[Să ne folosim de dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

… Este vorba despre naşterea noastră din nou. Căci, dacă pentru a deveni cetăţenii acestei patrii trebuie să fim neapărat născuţi, ca să căpătăm un nume, să căpătăm o legitimaţie prin care să ne adeverim dreptul de cetăţeni, aşa este vorba şi despre cetăţenia cerească, în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care noi trebuie să ne naştem, să ne naştem din nou!

Să ne naştem aşa cu a spus Mântuitorul în Evanghelia care se citeşte în bisericile noastre în ziua de Paşti. Acolo, Mântuitorul spune că tuturor celor ce cred în El „le-a dat dreptul să se facă copiii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii pământeşti, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.
„Le-a dar dreptul să se facă”. Dreptul să ne facem îl avem toţi prin actul botezului, pe care îl primim în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh când ne naştem, după ce ne-am născut.
Acesta este dreptul pe care îl primim de a deveni membri ai Bisericii noastre. Membri de drept ai poporului şi Lucrării lui Dumnezeu. Dar pe acest drept – pe care, dacă nu-l folosim, îl putem pierde foarte uşor prin păcat – noi mai trebuie să-l completăm cu naşterea noastră a doua oară, adică cum a spus Mântuitorul: „Le-a dat dreptul să se facă”. Acuma noi trebuie să ne facem copii ai lui Dumnezeu. | Continuare »

NAŞTEREA DIN NOU

Naşterea din nou,
aceea care-i naşterea din nou,
nu al doilea… sau cine ştie-al câtelea botez,
e primirea promisiunii mântuirii prin credinţă,
e-nfierea ascultării şi-nnoirii-n Duhul Sfânt!

Cel ce-o are pe aceasta n-are lipsă pân’ la moarte
decât să-şi trăiască viaţa în lumina căpătată,
să urmeze cu iubire şi smerenie pe Domnul
în sfinţenia ’nnoirii dăruită de Hristos.
Cel ce-o are pe aceasta nu mai are nici nevoie,
dar nici voie
să-şi mai schimbe locu-n care s-a născut,
să nu-şi schimbe-nvăţătura şi biserica, şi fraţii
adunării lui, în care l-a născut din nou Hristos.

Cultul poate să şi-l schimbe cel necredincios
când vrea,
căci şi-n cel în care trece el e tot necredincios.
Va rămâne şi acolo cu nimic mai bun,
ci numai
cu alt nume,
însă fără nici un conţinut de preţ. | Continuare »

[„Cine nu se naşte din apă şi din Duh”]

Fragment din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

Spunea un frate mai înainte aici că, dacă nu se naşte cineva din nou, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu şi nu o va putea moşteni.
Bieţii oameni… Fraţii mei dragi, mă tem să nu fie şi printre noi din aceia care se frământă mereu cu naşterea din nou şi dau diferite definiţii, cum că ar spune la Marcu 16, 16 că „botezul ar fi naşterea din nou”. Dar Domnul îi arată lui Nicodim: „Cine nu se naşte din apă şi din Duh”. O, „litera” aceasta… Domnul Iisus a vorbit despre un lucru material, ca să putem înţelege tainele Lui. De ce credeţi că a făcut înmulţirea pâinilor?

Apostolul şi Evanghelistul Ioan ne vorbeşte cu multe amănunte despre minunea aceasta a înmulţirii pâinilor, pentru că vrea să ne arate nouă oamenilor în mod pământesc, că noi nu-L putem înţelege altfel. Pentru aceasta, şi Domnul le spune celor ce Îi cereau semne şi minuni: „Un neam preacurvar cere semne şi minuni, dar nu i se va da”.

Minunile, fraţilor dragi, le caută oamenii cu atâta nesaţ.
Zilele trecute îmi spunea cineva: „Dragul meu, de cinci ani de zile am stăruit după vorbirea în limbi”. Şi atunci i-am spus: „Dragul meu, tu ştii că Duhul Sfânt are nouă daruri şi darul ultim este vorbirea în limbi, aşa cum arată Biblia. Dar Sfântul Apostol n-a încurajat deloc lucrul acesta, pentru că ştia că, pe parcurs, litera aceasta va putea înlocui Duhul şi va aduce mult rău omenirii…”
Dar aceşti oameni rămân la ale lor: că naşterea din nou este botezul – scufundarea în apă… | Continuare »

Comorile care rămân veşnic

Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns

cop-Margaritar1. La capătul timpului nu ne mai rămân decât amintirile scumpe, jertfele iubirii şi mulţumirea binefacerilor; pe toate celelalte le pierdem sau le uităm pe totdeauna.

2. Iubire, numai tu afli totdeauna ceva să lauzi, ceva să dai, ceva să mângâi, ceva să înfrumuseţezi, ceva să dezvinovăţeşti, ceva să înalţi. Iubire, numai tu poţi ceea ce nimeni altcineva nu poate, ştii ceea ce nimeni altcineva nu ştie, ierţi ceea ce nimeni altcineva nu poate ierta şi birui ceea ce nici o altă putere din lume nu poate birui.

3. Nu te uita niciodată înapoi decât pentru a şti să vezi mai bine înaintea ta, nu te odihni niciodată decât pentru a-ţi relua şi mai harnic munca ta şi nu te opri decât pentru a te arunca şi mai cu avânt înainte. Până ce vei ajunge la Ţinta fericită a mântuirii tale. Atunci să stai.

4. Doamne Iisuse, Soţul şi Mântuitorul Scump al inimii mele, binecuvântată este Taina cerească ce ne-a unit, făcându-ne pentru totdeauna unul: Butuc şi mlădiţă, Trunchi şi ram, astfel că rădăcinile noastre se împletesc sub pământ, iar mugurii noştri sub cer.
Seva Ta se ridică în roadele mele, iar respiraţia rugăciunii mele se coboară în inima Ta. Binecuvântare veşnică Tainei care a făcut această desăvârşită părtăşie!

5. Să nu regreţi niciodată bunele hotărâri, oricât de repede le-ai luat aici, chiar când ele cer un preţ greu. Greul lor trece, dar bunele hotărâri care te-au dus la făptuirea binelui rămân asigurări spre o răsplată netre­cătoare.

| Continuare »

„Iar tu te luptă şi suferă…“ (II Tim. 2, 3)

Ioan Marini

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin¬cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş¬te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »

Moise iese din desfătările Egiptului

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

„Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 24-27).

Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra căruia a stăruit şi marele Apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. „Copilul a crescut şi ea (doica) l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos); «căci», a zis ea, «l am scos din ape»“ (Ieşirea 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej „să-şi trăiască viaţa“ ca un „fiu de împărat“. Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? Moise, după ce s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de „viaţa împărătească“.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta; el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos, pentru că avea ochii pi¬roniţi spre răsplata cea viitoare. | Continuare »

Rugăciunea lui Moise

(NUMERI 14, 13-19)

Doamne, toţii vrăjmaşii ştiu c-ai fost cu noi,
c-ai fost Călăuza noastră prin nevoi,
c-ai fost stâlp de flăcări şi-ai fost stâlp de nor,
umbră şi lumină la al Tău popor.

De ne pierzi acuma, cei răi vor grăi
că Tu n-ai putere a ne izbăvi
şi că nu poţi duce, Doamne-al Tău popor
până-n ţara care le-ai promis-o lor.

Doamne, fă puterea-Ţi să se-arate iar,
cum ai spus Tu Însuţi că eşti plin de har,
încet la mânie, bun şi iertător
şi plăteşti cu dreptul fapta tuturor.

Iartă-ne păcatul cum, de la-nceput,
ne-ai iertat tot răul care l-am făcut,
cum de când ne-ai scos Tu, Doamne-ndurător,
ai fost până astăzi cu al Tău popor.

Traian DORZ

Moise, alesul Domnului,

a petrecut patruzeci de ani la curtea lui Faraon,
patruzeci de ani păstor la oi şi patruzeci de ani conducător de popor

Am arătat minunata scăpare a lui Moise. Vom arăta acum şcoala pe care a făcut-o Domnul cu el. Pe toţi aleşii Săi, Domnul i-a trecut prin o şcoală sufletească: Printr-o astfel de şcoală a trecut şi Moise. Şcoala lui e împărţită în trei clase, fiecare având patruzeci de ani din viaţa lui.
1. „Clasa“ primă sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la curtea lui Faraon.
2. „Clasa“ a doua sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la socrul său Ietro, păstorind oile.
3. „Clasa“ a treia sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut cu poporul în pustie, în drum spre Canaan. Vedeţi ce minunat este împărţită viaţa lui Moise, în trei părţi egale, în trei „clase“, fiecare clasă cu învăţătura ei. O, de am băga bine de seamă, am putea afla că toţi cei ce trăim o viaţă cu Domnul am trecut şi trecem şi noi prin astfel de „clase“. Taina mântuirii e o şcoală a Domnului, e o şcoală minunată cu anumite clase şi împărţiri. În care clasă ai ajuns tu?
„Clasa“ primă a petrecut-o Moise la curtea lui Faraon. Trebuie să ştim aici că Moise a fost crescut ca un fiu al lui Faraon (Ieşirea 2, 10). Şi trebuie să ştim că Egiptul era în vremile acelea ţara ştiinţelor şi a învăţaţilor. Moise a fost crescut în ştiinţă mare. Învăţaţii Egiptului erau profesorii lui. În şcoala asta înaintase foarte mult Moise cu ştiinţa, dar dăduse înapoi cu credinţa şi cunoaşterea Domnului. Lucrul acesta se vede şi din felul cum şi-a încheiat şcoala. La 40 de ani Moise omoară un egiptean (Ieşirea 2, 12). Şcoala lui Moise de la curtea lui Faraon se gată cu un omor (ştiinţa de multe ori omoară credinţa). Era în planul lui Dumnezeu acest omor? Hotărât că nu. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 13-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA  APOSTOLIEI

… Când luptele şi cernerile de duhuri potrivnice se abat asupra Lucrării Domnului şi când aceste duhuri tulbură adunarea, dezbină pe fraţi, înşală pe cei lesne-crezători – iar atunci este nevoie de post şi de jertfă – sufletul acesta vede cât de puţină luptă şi stăruinţă este, în cei mai mulţi, pentru asta. Şi atunci tot el este acela care este gata să facă, să dea, să jertfească, să plângă şi să se roage, şi în locul altora, pentru ceea ce este nevoie mult şi se face prea puţin.
El împlineşte ce lipsea din partea celorlalţi.

Când Lucrarea Domnului are nevoie de ajutor, când săracii Domnului sunt în lipsă, când bolnavii, orfanii şi lipsiţii trebuie căutaţi,  hrăniţi, mângâiaţi, când sarcinile Domnului apasă mai greu şi cer mai mult, iar marea mulţime a fraţilor nu vede aceasta sau se face că nu vede – acest suflet ascuns, văzând cu durere şi simţind cu răspundere toate nevoile Domnului, îşi dă sărăcia lui în locul bogăţiilor altora. Îşi dă şi ce i-a mai rămas lui ca să trăiască, pentru a acoperi şi prisosul celor care nu dau nimic sau aproape nimic.
El iarăşi împlineşte tot ce lipsea, în locul celorlalţi.

Când în adunarea Domnului vine câte un semănător de neghină… iar acesta, obraznic şi îndrăzneţ, se ridică să vorbească împotriva învăţăturii frăţeşti, răstălmăcind Cuvântul Sfânt şi tulburând duhul adunării frăţeşti – şi nimeni dintre cei datori nu se ridică să-l oprească, atunci, acest suflet cinstit şi iubitor de adevăr nu stă liniştit cu capul în piept, nu tace nepăsător, sau fricos, sau laş, nu iese să plece ca un netrebnic – ci se scoală, cu sfânt curaj în numele Domnului, şi-l opreşte pe lucrătorul acela rău, îl înfruntă şi îl dă afară din Lucrarea Domnului, cum ar da pe un răufăcător pătruns în casa lui.
El împlineşte, astfel, ce lipsea tuturor celorlalţi.

NU TE RUŞINA DE LACRIMI

Traian DORZ

Nu te ruşina de lacrimi,
suflet scump şi credincios,
nu S-a ruşinat de ele
nici Stăpânul tău Hristos,
nu s-au ruşinat de ele
nici preasfinţii tăi părinţi
– vai de cei ce nu pot plânge
lacrimi sfinte şi fierbinţi!

Nu vă ruşinaţi de lacrimi,
ci vă-nvinuiţi când nu-s;
cei ce plâng sunt totdeauna
mai aproape de Iisus,
sute de versete sfinte
fericesc pe cei ce plâng
– vai de cei ce nu pot plânge
că-n porniri fireşti se frâng!

Vai de cei ce pot să râdă
sau să cânte peste tot,
care pot vorbi de toate
– dar să plângă nu mai pot!
Nu-i mai mare osândire
ca a celui ce nicicând
n-are lacrimi, nici când toate
cer să nu fii neplângând!