Vorbirea fratelui Leon Andronic

la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi fraţi şi scumpe surori, aşa cum antevorbitorii mei toţi au spus şi au mărturisit, sunteţi scumpi şi dragi. [Despre] acest cuvânt nu mai încape îndoială, căci, unii cu alţii simţind la fel, nu ştiu de ce, aproape nu-mi explic nici eu, dar inima noastră, numai când vedem feţele cunoscute, saltă de bucurie şi te umpli de o stare sufletească înaltă pe care n-o putem explica, n-o putem mărturisi, n-o putem numi cu un nume. Numai inima care simte reciproc, a unuia şi altuia, poate să înţeleagă acest gest de salut, de îmbrăţişare şi de sărut duhovnicesc cu cei cu care ne revedem în asemenea împrejurări.
Dragii mei fraţi, Cuvântul lui Dumnezeu, de la ora opt, de aseară – şi-i zece şi jumătate –, s-a tot vorbit, s-a tot spus, s-a tot mărturisit. Pe cei care staţi în picioare, care aţi venit mai la urmă, regretând că nu vă putem [pune la dispoziţie] la toţi bănci pe care să staţi, ca să nu fiţi aşa de obosiţi, totuşi vă rugăm în Numele Domnului să mai aveţi puţină răbdare şi să-i ascultaţi şi pe fraţii care vor mai urma la cuvânt, că fiecare a strâns în tolba inimii câteva mărgăritare din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care vor să le împrăştie şi să le prindeţi şi frăţiile voastre; căci Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr un mărgăritar. | Continuare »

CERERI CU TÂLC…

Părintele ARSENIE BOCA, «CUVINTE VII»

Zice careva că pe un om îl poţi cunoaşte mai bine după întrebărilepe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poaterestrânge şi la un punct de vedere numai religios. Adâncimea sau superficialitatea lui Dumnezeu într-un om, o poţicunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din cuvintele pe care le spune.
Astfel: unii nu-I cer nimic; alţii Ii cer nimicuri; unii Ii cer „socoteală”; alţii Ii cer lui Dumnezeu să facă El ce vor ei. Pomelnicul s-ar putea lungi. Prescurtăm. Plecând de la tâlcul rugăciunilor găsim şi paradoxuri minunate. Sunt sfinţi care, unii, ajungeau ca îngerii; care,unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, de la ei nu mai voiau nimic deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic. Aşa se aseamănă începuturile şi sfârşiturile credinţei: unii nu cer nimic, alţii nu mai cer nimic. Sfinţii cei mari, din desăvârşita credinţă şi smerenie, nu mai cereau lui Dumnezeu nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea. Totuşi: mântuirea, desăvârşirea, e acel „un lucru care trebuieşte” (Luca 10,42), după cuvântul din Betania, încasa lui Lazăr. Pentru acest „un lucru” – iertarea lumii – se roagă şi sfinţii din Cer. | Continuare »

Cuviosului marturisitor Sofronie

Pentru mai multe detalii, accesaţi site-ul Mănăstirea Afteia

Cuviosul Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri.
Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte.
Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati.

În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut „Marele sobor” din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

pilda-semanatoruluiSfântul Teofan Zăvorâtul

Prin spinii care înăbuşă cuvântul adevărului dumnezeiesc, afară de bogăţie, de desfătările şi necazurile lumeşti, trebuie să înţelegem în vremea de acum si feluritele învăţături mincinoase, răspândite de învăţaţi, care au pierdut adevărul si s-au abătut de pe calea lui. Asemenea învăţături sunt foarte răspândite la noi: unele se împotrivesc făţiş şi cu glas mare adevărului; altele o fac prin aluzii tainice, dar care pot fi înţelese de cei către care se îndreaptă, în fapt, ele lucrează precum o mireasmă ameţitoare: pătrunzând pe nebăgare de seamă, întunecă mintea şi o fac să-şi piardă conştiinţa limpede a celor ce o înconjoară. Cel ce s-a procopsit cu această miasmă începe să aiureze ca un lunatic, fiindcă toate i se înfăţişează cu totul altfel decât sunt de fapt si de cum se înfăţişează ele celui cu mintea sănătoasă, întâlnind un astfel de om, veţi vedea că la el a pierit nu numai adevărul, ci însuşi simţul adevărului s-a stins si minciuna s-a sălăşluit în toată alcătuirea minţii lui.
Dar ce e de făcut? Nu trebuie să asculţi şi să citeşti aiurelile lor; iar dacă le auzi ori le citeşti fără să vrei, scoate-ţi-le din cap, iar dacă nu, să le cerni prin sita gândirii sănătoase creştineşti si totul se va risipi ca fumul.

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Rod sărac

Lidia Hamza

O, prea puţină muncă pe-ogorul meu am pus,
sămânţa fără lacrimi am semănat, Iisus.
Şi iată, vine toamna şi eu n-am nici un spic,
hambarele mi-s goale. Eu n-am nimic, nimic.

Genunchii-n rugăciune aşa de rar mi-aplec,
şi-aşa de fără pace de lângă Tine plec;
şi, iată, noaptea-i dusă şi zorii albi revin
şi eu sunt tot mai rece, mai gol şi mai străin.

O, prea deloc iubirea mi-am dus spre cei sărmani
şi-mbrăţişare caldă spre aprigii duşmani.
Şi, iată, singur viaţa printre străini mi-o duc,
şi, iată, anii zboară, iar eu nimic n-aduc.

Spre-a suferinţei cale mă-ndrept aşa de greu
şi n-are foc cântarea-mi, nici lacrimi versul meu.
Te rog, desăvârşeşte-mi al muncii rod adus,
cu braţul plin de spice s-ajung la Tine sus.

Căci, dacă nu-mi dai ploaia cerescului Tău har,
în veci de veci, Iisuse, n-ajung s-aduc vreun dar,
doar binecuvântare de laşi pe munca mea,
puţinul ce-l pot strânge va fi spre slava Ta.

Hristos trăieşte în mine

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine… (Galateni 2, 20)

Trimisul lui Hristos îşi are atât vrednicia cât şi puterea sa, potrivit cu măsura în care el trăieşte în Hristos şi Hristos trăieşte în el. Lucrul acesta nu este numai o simplă vorbire sau doar o laudă de formă, ci este o realitate zguduitoare, dovedită în toate acele rare vieţi care s-au răstignit de bunăvoie şi total cu Hristos. Printr-o moarte trupească şi printr-o înviere slăvită la fel şi cu nimic mai prejos duhovniceşte decât învierea Lui trupească. Taina şi minunea unei astfel de morţi şi de învieri sunt un lucru atât de obişnuit şi de necesar în viaţa copiilor lui Dumnezeu, încât el trebuie neapărat să se petreacă cu absolut fiecare dintre cei care doresc cu adevărat să facă parte din Oştirea Mielului, din ceata biruitorilor Lui, din familia cerească a lui Dumnezeu.

A fi o făptură nouă înseamnă a fi în Hristos… a trăi în Hristos, a rodi în Hristos, a birui în Hristos (II Cor 5, 17; Gal 6, 15). Identificarea totală a acelui rob al lui Hristos, care a renunţat pentru totdeauna la personalitatea sa, la lumea sa, la eul său, pentru a deveni o părticică din Hristos, este atât de minunată cât taina cununiei fericite când cei doi devin unul, cu un singur nume, cu un singur scop, cu un singur destin. El primeşte deplin peste fiinţa sa întreagă nu numai semnele nevăzute şi duhovniceşti, ci şi semnele văzute ale lui Hristos. | Continuare »

N-am întrebat pe nici un om

din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 20-a după Rusalii, Traian DORZ

„Dar când Dumnezeu – Care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei care au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc”. (Galateni 1, 15-17)

Când în viaţa unui om al lui Dumnezeu se petrece o minune, sau vine o chemare, sau se descoperă un adevăr, acest lucru se face în aşa fel încât omul cu care se petrece aceasta nu mai are nici o îndoială că Duhul lui Dumnezeu face aceasta cu el.
Tot ceea ce vine de la Dumnezeu, în viaţa cuiva, vine însoţit de o puternică încredinţare a adevărului acestei descoperiri. Revelaţia lui Dumnezeu este însoţită de mărturia unei mari puteri care încredinţează toată fiinţa alesului Său că descoperirea este dumnezeiască. Şi sufletul se umple de puterea nebiruită a siguranţei şi a încrederii neclintite…

Taina naşterii din nou este unică, după cum şi sufletul nostru este unic. Ea, chiar dacă se întâmplă în viaţa mai multora în acelaşi timp, este totuşi unică pentru fiecare suflet. Fiecare din cei cu care se petrece taina aceasta o simte altfel. Şi în fiecare ea lucrează în alt fel, potrivit cu starea fiecăruia, cu chemarea fiecăruia, cu ascultarea fiecăruia.
Cel cu care se petrece taina aceasta simte totdeauna o putere cerească lucrând asupra sa, fără să o poată respinge sau stăpâni, aşa cum nu poţi stăpâni sau împiedeca un vânt puternic, ci trebuie să te laşi dus de el. | Continuare »

A nouăsprezecea duminică după Cincizecime

predica-de-pe-munteSfântul Teofan Zăvorâtul

Porunca cea dintâi, porunca de temelie, este porunca dragostei. Mic cuvântul, atotcuprinzătoare lucrarea. E uşor să  vorbeşti de dragoste, dar nu este uşor să ajungi la măsura cuvenită a dragostei. Nu e cu totul limpede nici cum se poate ajunge la ea; tocmai de aceea Mântuitorul adaugă la această poruncă reguli lămuritoare: „Ca pe tine însuţi; şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.
Aici ni se arată măsura dragostei, care este, s-ar putea spune, lipsită de măsură; căci are oare dragostea, în sine, vreo măsură şi este vreun lucru bun pe care omul nu şi-ar dori să îl primească de la ceilalţi? Şi totuşi, porunca nu e cu neputinţă de îndeplinit. Totul e să ajungem la deplina unire de simţire cu ceilalţi, adică să primim în noi, deplin, simţirile lor, să simţim ceea ce simt şi ei. Când se va întâmpla asta, nu vei avea nevoie să ţi se arate ce şi când să faci pentru ceilalţi: inima însăşi o să îţi arate. Tu îngrijeşte-te să te păstrezi în această stare, altfel se va apropia îndată egoismul, te va întoarce în cochilia ta şi te va zăvorâ în ea. Atunci n-o să mai mişti un deget pentru altul, n-o să-i arunci nici o privire, de-ar şi muri acela. Arunci când Domnul a grăit: „Iubeşte-1 pe aproapele tău”, a vrut ca în locul nostru să intre în noi, adică în inima noastră, aproapele; iar dacă în inimă va rămâne, la fel ca mai înainte, „eul” nostru, să nu te aştepţi la nimic bun.

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Viaţa Sfintei Marii Muceniţe, întocmai cu apostolii, Tecla

Sursa: doxologia.ro

Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propovăduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat“ (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut… Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor“ (Fapte 14,1,3).

În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintâi ai cetăţii, anume Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. | Continuare »