NOI AM AFLAT COMOARA

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian Dorz –

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

fiul lunaticSfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. «Sophia», Bucureşti, 2006

„Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.“ Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cât mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugător. Iată ce îngrădire! Deşi demonii sunt mulţime nenumărată şi văzduhul e plin de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin post. Postul este înfrânarea desăvârşită, rugăciunea este desăvârşita părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bântuirile din afară, iar rugăciunea aţinteşte dinlăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe postitor şi rugător, demonii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească lovituri dureroase. Ne e îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat demonul? Da. Demonii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi abătând-o de la tot binele în chip hoţesc, aşa încât acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune si de post, si vrăjmaşul va fugi îndată, aşteptând prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce omul părăseşte rugăciunea şi postul.

CINE OARE?

SF._SERAFIM_de_SAROVCine oare poate-a şti
cât Te-aş mai putea privi
până ochii mi-aş sfârşi,
– când în ceasul fericit
stau naintea Ta uimit,
rugăciunii dăruit?

Cine oare-ar şti cândva
cât mai poate inima
tăinui iubirea Ta,
– când în locul preasfinţit
stau sub Crucea Ta smerit,
rugăciunii dăruit?

Cine oare poate şti,
Doamne, cât de bine mi-i
duhului şi inimii,
– când în stări de negrăit
stau sub har nebănuit,
rugăciunii dăruit?

Cine oare-ar şti cândva
ce-ai voi – şi n-aş urma,
ce-ai dori – şi nu Ţi-aş da,
– când în ceasul fericit
stau sub Cerul Dobândit,
rugăciunii dăruit?

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Să crezi adânc

Să crezi adânc în Dumnezeu Cel Veşnic
şi lui Hristos adânc să I te-apleci,
că nu-s mai mulţi mântuitori pe lume,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci!

Să crezi adânc, din inimă, Cuvântul
şi să-L asculţi prin orice-ar fi să treci,
că-n lume nu-s mai multe adevăruri,
ci-i numai El – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc Iubirii Răstignite,
păcatul tău în lacrimi să-l îneci,
că-n lume nu-s răscumpărări mai multe,
ci-i una doar – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc acestor adevăruri
şi-n ele stând viaţa să-ţi petreci,
că-n lume nu-i decât o mântuire,
o ai sau nu – acum şi-n veci de veci.

Să crezi adânc! – Credinţa să-ţi învie
spre-un veşnic rod a tale-ntinderi seci,
c-o viaţă doar şi-un suflet ai pe lume,
le scapi sau nu, – acum şi-n veci de veci!

TRaian Dorz, Cântări de drum

MAI VIN ŞI-NDOIELI

Traian Dorz din Cântarea Viitoare

Mai vin şi-ndoieli adesea, nu pot să nu vină,
dar credinţa să ne fie vie şi deplină,
iar iubirea să ne ardă ’naltă şi frumoasă,
căci Credinţa şi Iubirea duhul nu ni-l lasă.

Mai vin şi ispite-adesea, nu pot să nu vie,
dar prin post şi rugăciune scapi de-a lor robie;
rugăciunea cea fierbinte şi-nfrânarea sfântă
cu lumină şi putere sufletu-nveşmântă.

Mai vin şi vrăjmaşi adesea – şi ei au o vreme,
dar când eşti deplin în Domnul n-ai de ce te teme;
bizuindu-te puternic pe-al Lui Nume Mare,
Harul Lui va fi cu tine şi-ţi va da scăpare.

Mai sunt şi-ncercări adesea – trebuie să fie,
căci prin ele ni se ţine viaţa-n curăţie
şi prin ele ni se face dragostea frumoasă;
fericit cel care-n ele calea nu şi-o lasă.

Vin şi lupte, – au şi ele sfânta lor menire,
ca-nvingându-le, s-ajungem dulcea mântuire;
astfel toate ni-s spre bine şi spre-ncununare
numai dacă-avem în Domnul temelia tare.

„PÂNĂ CÂND VĂ VOI RĂBDA PE VOI?”

Iisus-vindeca-copilul-lunatic-4Sfântul Luca al Crimeei

„Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească. O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!
S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul-Făcător de minuni.

Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus: Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat. Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?
Domnul era străin după duh de marea parte a poporului. El nu era înţeles, Îl supărau, Îl numeau mincinos şi linguşitor, slujitorul lui Beelzebul. El trebuia să suporte dialogul cu duşmanii care Îl urau, care atentau cu răutate la viaţa Lui. Îi era greu, întristarea şi durerea îi umpleau inima. O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?

Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de această întristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim în Epistola Apostolului Petru că el, locuind în Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi: pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).

Iar în Apostolul care s-a citit astăzi aţi auzit cuvintele Sfântului Pavel: Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte; fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9). | Continuare »

„Căderea“ Ardealului

Declaraţia de la Bistriţa

Noi, Înalţii prelaţi ai bisericilor istorice din Transilvania

Semnatarii acestei Declaraţii, bazându-ne pe valorile fundamentale ale creştinismului, pe dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de aproapele nostru, reafirmăm dorinţa noastră de a dezvolta relaţii corecte şi principiale între bisericile noastre istorice.
slujba ecumenica bistritaSusţinem dreptul la o exprimare liberă bazată pe bunăcredinţa credincioşilor şi milităm pentru protejarea integrităţii şi a caracterului nostru multicultural, multietnic şi multiconfesional.
Ne exprimăm convingerea că un dialog ecumenic autentic, interconfesional, bazat pe respect şi toleranţă, poate conduce la o abordare corectă şi justă a vieţii religioase, în folosul comunităţilor noastre.
Într-o lume complexă şi mereu în schimbare dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de aproapele nostru, zidit după chipul lui Dumnezeu, trebuie să rămână elemente esenţiale ale unirii oamenilor în numele lui Hristos.
Să respectăm cultura şi religia aproapelui nostru, să îl iubim ca pe noi înşine şi în felul acesta să lăsăm moştenire generaţiilor următoare cultura comuniunii şi a diversităţii în unitatea dragostei creştineşti pentru oameni.
Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Dată la Bistriţa, în 25 august 2013
Cu ocazia aniversării a 450 de ani de la sfinţirea Biserici Evanghelice din Bistriţa

Atâtea balade şi doine polpulare şi atâtea vieţi de mucenici mărturisitori ai adevăratei credinţe ne-au sensibilizat inima de-a lungul anilor şi ne-au făcut să îndrăgim cu nostalgie Ardealul…
Constatăm astăzi însă, cu mare durere, cum unii ierarhi îl împing spre căderea lui spirituală…
Există în istorie o zi cu o semnificaţie tare tristă, mai ales din punct de vedere religios: Căderea Constantinopolului sub turci în 29 mai 1453.
Se ştie despre grozava minune prin care s-au finalizat lucrările la Catedrala «Sfânta Sofia» din Constantinopol, despre sacii plini cu aur pe care slujitorii împăratului Iustinian cel Mare i-au primit de la Sfântul Arhanghel Mihail, tocmai când împăratul era trist că nu mai avea cu ce continua lucrările la această măreaţă catedrală.
Se cunosc, de asemenea, minunile dinainte şi de după căderea Constantinopolului…
Localnicii ştiau, din tată-n fiu, că unii dintre călugării, trăitori în mănăstire pe vremuri, ajunseseră la o aşa de înaltă trăire duhovnicească, încât seara mergeau la vecernie în oraşul marelui Constantin, la măreaţa Biserică a Sfintei Înţelepciuni, cale de peste 300 de km, în zbor, cu iuţimea gândului, întorcându-se înapoi după slujbă, în mănăstire, în acelaşi fel. | Continuare »

CÂND FAŢA EU MI-O-NTORC

Hristos-intinde-mana-lui-petruCând faţa eu mi-o-ntorc spre Tine
şi-n sus când Te urmez supus
eu merg de-a pururea-n lumina
ce darnic mi-o reverşi, Iisus.

Dar când Te părăsesc şi faţa
din nou mi-o-ntorc spre lume-n jos
eu merg în umbra mea cu drumul
întunecat şi-alunecos.

O, spre-ascultarea Ta, Iisuse,
întoarce-mi faţa necurmat,
tot drumul meu pân-la-Nviere
să-mi fie strălucit urmat.

Traian Dorz

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

Sfântul Teofan Zăvorâtul
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

umblarea pe mareSfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde. Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi. Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate orice si asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: „Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie”, iar aceasta 1-a zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început să se scufunde. Domnul 1-a dojenit: „Puţin credinciosule! pentru ce te-ai îndoit?”, arătând pricina primejdiei.
Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea Domnului! Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în fapta bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit nu piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară frica: „Ce o să fie?”; de aici se naşte şovăiala: „Să mai continuu?”, şi în cele din urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa: ţine-te de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul, Care este aproape.

Sunt dimineaţă

Vlad Gheorghiu

pasare zbor5Sunt dimineaţă de azur şi rouă,
sunt răsărit cu haină de purpură şi jar,
sunt dor de foc născut la viaţă nouă,
sunt încă legământul curat ca de cleştar.

Şi simt că-s zori cu dragoste aprinsă
ce naşte cântec dulce spre ceruri lin zburând.
Simt zarea dintre aripe cuprinsă
ca-n necuprinsul mării, adâncul dor vibrând.

Iar de m-aplec spre-amiaza lucitoare,
tot cerul, de fierbinte, s-aprinde-n lutul meu.
Ca un smarald sub flacăra de soare
îmi arde-n mine dorul de-Acasă, tot mai greu.

De parcă rupt de-Acolo-mi este visul,
de parcă dus Acolo zălog, cuvântu-i mut,
dar, parcă nici o teamă nu simt trecând abisul,
spre ţărmul armoniei din care m-am născut.

Când voi simţi în mine umbra serii
cum cântecului duce ecou spre munţi şi văi,
ca-ntr-un amurg sub candela vegherii
voi fi-n crepuscul norul când turme, când văpăi.

Şi-n aşteptarea miezului de noapte,
fecioară înţeleaptă, mă străduiesc şi sper
să pot să strâng grei snopi de roade coapte,
ca zestre nemuririi nimic să nu mai cer.