TIH_12raian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Mă dăruiesc Luminii, spre-a arde necurmat
acolo unde jertfa se cere mai curat!

Lumina să mă facă-o flacără pe-altar,
adeverind Misterul din Pâine şi Pahar.

Şi să mă facă rază de candelă,-nsoţind
gemuta rugăciune din duhul suferind.

Şi să mă facă-un soare strălucitor şi-aprins,
mărturisind Iubirea pe cât pământ m-a-ntins.

Şi să mă facă-al nopţii luceafăr îndreptar
spre Adevărul Unic, din orişice hotar.

Şi să mă facă farul ce-arată luminos
Limanul şi Salvarea eternă în Hristos.

Şi să mă facă faclă să luminez curat
Soliei înţelesul cel drept şi-adevărat.

Şi să mă facă fulger puternic despicând
hotare de-ntuneric cu fiecare gând…

– Mă dăruiesc Luminii ca torţă şi ca rug,
pe totdeauna gata de jertfă şi de plug!

Traian-Dorz-003Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Îngrozitor, până la ce hal de înrăire pot fi făcuţi să ajungă oamenii, pretinşi inteligenţi, manieraţi şi culţi…
Mie nu-mi făceau nici un rău toate aceste mojicii şi josnicii, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poţi aştepta din partea lor: înjurături, bătaie… orice. Ştiam de ce pot fi ei în stare. Vroiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalităţi asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie şi partea celorlalţi.

… Pe ziua de 30 martie [1982], seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa, vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul! Dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care, folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor. Dacă ploaia şi zăpada cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre, ajunse la ei, să nu rămână fără rod.

Astfel în dimineaţa zilei de 31 martie, la ora opt, eram iarăşi cu Domnul meu Iisus Hristos prezent la Miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit.
Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfăţişare mai inteligentă şi cu atitudine de pisică blândă. De altfel, feţele acestea inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum văd că ni se pregăteşte nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră. | Continuare »

Traian Dorz, CÂNTAREA ÎNVIERII

Ghetsimani_11Mă apasă ca o piatră nevegherea unui ceas
– de ce chiar atunci, Iisuse, fără minte am rămas?
Unde mi-a fost duhul oare, unde inima arzând?
chiar când trebuiau mai treze, le-am avut mai dormitând!

Ce somn vinovat!… şi cine m-a făcut să dorm aşa
când Tu suspinai, Iisuse, şi-mi plângeai napoia mea!
Alergasem toată vremea pentru alţii peste tot,
iar acuma lângă Tine cad de somn şi nu mai pot!

Oare cât mi-ai plâns alături pentru starea mea, Iisus,
când ştiai cu câte lacrimi voi fi eu când Tu Te-ai dus!
De ce oare-ai plâns la mine şi-ai tăcut, şi m-ai lăsat,
când ştiai cât îmi va pare rău de somnul vinovat!

… Ţi-am căutat în urmă semnul urmei paşilor iubiţi,
le udam călcând cu lacrimi – dar curând n-au fost găsiţi,
s-a sfârşit atât de grabnic ceasul meu cel fericit,
numai plânsul nevegherii nu-l ştiu când va fi sfârşit.

Oare n-ai plecat de-a pururi, oare-ai să mă poţi ierta,
oare Te mai poţi întoarce unde-a plâns iubirea Ta,
oare-n ochii Tăi, Iisuse, n-am pierdut eu preţul sfânt?
– vai, cine-ar putea să-Ţi spună cum mă doare
şi cum sunt!

Cornel RUSU,  «Casa sufletului tău»

Din toate timpurile, oamenii s-au împărţit în trei clase şi anume: gălăgioşi şi neastâmpăraţi în vorbe; puţin mai reţinuţi, şi oameni calculaţi în vorbire, liniştiţi.
Cu trecerea timpului, oamenii devin tot mai gălăgioşi, mai neastâmpăraţi în vorbe şi fapte, mai lumeşti, mai plini de ei înşişi, de dorinţe fireşti, lipsiţi de buna cuviinţă. Epoca vitezei a cuprins, se pare, şi limba şi gura oamenilor de azi, în vârtejul de foc al gheenei (cf. Iacov 3, 6) şi pârjoleşte peste tot pe unde ajunge.
Dumnezeu ne-a dat limba ca dar, să comunicăm unii cu alţii şi, în părtăşia dragostei sfinte, să-L slăvim pe El, Creatorul nostru. Dar, vai! Pentru cei mai mulţi limba a ajuns o adevărată lume de nelegiuiri (cf. Iacov 3, 6), unealtă în slujba diavolului, pentru tot felul de flecăreli, bârfeli, clevetiri, blestemăţii, o sursă de pierzanie a multor suflete în iadul cel nestins… Prin saloane, prin cluburi, prin case de cultură, pe la şezători, când doi sau trei se întâlnesc, între săraci sau bogaţi, intelectuali sau muncitori, nebunii lumii răspândesc bârfelile lor (cf. Prov. 10, 18), nelegiuiţii pierd cu gura pe aproapele lor (cf. Prov. 11, 9), omul nelegiuit umblă cu neadevărul în gură (cf. Prov. 6, 12-13), în fiecare zi făcând slujba aceasta mincinoasă cu cea mai mare perseverenţă.
Câţi oare se gândesc că a păcătui cu buzele este o cursă primejdioasă? Şi câţi creştini nu se lasă duşi de valul înşelător al bârfelilor, uitând cuvântul că acela care vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască (cf. Prov. 10, 19)? Astfel se întinează creştinul pe sine şi răneşte cu străpungerea unei săbii pe aproapele său (cf. Prov. 12, 18-19). | Continuare »

Multe lucruri bune am învăţat eu de la părinţii mei credincioşi.
Mai întâi de la bunicii mei, apoi de la părinţii trupeşti, apoi de la cei sufleteşti.
Numai dacă nu le-aş uita eu acestea niciodată, ci să le am scrise în mintea şi în inima mea ascultătoare, ca să fiu fericit în toţi anii pe care îi am să-i trăiesc pe pământ!4-Copilul-din-dealul
Multe lucruri bune m-au învăţat ei, dar eu, deseori, mă supăram, pentru că ei se purtau aspru cu mine când nu luam seama să ascult cele ce mi le spuneau.
Ce rău am făcut atunci că mă supăram pe ei! Ei voiau numai binele meu, dar eu nu-mi dădeam seama atunci.
O, dacă i-aş mai avea acum, cum i-aş asculta şi cum le-aş preţui de mult sfaturile lor cele bune!
Căci prea multe din ele le-am uitat şi abia mai târziu mi am dat seama cât de bine mi-au dorit ei, cei care mă mustrau.
Dar astăzi ei, binefăcătorii mei sunt sub pământ…
Mult am dorit eu mai târziu să mai pot auzi cuvântul lor, dar în zadar. Aş fi dorit să fie chiar şi să mă mustre şi să mă pedepsească. Dar nu mai erau!

Totuşi, multe din sfaturile tatălui meu nu le-am uitat.
Nu le-am uitat mai ales pe acelea care mi-au rămas în minte legate de nişte întâmplări ca acelea dintre care pe unele vi le-am spus, iar pe altele mai am să vi le spun pe rând.
Acele întâmplări, unele bune, altele rele, îmi aduc aminte mereu de sfaturile pe care le-am primit prin ele.
Astăzi vreau să vă spun întâmplarea care m-a învăţat un mare adevăr:

Când mergeam odată cu tata după lemne în pădure, cu carul cu boi, mă plângeam către el că unul dintre copiii cu care de obicei trăiam prieteneşte, din nu ştiu ce pricină, mi-a vorbit ieri urât. Iar apoi îmi pusese un nume de batjocură…
– Dar tu cum i-ai răspuns? mă întrebă tata.
– I-am zis şi eu lui tot aşa!
– Iar el ce ţi-a zis înapoi?
– Mi-a vorbit vorbe şi mai rele!
– Şi cum aţi sfârşit? | Continuare »

Iisus_cu-ucenici_3Traian DORZ

Cum aş fi aflat eu, Doamne,
cât eşti Tu de bun,
dacă nu-mi făceai atâtea
cât nici nu pot să spun?

Cum aş fi aflat ce-adâncă
e iubirea Ta,
dacă nu-mi făceai ce nimeni,
Doamne, nu-mi putea?

Dacă nu-nfruntam atâtea
stări de nedescris,
cum aş şti ce-adevărat e
tot ce ne-ai promis?

Dacă nu treceam prin valuri,
câte m-au izbit,
cum Ţi-aş fi văzut puterea
de nebiruit? | Continuare »

Iisus_si_ucenicii_2Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Credinţa nu-i numai Iubirea ce crede totul orişicui,
ci-i şi-Adevăr
ce-ţi porunceşte să nu dai orişicui crezare.
– Ce limpede-i aceasta,
totuşi, atâta timp eu nu ştiui,
pân’ am plătit uşurătatea cu lacrimi
şi cu jertfe-amare!

Acum, când am aflat lumina
cu care-n adâncimi privesc,
nu m-ameţeşte înălţimea
cum nici vâltoarea nu mă-mbată,
trec peste marea liniştită
cum peste valuri mari păşesc
cu ochii unei noi cunoaşteri
ce rar mai poate fi-nşelată.

Cu cât tăcerea-i mai adâncă
cu-atât cuvântul e mai clar,
cu cât am plâns mai multe lacrimi
cu-atât vederea-i mai curată,
cu cât mai mare-a fost furtuna
e mai senin în urmă,
dar
puţini cunosc ce spun acestea
şi mulţi nu-nvaţă niciodată! | Continuare »

„Şi l-a adus la Iisus. Iisus l-a pri-vit şi i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa» (care, tălmăcit, însemnează Petru).»“

ÎIH_99ndată ce Simon a venit la Iisus, el a primit un nume nou.
Cum a primit şi Natanael (Mat. 10, 3).
Cum a primit şi Levi (Mat. 9, 9).
Cum a primit şi Saul (F. Ap. 13, 9)…
Un alt nume, pe care nu-l avuseră până atunci!
„Tu te vei chema Petru “ – au fost primele cuvinte pe care i le-a spus Mântuitorul Iisus, lui Simon, îndată ce l-a văzut.
Tu eşti o piatră pe care voi întemeia Biserica Mea – i-a zis ceva mai târziu Iisus iarăşi, atunci când Petru, în numele celor doisprezece, a făcut acea mărturisire revelatoare: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (Mat. 16, 16). Aceea era Credinţa-Piatră – Credinţa-Temelie.
Domnul a voit să arate prin acest nume şi prin aceste cuvinte că credinţa mărturisită de Sfântul Apostol Petru atunci este piatra de temelie a Bisericii Creştine. Că nu omul-Petru, ci credinţa mărturisită de el în Dumnezeirea Mântuitorului Hristos este temelia Bisericii Sale. Şi atâta vreme cât aceasta va rămâne temelia Bisericii, nici porţile iadului, adică nici cea mai mare putere a răului nu va putea-o doborî.

Nu Petru-omul, ci Petru-credinţa.
Căci omul se schimbă,
omul este slab,
omul este trecător şi neputincios… Dar credinţa lui este o piatră nebiruită!
Omul, în firea lui, uşor se poate schimba. Când pierde credinţa, el poate cădea chiar în stări foarte rele. Iată, acelu-iaşi apostol, îndată după aceea, Mântuitorul i-a spus un cuvânt greu: Înapoia Mea, Satano, – tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine (Mat. 16, 23).
În Matei 16, 18 îi spune o piatră pentru zidirea Bisericii!
Iar în Matei 16, 23 îi spune aceluiaşi apostol Petru că este o piatră de poticnire pentru Domnul. | Continuare »

Sfanta-TreimeTraian DORZ

Iisuse, Culme Minunată
de unde văd pe Dumnezeu,
ce viaţă binecuvântată
adus-ai sufletului meu!…
E-atâta bunătate-n Tine,
Stăpâne-atât de Sfânt şi Bun,
cât cu-al meu glas, printre suspine,
în veci eu n-am să pot să spun…

Atâta milă şi iubire,
Iisuse,-n Tine am aflat,
cât n-o să poată niciodată
să spun-un păcătos iertat.
Atâta dragoste şi pace
eu aflu-n Tine zi de zi,
mai mult decât putut-am crede
sau mi-am putut închipui.

Cu ce înfiorate imnuri
de slavă Ţi-aş putea cânta,
când Tu mă faci să simt, Iisuse,
ce nici n-aş fi putut visa…
Cum să-Ţi arăt recunoştinţă,
când Tu mă faci acum să am
atâta har cât niciodată
nici să-mi închipui nu-ndrăzneam!… | Continuare »

Traian DORZ

Ieşi din sodomă, fugi spre munţi, lăsând a scârbei turmă,
oricâte-ar trebui să-nfrunţi, nu-ţi mai privi în urmă!

Ieşi din cetate, sui voios pe-a Golgotei cărare,
a suferi lângă Hristos e harul cel mai mare.

Ieşi din grămadă, mergi curat pe urmele sfinţite,
fă tot ce-i drept şi-adevărat, oricum ţi-ar fi plătite.

Lot-fuge-din-Sodoma | Continuare »