Alţii au suferit…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare – a Ortodoxiei

Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. (Evrei 11, 36-37)

În cartea «Actele Martirice», apărută în anul 1983 la Editura Cărţilor Bisericeşti, sunt prezentate pe larg nişte documente din vremea primilor creştini despre câteva astfel de pătimiri şi martirii pentru Hristos. Întocmai cum se arată în aceste versete din sfântul apostol de azi. Am dori ca toţi fraţii noştri să poată ajunge să citească această carte (care se poate găsi prin bibliotecile parohiale) pentru a se vedea nu numai cât de puternică trebuie să fie şi credinţa noastră, ca a lor, ci şi pentru a se convinge că în clipa cea hotărâtoare a suferinţei, care ne-o cere dragostea neclintită faţă de Hristos, puterea cea mare a lui Dumnezeu ne întăreşte şi pe noi, pe oricare, ca pe ei, în aşa fel încât nu există suferinţă ca să n-o putem suporta şi birui.
Dar pentru că ştim că cei mai mulţi dintre fraţi nu au avut şi poate nu vor avea posibilitatea s-o citească, am vrea să amintim aici câteva din numele acelor sfinţi şi martiri ale căror jertfe s-au adăugat la cele din Sfintele Scripturi. Şi ale căror nume împodobesc Istoria Bisericii şi panourile de onoare ale cerului.
În primul rând, este amintit martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, ucis pentru Hristos în 23 februarie, anul 155. În cuvântul de început se scrie, între altele: „Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui Dumnezeu… Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lor de Dumnezeu? Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la venele şi arterele dinăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât şi pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă… iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut… cei chinuiţi, dovedindu-ne tuturor că, în ceasul muceniciei, prea-vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup… că Domnul Însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei“. | Continuare »

Se cerne…

Traian DORZ

Se cerne printre gratii zăpada viscolită
precum se cern pe tâmple şuviţele-argintii,
precum se cern pe suflet din viaţa răvăşită
regretul şi tristeţea supusei bucurii.
Trec anii rând pe rând etern
şi-n scurgerea-ncetinitoare,
pe ochi, pe gând, pe vis se cern
tăceri de dus şi de uitare.

Suntem de veacuri parcă aici între zăbrele,
de ne-am uitat şi fiii şi mamele cum sunt,
de nu mai ştim cum este un liber cer cu stele,
de nu mai ştim de-i soare sau plouă pe pământ…
Suntem bătrâni, dar nu mai ştim
nici nu vedem la noi schimbarea,
spre locurile ce iubim
de mult am şi uitat cărarea… | Continuare »

Mănăstirea Bănceni – filmul FORPOST / Fortăreaţa străbună

An de an revedem locurile dragi: Bănceni, Boian, Molniţa (Ucraina)…
Dar parcă niciodată nu ne e îndeajunsă încărcătura de har, de pace, de aşezare sufletească, de rai, cu care revenim de acolo.
Să le vizităm din nou – chiar şi aşa virtual – pentru a ne ţine viu mereu şi mereu dorul de curăţie, de dezlegare de tot ce e lumesc şi trecător, luptând cu îndrăzneală pentru dobândirea iubirii de aproapele.

Omilia despre profetul Iona şi despre post

Sfântul Ioan Gură de Aur

Fost-a cuvântul Domnului către Iona: „Scoală-te şi mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el să vestească acolo? El trebuia să strige: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, porunceşti să se vestească mai înainte nenorocirea pe care voieşti să o trimiţi ? Răspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să se vestească”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a ameninţat şi cu iadul, pentru ca să nu ne arunce în iad. El zice către noi cam aşa: „Teme-te de cuvintde, şi nu vei tremura de fapte”.
Însă pentru ce oare hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare ? Pentru că tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa de puţine zile s-au pocăit de aşa de multe păcate şi le-au stârpit. Totodată, trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea tu nu trebuie să cazi în deznadejduire, măcar de ai fi săvârşit mii de păcate. Precum un om leneş şi delăsător, care, deşi are timp de pocăinţă, totuşi nu săvârşeşte nimic însemnat, ci din uşurătatea minţii, întârzie de a se împăca cu Dumnezeu; pe când dimpotrivă, cel râvnitor şi dispus la pocăinţă, în timp scurt poate face îndestulare pentru pacatde multor ani.
Nu s-a lepădat oare Petru de Domnul de trei ori ? Şi a treia oară n-a făcut el oare aceasta cu jurământ ? Nu s-a temut el oare de vorbde unei slujnice nebăgate în seamă ? | Continuare »

DOAMNE, CUM AM ÎNDRĂZNIT?

Traian DORZ

Doamne, cum am îndrăznit
să cad lângă Tine
când păcatul s-a-ncălzit
moleşit spre mine?
Doamne, cum nu s-a deschis
vatra să ne-nghită
când, în faţa Ta, am zis
DA către ispită…

Nu-mi ştiam păcatul meu
ieri făcut spre soare,
n-am căzut destul de greu
ieri spre sărbătoare?
– trebuia şi-un alt păcat
să-l fac, şi spre lună,
să-mi calc şi-al meu post curat,
– două împreună?
Cum credeam că n-ai să-mi vii
chiar atunci la mine,
cum credeam că n-ai să ştii
ce fac lângă Tine?
– Doamne, cum nu s-a deschis
noaptea să ne-nghită
când, în faţa Ta, am zis
DA către ispită!

AI MILA NOASTRĂ

Ai mila noastră, Doamne, atunci când Tu lucrezi
spre binele iubirii ce-o binecuvântezi;
învaţă-ne răbdarea şi-ncrederea tăcând,
ca să-Ţi vedem minunea şi dragostea lucrând.

Ai mila noastră, Doamne, când, după ce-am cerut,
Ţi-mpiedicăm lucrarea cu plânsul prea durut;
învaţă-ne-nfrânarea şi postul suferind,
la sfânta Ta răbdare cu-ncredere privind.

Ai mila noastră, Doamne, când lupta e în toi,
coboară-Te şi creşte puterea sfântă-n noi,
învaţă-ne-aşteptarea pe cruce şi pe jar,
căci este-un preţ de jertfă pe orişicare har.

Ai mila noastră, Doamne, tot timpul cât lucrezi
spre binele iubirii ce-o binecuvântezi,
învaţă-ne Cântarea, oricât de greu plângând,
în dulcea noastră taină crezând, crezând, crezând… (Traian DORZ)

Adeseori

Adeseori ţi-ncepe ziua cu nori şi fulgere şi ploi,
De crezi că n-ai să-i treci hotarul, învins de valuri şi noroi.
Dar sub vâltoarea neguroasă vreun fir de rază tot va fi
Şi-adânca nopţii-nvolburare cu Domnul o vei birui.

Când drumul vieţii din pruncie ţi-e tot cu umbre negre nins
Şi ţi se pare că deodată al tău destin pe veci e stins,
Din valea umbrei morţii vine, când nu te-aştepţi, un suflu blând
Şi ţi se va întoarce-n cântec tot ce ţi-ai petrecut plângând.

Când zorii albi ai biruinţei îţi par şi mai îndepărtaţi
Şi-ţi pare mai apăsătoare singurătatea între fraţi,
Şi-n lupta sfântă tot mai fără viteji eroi înaintezi,
Priveşte liniştit în faţă pe mii de-naintaşi să-i vezi.

Tot ce îţi pare azi că-i noapte sau vifor, sau abis pe drum,
Tot ce crezi deseori că este doar al păcatelor sugrum,
E doar nemarginea iubirii cu care Domnul te-a cuprins
Ca să ajungi, trecând prin toate, viteaz, puternic şi ne-nvins.

Căci Dumnezeu nu va rămâne dator la nimeni până-n veci.
Tot hăul peste care astăzi cu-atâta greu de-abia de treci,
Şi-ale virtuţilor fărâme – şi-abia dorinţă dacă sunt –,
Pe toate-n dulcea Lui iubire le schimbă în ceresc veşmânt.

O, sufletul meu singuratic, rămas pribeag prin lumea rea,
Nu deznădăjdui pe cale, căci toată lupta asta grea
Îşi are aura ei sfântă şi răsplătirea-n cerul drag.
Rămâi, răbdând, lipit de Domnul şi sub biruitoru-i Steag!

Vlad Gheorghiu

Răbdarea în suferinţe

Sfântul Ioan Gură de Aur

„Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.
(Luc. XVIII, 39)

Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.
Intre noi însă sunt oameni care, când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci o omule? huleşti tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul şi îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, şi te asvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic.
Dar poate tu nu poţi tăcea de durere. Iată eu nu-ţi poruncesc să fii cu totul mut. Insă în loc de a huli pe Dumnezeu, tu trebuie să-L proslăveşti, în loc de a cârti asupra Lui, tu trebuie să-L cinsteşti şi să-L lauzi. Mărturiseşte Domnului păcatele tale, strigă tare întru lauda lui Dumnezeu, prin aceasta îţi vei uşura suferinţele tale, apropiindu-se Dumnezeu iarăşi de tine prin harul său cel bogat întru ajutor. Dimpotrivă, dacă tu huleşti pe Dumnezeu, alungi de la tine ajutorul Lui.
Gândeşte încă, că cu cât mai mare este suferinţa, cu atât mai slăvită este şi cununa răsplătirii; cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat; cu cât mai îndelugat şi mai departe pluteşte neguţătorul cu corabia pe mare, cu atâta mai multe mărfuri adună.
Şi tu ai acum cea mai grea luptă cu boala şi cu sărăcia. Socoteşte însă, că prin aceasta Lazăr a dobândit mântuirea. Fiindcă el cu atâta răbdare a suferit sărăcia, boala şi părăsirea, de aceea fu luat în sânul lui Avraam.
Asa, răbdarea în suferinţă este o faptă bună atât de mare, încât ea chiar şi pe cei mai mari păcătoşi îi slobozeşte de datoria lor cea grea; iar când ea se află la un om mai dinainte drept, ea îi dă cea mai mare siguranţă despre fericirea cea cerească. | Continuare »

CORE CEL LACOM

Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Când auzi despre ceva nou şi bun, nu întreba mai întâi pe cel care-ţi spune: „De unde ştii asta?”
Ci mai întâi gândeşte-te dacă ceea ce auzi este folositor şi adevărat sau nu. Şi numai după aceea vezi cine ţi-l spune. Un adevăr folositor şi bun nu poate să fi ieşit la început decât dintr-o gură binecuvântată, chiar dacă el a ajuns apoi până la tine şi dintr-o gură mai nevrednică.

Adevărul curat este ca şi aurul curat. El are valoarea lui în sine însuşi şi îşi păstrează veşnic această valoare, chiar dacă îl primeşti dintr-o gură murdară. De aceea, să nu mă întrebaţi nici voi pe mine de unde ştiu aceste povestiri pe care vi le spun. Şi dacă vedeţi că ele conţin nişte adevăruri frumoase, preţuiţi-le şi strângeţi-le în sufletul vostru, căci ele vă vor fi de cel mai mare ajutor, poate chiar în cea mai grea zi din via­ţa voastră. Ele sunt frumoase şi adevărate, fiecare prin el însuşi. Aceste adevăruri tocmai pentru aceasta vă sunt şi spuse. Dacă le veţi asculta şi le veţi împlini, ele vă vor ajuta şi vă vor ferici. Dacă le veţi nesocoti şi le veţi călca, ele vă vor osândi şi pe pământ, şi sub el.

Pe când poporul lui Israel era încă în robia egiptenilor, iar faraonul de atunci se purta tot mai aspru şi mai crud faţă de poporul acesta ajuns rob sub stăpânirea lui, între cei asupriţi erau şi mulţi oameni ticăloşi şi vânzători de fraţii lor. Pentru ca ei să mănânce o pâine mai bună şi să aibă un loc mai comod şi mai uşor, aceşti oameni se dăduseră de partea asupritorului, devenind iscoade şi pârâtori ai fraţilor lor. | Continuare »