le spui mereu la oameni.
Al tău cântec plin de slavă de atâta timp răzbate
prin pustiul larg al lumii de căderi şi de păcate
şi-adierea ta cea dulce,
pretutindenea sub stele,
duce-n chinuri mângâierea,
duce-alin în clipe grele.
Nici un cântec nu-i vreodată să răsune-aşa de dulce
ca cereasca armonie ce e-n Jertfa de pe Cruce,
căci cuprinde tot adâncul fericirii noastre-ntrege.
A-nţelege, ce sublim e
şi ce trist a nu-nţelege…
Tu rămâi în veac, iubire, ca s-arăţi la fiii humii
ce preţ mare pentru dânşii a plătit Stăpânul lumii,
să le-arăţi ce suferinţă şi ce moarte-ngrozitoare
a putut Hristos să-ndure
pentru-a lor răscumpărare. | Continuare »
O, păcătoşilor iubiţi
ce staţi în nesimţire,
doriţi voi oare s-auziţi
un cântec de iubire?
Un cântec cum n-a fost nicicând
şi nici va fi vreodată?
…O, de doriţi, priviţi crezând
spre Crucea-nsângerată!
Priviţi mereu… priviţi în Sus,
pătrunde-I-veţi simţirea,
că-nsângerat murind Iisus
vă-nvaţă ce-i Iubirea.
Priviţi-L şi-ascultaţi ce sfânt,
un cântec de iubire
cum n-a fost altul pe pământ
ca sfânta-I pătimire.
Cât v-a iubit, cât vă iubea,
o, veţi putea voi oare
măcar să bănuiţi cândva
iubirea Lui cea mare?
Cât v-a iubit, cât vă iubea,
priviţi la răstignire
şi spuneţi cine-ar mai avea
o astfel de iubire. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
… De măsura în care noi suntem gata să ne îngropăm în munca lui Hristos fiinţele noastre, de măsura în care suntem gata să ne dăruim pe noi înşine, ostenelile noastre, lacrimile noastre, avutul nostru, vremea noastră, sufletul, iubirea şi jertfa cea mai scumpă pe care o avem, depind creşterea, trăinicia şi rodirea Lucrării sfinte. […] Singure jertfa, osteneala, lacrimile, sângele şi sudoarea sunt îngrăşământul ceresc prin care cresc rodnice şi frumoase virtuţile şi roadele duhovniceşti ale Bisericii şi ale Lucrării lui Hristos. Fericite şi binecuvântate sunt acelea care le au.
[…] Dintre câte trebuinţe au o adunare duhovnicească şi un slujitor duhovnicesc, suferinţele şi omorârea în Hristos sunt trebuinţele lor cele mai mari şi mai însemnate.
Nu de libertate pământească are nevoie în primul rând o lucrare a lui Dumnezeu. Nici de o clădire mare, nici de fonduri, nici de autorizaţie, ci de lacrimi, de suferinţă, de pătimiri, de rugăciune, de post şi de jertfe. Nu de casă mare, nici de hrană îmbelşugată sau de îmbrăcăminte aleasă are nevoie un slujitor al lui Hristos. Ci de răbdare, de înfrânare, de renunţări şi de omorârea firii sale pământeşti, asemenea Domnului său Iisus. Numai astfel roadele Duhului Sfânt se vor arăta în viaţa Bisericii Sale. Şi viaţa lui Hristos se va arăta în trupul slujitorului Său.
…Nu vă miraţi deci voi, fraţii şi surorile mele, slujitori aleşi ai lui Iisus, că vă urăşte lumea (I Ioan 3, 13).
Nu vă miraţi că sunteţi vorbiţi de rău, priviţi cu duşmănie, batjocoriţi, lepădaţi, prigoniţi şi chiar ucişi – toate acestea vi se fac şi vi se for face mereu numai din pricina Numelui Scump al lui Hristos, Domnul nostru (Filip. 1, 13; Apoc. 2, 3; Mat. 5, 11). | Continuare »
Suprema cântare Iubirii – Traian Dorz
Care este porunca cea mai mare? – Preot Iosif TRIFA
IUBIRE, DĂ-NE HARUL – Traian Dorz
CE NE ÎMPIEDICĂ SĂ IUBIM? – Sfântul Ierarh Luca al Crimeei
Cea mai înaltă iubire este iubirea vrăjmaşului – Traian Dorz
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! – Sfântului Nicolae Velimirovici
Numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iubirea lui Dumnezeu – Cuviosul SlLUAN ATHONITUL
VRĂJMAŞII ŞI PRIETENII – Traian Dorz
CUM V-AM IUBIT EU – Traian Dorz
SEMNUL DRAGOSTEI – Traian Dorz
Traian DORZ, din CÂNTĂRI DE SUS
Nu-i bătrân nicicând acela
ce-are-un suflet credincios,
dragostea şi lupta-l face
tot mai tânăr în Hristos.
Ochii lui văd tot mai bine,
mersul lui e tot mai drept,
inima-i e tot mai tare,
graiul, tot mai înţelept.
Braţele-i mai cu iubire
poartă pe-alţii fericit,
duhu-i mai cu-nflăcărare
rugăciunii dăruit.
În Hristos crescând întruna,
mai bogat cu orice har,
viaţa lui e dăruire,
vorba lui, mărgăritar.
Slujba lui e-o tot mai sfântă
cinste Numelui Divin,
calea lui e mântuire
pentru câţi pe urme-i vin.
Printr-o dragoste fierbinte,
un duh cald şi-un mers frumos,
nu-i bătrân, ci-i veşnic tânăr
un ostaş al lui Hristos.
– după Fapte 22, 20 –
Traian DORZ, la moartea lui Ioan Marini
Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Veştii Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul Care L-ai iubit.
Pildă de lumină ai trăit mereu,
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.
Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă calea care-ai arătat,
limpede cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.
Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.
– Sus în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat! | Continuare »
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
