Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Sfintele Scripturi spun că noi am primit harul nu numai să credem, ci să şi pătimim pentru Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Credinţa fără pătimire pentru El poate face unele lucruri frumoase; poate face multe lucruri. Dar puţine din acestea vor rămâne cu adevărat şi vor birui cu-adevărat vremurile, piedicile, încercările acestei lumi şi ale acestei vieţi. Ci numai pătimirea pentru Hristos face cu adevărat ca Numele Lui cel Sfânt să fie vestit şi preţuit cum se cuvine între cei ce-l aud şi între cei care vin. Căci multe din cele ce le face omul cu arta sa sau prin vorbirile sale le face, în mare parte, numai pentru folosul său sau pentru lauda sa. Dar acela care pentru Numele Domnului sufere pagubă sau chinuire sau îndură moartea, acela n-o face pentru nimic din lumea aceasta, ci numai pentru dragostea Numelui Său Sfânt, pentru Împărăţia fericită a Domnului Iisus Hristos.
De aceea urmele acestea luminoase şi sfinte nu se vor şterge niciodată. Cele pe care le face bunătatea noastră poate că se uită mai curând sau mai târziu. Pe cele pe care le lucrează talentul nostru poate că le şterg mai curând sau mai târziu timpul sau întâmplările. Cele pe care le înseamnă puterea sau înţelepciunea noastră, la fel. Dar ceea ce au făcut lacrimile, sudoarea şi sângele pătimirii şi jertfei martirilor Domnului Iisus, în toate veacurile şi-n toate popoarele, aceasta nu s-a pierdut şi nu va fi uitat nici pe pământ şi nici în cer niciodată. Nimic nu le-a putut nici întuneca, nici şterge, nici acoperi. | Continuare »

Traian Dorz, din Numele Biruitorului

1. Totdeauna când păcătuim, conştiinţa ni se întinează cu spurcăciunea vinovăţiei, duhul ni se urâţeşte, trupul ni se ruinează şi chipul nostru, care altădată era fiu al luminii, se întunecă, devenind un fiu al întunericului (I Tes 5, 5; I In 3, 10).

2. Păcatul este o lepră care urâţeşte şi ruinează toată fiinţa omului. Toată vlaga şi frumuseţea, curăţia şi sănătatea fiinţei lui. Cine ar mai putea apoi recunoaşte sub această urâtă arătare înfăţişarea nevinovată de cândva, când omul era copil?
Cine ar mai recunoaşte inima curată şi mintea neprihănită, glasul dulce şi mâinile frumoase din vremea când era fără păcat? Ce grozavă este urâţenia păcatului!

3. S-ar părea că, într-adevăr, pentru cel căzut într-o stare de păcat n-ar mai fi nici o nădejde… Că n-ar mai exista nici un mijloc prin care această ruină omenească să mai fie refăcută şi readusă la starea cea curată din care a căzut atât de mult şi atât de demult. Într-adevăr, la oameni, acest lucru este cu neputinţă, dar la Dumnezeu e posibilă orice minune (Mt 19, 26).

4. Mântuitorul nostru Iisus Hristos tocmai de aceasta a venit: să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Lc 19, 10). El poate învia morţii – a mai înviat morţi!… El poate deschide ochi orbi din naştere – a mai deschis… El poate vindeca chiar pe îndrăciţi, izbăvindu-i de robia satanică – El şi astfel de minuni a mai făcut. Vino deci la Iisus Mântuitorul, de orice boală ai fi cuprins. El te poate salva. El Singurul te poate! | Continuare »

Traian DORZ

Nu plângeţi pe cel viu cu morţii,
nici pe cel drept, ca pe cei răi,
căci fericit cel drept la Domnul
şi-n veci e el cu sfinţii Săi.

Fericit e cine moare
credincios,
căci răsplata lui e mare
la Hristos!…

Slăvit în veci să fie Domnul
ce l-a-ntărit şi ajutat
de şi-a păzit deplin credinţa
şi lupta bună s-a luptat.

Nu-i mort cel care moare-n Domnul
dac-a trăit pe-al Lui sfânt plac,
ci-i dus din moarte la viaţă
şi-i fericit în veac şi-n veac. | Continuare »

Traian DORZ

Durerea iar m-a cercetat –
şi-n inima-mi sărmană,
cu-atâtea răni, a mai lăsat
o rană.

Simţit-am cum pe faţă iar
curg lacrimile vale,
de ce am oare-atât amar
şi jale?…

Durerea singur mi-o ascult
în suflet cum se duce,
iar mâine-n cimitir, mai mult
o cruce…

Atâtea visuri moarte-n şir,
nădejdi atâtea-n bine
le-am îngropat, ca-n cimitir,
în mine.

Durerea azi se ’neacă-n gât,
ar plânge şi nu poate,
o Doamne, Tu le-ai omorât
pe toate.

Te rog, oricâte mai dezmierd
pe veci le fă apuse,
dar nu lăsa să Te mai pierd,
Iisuse!

Vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la botezul de la Cornuţel – octombrie 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Sunt zile când vesteşti Cuvântul lui Dumnezeu doar la patru, cinci suflete de fraţi şi de surori. Doar ieri, alaltăieri, cu o săptămână în urmă, am avut vreo mie cinci sute înaintea ochilor. Cu două săptămâni în urmă, abia au fost vreo cincizeci de suflete. Duminica sunt mai multe, peste săptămână, câte opt, câte zece, câte cincisprezece, câte optsprezece, douăzeci şi cinci, cel mult. Şi acum, când văd în faţa ochilor mei… deşi poate jumătate s-au dus dintre fraţii care au fost aici totuşi, slavă lui Dumnezeu că tot mai sunt vreo şaizeci, şaptezeci de suflete.
Încerc să spun şi eu câteva cuvinte, deşi ştiu că sunteţi obosiţi, sătui… Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „O, iată-vă sătui”… A ajuns să zică unor fraţi credincioşi dintr-o Biserică: „O, iată-vă sătui!”… Şi într-adevăr, cei din afară s-ar putea întreba referitor la noi, cei de-aici: „Cum? Ce? Atâţia… de ceasuri întregi? Cu siguranţă, oamenii aceştia sunt sătui. Aceştia vin la adunare cine ştie pentru ce… Au «gustat» puţin!”.
Nu vedeţi, chiar şi când e vorba de băuturi, unii nu beau deloc, alţii gustă jumătate de păhărel, altul gustă un pahar întreg, altul nu se mai opreşte şi tot bea.
Ei, în cele spirituale, din aceia cărora le place să bea continuu sunt aşa de puţini! Restul se satură repede. „N-am adus nimic în lume” – zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola I Timotei 6, 7. Şi Iov, în 1, 21: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă întorc în pământ”, deşi în jurul lui fuseseră doar ieri, cu o zi înainte sau cu două zile înainte, mii de oi, mii de cămile şi perechi de boi. Şi totuşi acum spune: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă întorc în pământ”. | Continuare »

Traian DORZ

De ce aşa degrabă se stinge lampa ta,
de ce nici c-o ispită tu nu mai poţi lupta,
de ce la rugăciune te-ndemni mereu mai rar,
de ce la dărnicie ajungi tot mai avar,
de ce îţi oboseşte răbdarea prea curând,
de ce nu ţi-e cuvântul şi duhul tău mai blând,
de ce nu ai putere vrăjmaşii a-ţi iubi,
de ce-ţi slăbeşte râvna cu fiecare zi,
de ce tot mai în urmă rămâi de fraţii tăi,
de ce ţi-e tot mai teamă de ochii celor răi,
de ce tot mai cu groază la moarte te gândeşti,
de ce eşti tot mai gata mereu să te-ndoieşti,
de ce ţi-e tot mai slabă dorinţa de-a cânta,
de ce n-ai nici voinţă, nici duh de-a asculta,
ce-ţi face goală viaţa şi serbezi orice paşi?

– Păcatele ascunse ce nu vrei să le laşi!

„ În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea da-mascenilor, ca să mă prindă. Dar am fost dat jos pe o fereastră, într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor.“ (II Cor. 11, 32-33)

Dacă numele şi faptele celor care au ajutat Lucrarea lui Dumnezeu sunt scrise pe vecie în Cartea Iertării, în Cartea Amintirilor Cereşti, în Cartea Vieţii, iată că şi numele celor care au prigonit Evanghelia şi pe copiii lui Dumnezeu nu sunt nici ele uitate.
Împreună cu numele unui lucrător al Domnului care a ostenit, a luptat şi a suferit pentru Cauza cea sfântă a lui Dumnezeu, sunt pomenite atât de Cartea Evangheliei, cât şi de Cartea Istoriei şi numele celor care au luptat să-i facă rău acelui lucrător. Şi să îm-  piedice şi să nimicească lucrarea mântuirii care se făcea prin el.
Iar dacă în Ziua Răsplătirii numele celor buni vor fi binecuvântate înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi, după cum Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus, tot aşa numele celor împotrivitori şi prigonitori ai lucrării sfinte şi ai lucrătorilor sfinţi vor fi blestemate în auzul tuturora, după cum de asemenea este scris (Mt 25, 41-46).

Alături de Cartea Albă, în care sunt scrise numele celor ce au ales calea ascultării de Dumnezeu şi de fraţi şi au mers frumos pe ea, mai este şi Cartea Neagră, care cuprinde numele celor care au ales calea neascultării de Domnul şi de fraţi, mergând şi lucrând împotrivă.
Alături de Cartea Amintirilor frumoase, care stă pe masa Domnului, la dreapta Lui, cuprinzând toate faptele bune, milosteniile, rugăciunile, binefacerile, jertfele şi lacrimile celor    ce-L iubesc pe Domnul, stă, în stânga Sa, şi Cartea faptelor nelegiuite, cuprinzând tot ce a gândit, a plănuit şi a lucrat fiecare nelegiuit sau viclean, fiecare prigonitor sau dezbinat, fiecare vânzător sau îngâmfat. | Continuare »

O, cum să pot departe de lupta Ta să stau
când numai ea-mi dă vieţii un rost înalt pe lume,
de fiecare dată când sabia-mi reiau
vin valuri de lumină puternic să mă-ndrume!

Prea rar mi-aduc aminte cu frică să fi stat
în faţa vrăjmăşiei cumplit dezlănţuite,
ci,-n liniştea răbdării, crezând, am aşteptat
să dobândesc cununa învingerii dorite.

N-am îmbrăcat vreodată a urii arme, nici
n-am folosit săgeata minciunii şi-a bârfirii;
oricât mi-au fost vrăjmaşii de răi, nedrepţi şi mici
i-am înfruntat cu arma dreptăţii şi-a iubirii.

… Azi, lupta-i tot aceeaşi, dar parcă mai în toi,
în rânduri primenite mai noi vin luptătorii,
vrăjmaşii dau atacuri mai crâncene şi noi,
dar Marea Biruinţă măreţ şi-anunţă zorii.

În locul meu vin alţii mai tineri şi mai tari
ce-n braţ şi mai puternic ştiu sabia s-o poarte,
eu merg cum pot, în urmă, cu primii voluntari,
dar tot nu-mi lepăd spada şi scutul pân’ la moarte. | Continuare »

SFINŢENIE

Traian DORZ

Numai un suflet sfânt
îşi poate ierta vrăjmaşul său atunci
când răul ce i-l face-acesta
nu are-n lume niciodată
nici îndreptare, nici uitare,
ca rana nemaivindecată…
Numai un suflet sfânt
îşi poate ierta vrăjmaşul său atunci!

Numai un suflet sfânt
îşi poate salva vrăjmaşul lui atunci
când, după ce-i zdrobise viaţa,
ajunge-n mâna lui căzut
cu toată pierderea-ndurată,
cu neuitatul rău făcut.
Numai un suflet sfânt
îşi poate salva vrăjmaşul lui, atunci!

Numai un suflet sfânt
îşi poate iubi vrăjmaşul său atunci
când nici un bine nu-l îmbună
şi nici o milă nu-l înmoaie,
când pân’ la moarte-l prigoneşte
cu-aceeaşi crâncenă văpaie.
Numai un suflet sfânt
îşi poate iubi vrăjmaşul său atunci!

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR,
Cuvânt la Duminica a XIX-a după Pogorârea Sfântului Duhdin „Predici la duminici şi sărbători“

„Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără de minte căci voi spune adevărul, dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine” (II Cor. 12, 6-7).

De aţi avea puţină răbdare cu neînţelepciunea mea”! (II Cor. XI, 1). Ce vrea să zică Apostolul Pavel cu cuvintele acestea? În timpul acela erau în Corint mulţi apostoli mincinoşi, care amăgeau pe credincioşi şi micşorau pe Pavel, împuţinau slava lui, îl atacau cu derâdere  şi îl declarau de un guraliv.
Deci împotriva lor se luptă el cu putere în multe locuri ale Epistolei sale, aşa de pildă când zice: „noi nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu” (II Cor. II, 17), şi iarăşi: „nu am fost nimănui dintre voi spre greutate” (II Cor. XI, 9). Şi după ce a declarat, că şi pe viitor va păzi acesta, a adăugat: „Este adevărul lui Hristos întru mine, că lauda aceasta nu se va îngrădi mie în laturile Ahaei (II Cor. XI, 10). Dând temeiul la aceasta, arată apoi acele huliri cu cuvintele: „Ceea ce am făcut până acum, voi face şi mai departe, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină” (II Cor. XI, 12). Fiindcă aceşti apostoli mincinoşi născoceau nenumărate clevetiri împotriva lui, vătămau pe ucenicii lui şi îi ademeneau la nerespect către apostol, de aceea în sfârşit el s-a văzut nevoit, a se lăuda pe sine însuşi şi a vorbi de oarecare însuşiri covârşitoare ale sale; căci nu era înţelept, de a tăcea mai îndelung despre acestea.
Deci fiindcă el trebuia să povestească luptele sale, şi să vorbească despre descoperirile ce primise, şi de ostenelile ce suferiseră, a voit totodată să arate, că el face aceasta cu neplăcere şi silit, de aceea el şi numeşte aceasta ceva neînţelept şi zice: „De aţi avea puţină răbdare cu neînţelepciunea mea”! | Continuare »