După chip și asemănare

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră“ (Gen. 1, 26)!

De la „chip“ şi până la „asemănare“, în intenţia creaţiei originare, nu trebuia să fie decât un pas: ascultarea, acordul voii omului cu voia lui Dumnezeu. Neascultarea lui Adam l-a transformat într-un proces lung şi anevoios, care însă n-a anulat împlinirea scopului divin, ci l-a amânat şi la complicat numai. Dar i-a dat o valoare net superioară. A fost necesară o a doua creare a omului sau o restaurare a sa în Hristos – realizată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Fericirea primordială a omului a fost zădărnicită prin păcat, dar fericirea reintegrării omului în sfera iubirii lui Dumnezeu prin înfierea sa, va fi incomparabil superioară celei dintâi; aceasta va dura veşnic, căci răscumpărarea unică adusă de Hristos, are ea însăşi valoare eternă.
Toate actele mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu capătă pentru creştinul autentic o va-loare etenă şi nepreţuită, fiind săvârşite de singurul Om desăvârşit, de Omul în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului. Numai în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi ca Om totodată, firea umană a putut fi îndumnezeită la modul absolut, deoarece era unită strâns cu dumnezeirea Sa. Astfel, cu firea Sa divină care o desăvârşea pe cea umană, dar şi cu firea Sa umană care, în mod treptat, pătimea îndumnezeirea, Hristos Şi-a dus la desăvârşire trupul Său, pentru a putea şi noi, în comuniune cu El să ne sfinţim, până la atingerea staturii deplinătăţii în Hristos (Ef. 4, 13).
Întruparea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ constituie temeiul îndumnezeirii noastre şi totodată o chemare necontenită de a-L întrupa tot mai mult pe Hristos, prin Cuvân-tul şi Euharistia Bisericii, în făptura noastră, spre a putea fi părtaşi apoi la Patimile, Moartea şi Slăvita Sa Înviere, şi la Înălţarea Sa de-a dreapta Tatălui într-o nesfârşită Cincizecime, prin fiiţarea noastră întru Hristos prin Duhul Sfânt.
„Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii… Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică «chipul» nostru, spălând orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este «asemănarea». Deci când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească peste chip, asemănarea“,[1] … înflorind o virtute prin alta şi înălţând chipul sufletului din strălucire în strălucire până dobândeşte asemănarea.
Primul „bun“ pe care ni-l aduce harul Botezului este deci sfințirea chipul, adică sfințirea gândirii, sfințirea simțirii și sfințirea liberei voințe. Apoi, al doilea „bun“ pe care-l primim la Botez este posibilitatea asemănării, prin nașterea din nou, când „începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh“. | Continuare »

Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască

Pr. Iosif TRIFA, «Glasul Dreptăţii» nr. 11 / 25 dec. 1937, p. 5
Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria, „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem „gazdă” unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii n-a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o „gazdă”. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac L-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi – va fi grăit omul acela – poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?” – se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă?
Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de lumină mare.
Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi n-au loc. Au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-L primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20). | Continuare »