Traian DORZ fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria „Ordin de chemare“. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.
Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune:
– Deci şi în privinţa asta ne-a înşelat Oprişan. Doar l-am rugat stăruitor încă din toamnă şi mi-a promis solemn că va aranja el la Marele Stat major din Bucureşti să te strămute ca să faci armata aici la Sibiu, unde te-aş fi avut aproape de mine. Dar iată că n-a făcut nimic.
Îmi pare foarte rău că m-am încrezut în el. Dacă aş fi ştiut că nu face nimic, m-aş fi dus eu personal la Bucureşti şi aş fi făcut totul ca să te avem aici. Acum este prea târziu. Domnul să aibă milă de noi, căci rămânem atât de slăbiţi…

(…) După câteva zile, la sfârşitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă, ţinută în sala din strada Turnului, 33, părintele Iosif şi fraţii au ţinut să-şi ia rămas bun în felul cel mai frumos de la noi, care plecam în armata ţării.
Voi plecaţi acum la oastea ţării – ne-a spus părintele în cuvântul său – dar nici acolo să nu uitaţi că voi sunteţi, mai întâi de toate, ostaşi ai Domnului Iisus. Să daţi şi acolo dovadă că Domnul v-a învăţat ca să fiţi disciplinaţi, harnici şi destoinici, în aşa fel ca toţi să vadă că voi sunteţi cu adevărat nişte oameni credincioşi, exemplu bun şi oameni de nădejde în toate privinţele. În felul acesta veţi face cinste Domnului şi Oastei Sale în care v-aţi înrolat ca să-I slujiţi. Şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare dintre noi.
Ce greu m-am despărţit atunci de părintele meu sufletesc şi de munca mea! Venisem aici un copil, cu un cerc de cunoştinţe atât de îngust, iar acum aveam totuşi un nespus mai mare orizont în toate privinţele. Nu voi merge prea departe, dar voi reveni cât mai curând iarăşi aici. Dar chiar şi numai pentru câteva zile de-ar fi fost depărtarea aceasta, mă îndurera nespus de mult.
De fapt, de toţi ceilalţi uşor mă puteam despărţi, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin şi deosebit de mine nici unul. Nici eu de ei. Singur Viorel fusese o excepţie. Dar după experienţele cu el – acum chiar doream să ne despărţim.
La plecare ne-am rugat singuri şi-am plâns mult, cu capul pe umărul părintelui Iosif. Iar el, cu mâinile împrejurul grumazului meu. Ne-am făgăduit încă o dată dragoste până la moarte. Şi eu lui şi el mie. Şi ne-am ţinut de cuvânt amândoi… Slăvit să fie Domnul!

Preot IOSIF TRIFA, TRĂIM VREMURI BIBLICE

În serile din luna martie 1929, s-a văzut pe cer o aşa‑numită conjuncţie de planete. Luceafărul de seară (Planeta Venus) a avut o strălucire mai mare ca altădată, iar nu departe de el a strălucit un alt luceafăr (Planeta Jupiter).
Acest „fenomen“ ceresc este numit de astronomi „conjuncţie“ de planete, adică întâlnire, apropiere de planete.
Astronomii spun că şi steaua din timpul naşterii Mântuitorului ar fi fost o astfel de conjuncţie de stele, ar fi fost conjuncţia celor două planete, Venus şi Jupiter, care s-au văzut strălucind în serile din martie. Aceste două stele s-ar fi apropiat atunci atât de mult una de alta, încât lumina lor s-a contopit, dând naştere la o stea extraordinar de luminoasă. Lumina ei se vedea şi ziua. Această stea ar fi călăuzit pe cei trei magi.
Unii astronomi spun că conjuncţia celor două planete e un „fenomen ceresc ce se iveşte tot la mai mulţi ani. Prostimea vede o anumită legătură între aceste conjuncţii şi întâmplările din lume“.
Noi însă zicem că şi această „conjuncţie“ este o înştiinţare că Tatăl Ceresc vrea ceva cu noi. Steaua din noaptea Naşterii a vestit o schimbare mare în viaţa lumii. Cine ştie ce ne vesteşte azi această stea!

Cei trei magi au fost şi ei nişte astronomi învăţaţi. Dar câtă deosebire, între ştiinţa lor şi ştiinţa de azi! Au văzut şi ei „conjuncţia“ celor două planete, dar au văzut-o cu alţi ochi; au văzut-o cu ochii credinţei. Ştiinţa de azi vede numai „lucruri naturale“. Ştiinţa magilor a văzut în con­juncţie o arătare cerească. Punând jos aparatele de astronomie, s-au rugat şi au cercetat Scripturile, să afle ce înseamnă această „conjuncţie“. „Conjuncţia“ i-a dus la peştera din Vifleem şi i-a îngenuncheat la picioarele Mântuitorului.

O, de ar face tot aşa şi ştiinţa şi oamenii de azi! Semnele şi arătările cereşti din zilele noastre ne cheamă – ca pe magi – la picioarele scumpului nostru Mântuitor. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Eternele poeme

În mersul către Mâine, ajută-ne, Iisus,
să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus,
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii, să nu cădem gunoi,
prin vânturarea zilei, să nu ne-alegem pleavă,
prin anii încercării, mergi pas la pas cu noi,
să ne găseşti, la capăt, învredniciţi de slavă.

Credinţa neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,
nădejdea neclintită să ne-o-ntărim întruna
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s-o-ncărcăm,
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu-atât mai jos
cu cât mai sus spre Tine ni-e inima ’nălţată;
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit,
în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu prânzul pregătit,
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară…

„Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?» «Vino şi vezi!» – i-a răspuns Filip.»“ (Ioan 1, 46)

Bucuria aflării Domnului n-are predici lungi, nici vorbiri meşteşugit alcătuite (1 Cor. 2, 4), – dar are dovada de duh şi de putere…
Argumentul dumnezeieştii simplităţi este strălucit şi convingător, fiindcă este izvorât din adevăr şi din trăire. Glasul aflării lui Iisus este strălucirea ochilor, lumina feţei, puterea simţirii calde şi adânci, iar acela care are minte şi ochi îşi dă seama de valoarea acestor argumente. Şi nu se mai îndoieşte de adevăr!

Cât de scurtă trebuie să fi fost predica de chemare a lui Andrei pentru Petru, fratele său. Cât de scurtă a fost predica lui Filip pentru Natanael, – dar cât de plină de foc şi de putere a fost predica aceasta!
Trei cuvinte au fost de-ajuns pentru a-l hotărî pe Natanael să vină şi să-l însoţească până la Iisus. Această unire a lor în Hristos i-a păstrat apoi şi pe cei doi între olaltă, uniţi până la sfârşit. Hristos i-a dat şi lui Natanael un nume nou: Bartolomeu…
În toate înşiruirile numelui apostolilor din Sfintele Evanghelii, numele lor sunt mereu împreună: Filip şi Bartolomeu (Mat. 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 14). Numele lor sunt scrise mereu unul după celălalt şi pe pământ şi în ceruri. Hristos i-a unit spre a nu se mai despărţi niciodată.

Scumpi fraţi… e de dorit ca nici între noi să nu fie prea mulţi învăţători (Iac. 3, 1). Dar aceia care sunt să fie luminoşi şi vrednici. Să împli-nească această slujbă plini de teamă şi de seriozitate sfântă, căci este o slujbă pe cât de mare pe atât de grea (Rom. 15, 16). | Continuare »

Sinaxar 12 Martie

S-a născut în anul 949 în Galteea (Paflagonia) şi a studiat în Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură şi pentru o scurtă perioada tânărul a ocupat o poziţie înalta la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe renumitul părinte Simeon Piosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.

Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alţi scriitori spirituali. El a citit acele cărţi cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu „Despre legea duhovnicească” (vezi Vol. I din Filocalie). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poţi atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupeşte fără cunoştinţa spirituală este ca şi orbul care a strigat, „Fiul lui David, ai milă de mine (Luca 18:38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38). | Continuare »

Traian DORZ, fragment din «Calea bunului urmaş»

… Nu poţi fi oprit de nimeni a-i căuta pe cei care au nevoie de Dumnezeu. Şi nici a-i părăsi pe cei care au nevoie de tine, atunci când tu eşti un suflet deplin slobod în Hristos. Căci numai când ajungi slobod faţă de toţi te poţi face robul tuturor pentru Dumnezeu.

Domnul Iisus vine dis-de-dimineaţă în biserică, pentru a-i putea primi pe toţi, începând de la cel mai dintâi.
Domnul Hristos vine cel dintâi la templu, pentru a putea asculta şi cele mai dintâi rugăciuni.
Vine, ca să-l vadă pe fiecare când vine şi ca să ne înveţe pe noi toţi că fiecare trebuie să fie cel mai dintâi în toate (Tit 3, 8), chiar şi la biserică, în locaşul Domnului.

Sculaţi-vă, cei cărora vă place să leneviţi în patul vostru, cu mâinile încrucişate, în starea dulceagă şi putredă a păcatului, când ar trebui să vă rugaţi, să privegheaţi şi să vă grăbiţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, la sfintele rugăciuni ale Bisericii.
Sculaţi-vă acum la mântuire, căci când vă veţi scula din morminte, va fi numai judecata.

Treziţi-vă, cei care vă duceţi la biserică sau la adunare când este aproape să se încheie totul cu „Amin“, în loc să vă duceţi dis-de-dimineaţă, de la început, aşa cum a făcut şi Domnul.
Treziţi-vă acum, mai înainte, – ca să nu vă treziţi numai în iad. | Continuare »

Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii, n-au murit,
ci dorm frumos ca după o muncă fericită,
pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
lăsat de datoria cu dragoste-mplinită
– cei care mor în Domnul au chipul strălucit.

Priviţi acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns
şi cât de sfinte urme prin lume ei lăsară
– cei care mor în Domnul în soare s-au ascuns.

… Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,
o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii!
– cei care mor în Domnul au cerul glorios.

Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
nu înaintea morţii, ci după ea ţi-a spus
Hristos că te aşteaptă a Slavei răsplătire
– cei care mor în Domnul au slava lui Iisus.

Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
ei strălucesc pe-ntinsul întregii Veşnicii
cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…
– cei care mor în Domnul în El sunt veşnic vii!

Traian Dorz, Cântarea învierii

… la închisoare, din cauza condiţiilor grele de acolo, s-a îmbolnăvit grav şi, fiind lăsat fără îngrijire medicală, a trecut la Domnul în braţele fraţilor care erau împreună cu el… Asta s-a întâmplat în ziua de 7 martie 1960, în închisoarea Gherla.

Fratele Mândroni Valer s-a născut în satul Ciula Mare de lângă Haţeg, judeţul Hunedoara, la data de 2 februarie 1902, din părinţii Petru şi Ana. A mai avut 5 fraţi.
După terminarea şcolii primare a rămas în casa părintească, devenind un bun şi harnic agricultor. Iar după eliberarea din armată, s-a căsătorit cu soţia sa, Voichiţa, având doi copii: pe Valer şi pe Iulius.

Fiind preţuit de toţi pentru hărnicia şi priceperea sa, a fost a­les primar al comunei între anii 1933 şi 1940. Dar viaţa aceasta mereu în mijlocul lumii şi în tovărăşia multor oa­meni de tot felul l-a atras pe căile petrecerilor lumeşti şi ale băuturii. Mai ales că în zona aceea sunt mulţi pomi şi se face multă băutură aducătoare de pierzare, atât trupească, cât mai ales sufletească, multora. Bietul frate Valer, înainte de a-L cunoaşte pe Domnul Iisus, era prins cu totul în patima acestor băuturi.
În anul 1932, fiul său Valer a murit la vârsta de 13 ani, iar în 1947 l-a căsătorit pe celălalt fiu al său, pe Iulius, cu sora Mărioara.

Viaţa fratelui Valer s-a desfăşurat în felul cum am arătat mai sus până în anul 1953, când Dumnezeu, cu bunătatea Sa, S-a îndurat să facă o minune cu el, întorcându-l din calea pierzării numai prin lucrarea puterii Sale. Şi iată cum a fost:
Soţia sa, Voichiţa, intrase mai de mult în Oastea Domnului şi mergea cu dragoste de fiecare dată la biserică şi la adunarea Oastei. Dar el, venind acasă adeseori beat şi negăsind-o, o certa cu vorbe rele şi de multe ori a bătut-o, să se lase de Domnul şi să fie lumească aşa ca dânsul.
Dar în ziua de Rusalii a anului 1953, seara, a avut o vedenie de îngeri care cântau, iar dintre ei, unul mai puternic i-a zis:
– Valer, tu trebuie să te întorci la Dumnezeu; altfel vei pieri.
El i-a spus soţiei sale, arătându-i locul unde erau îngerii – dar ea, deşi nu vedea şi nu auzea nimic, i-a zis:
– Dacă ţi-a spus aşa, atunci fă aşa! | Continuare »

În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (…)

Acum înlocuitorul său venea pentru prima dată la mine. Era un frig puternic, atât afară, cât şi înăuntru.
– De ce stai în frigul acesta fără foc? mă întrebară amândoi.
– N-am lemne.
– De ce n-ai?
– Pentru că n-am pe ce să-mi cumpăr.
– Cum n-ai? Nu mai primeşti plată de la serviciu?
– Nu! Dacă n-am mai putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia. Şi mi-am dat-o. Nu mai am nici salariu, nici pensie. Nimic, de mult…
– Trebuie să dai o declaraţie amănunţită. În primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului, în tot anul trecut, până astăzi. Unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat – totul. Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după „Osana“. Al treilea: ce mai fac dizidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Sergiu, Pop şi ceilalţi. Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea. Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor. Dar repede şi amănunţit.
Am scris plictisit şi de data asta un „răspuns“ la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori. Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel, încât nimeni, în afară de mine, să nu mai aibă de suferit din asta. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei îmi cotrobăiau peste tot. Au mers apoi şi în cămăruţa Domnului, de unde au luat câteva cărţi. Apoi cel nou mă întrebă: | Continuare »