Ioan Marini, Gânduri creştine

Domnul bate la uşa inimii noastre
– Apoc. 3, 20 –

Cine este Cel care spune aceste cuvinte? Cine este Cel care „stă şi bate“?… Vreun om sărman şi fără căpătâi? Vreun cerşetor tre¬murând de frig şi înfometat? Nu! Ci Domnul Iisus bate la uşa inimii noastre. El, Împăratul împăraţilor, Domnul Slavei şi Mântuitorul lumii. Şi de ce stă şi bate, cerând voie pentru intrare? N-are El putere să intre? Ba da, dar El nu vrea să intre cu de-a sila, căci nu este un spărgător de uşi.
El stă şi bate, dar noi ţinem uşa încuiată cu zăvorul iubirii de sine şi al mândriei, cu zăvorul fricii deşarte de a nu ne hotărî pentru Domnul, din pricina lumii şi a prietenilor; cu zăvorul leneviei, ce ne împiedică să ne curăţim casa noastră murdară şi să stricăm lacătul apucăturilor noastre lumeşti şi urâte; cu zăvorul nepăsării şi al îndoielii, ce ne ţine adormiţi pe drojdiile păcatului în care am trăit; şi cu alte fel de fel de zăvoare, lucrate în fierăria iadului de către diavolul – încuietorul de inimi.

Şi noi suferim să stăm închişi în temniţa propriei noastre inimi, în timp ce Iisus Biruitorul şi Salvatorul stă la poarta inimii noastre şi bate, cerând intrare!…
O, netrebnice lacăte şi urâte zăvoare, până când veţi mai sta la porţile sărmanelor inimi?… O, sărmane inimi, până când veţi mai suferi la porţile voastre aceste încuietori păcătoase şi rele?… | Continuare »

Traian Dorz, Eternele poeme

Trei Nume-n Unul Singur
e Harul şi Misterul
ce-nvăluiesc pământul
şi-nstăpânesc Eterul,
le spune Ziua, Nopţii
şi Iarna, Primăverii
şi Seara, Dimineţii
şi Moartea, Învierii…

Trei Feţe-a Celui Unic
şi Veşnic Creatorul
din Care toate, toate
şi-au forma şi izvorul
şi-n care toate, toate
se duc topindu-şi eul
Trei Stări – Acelaşi Unic
şi Veşnic Dumnezeul… | Continuare »

Fratelui Traian Dorz, la împlinirea a douăzeci şi unu de ani de când ne aşteaptă în prag de cer

Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.

Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer! | Continuare »

din Volovăţ – Rădăuţi

Un fiu al răbdării şi o jertfă a dragostei pentru Domnul a fost şi fratele nostru Moroz Ioan din Volovăţ – Burla, judeţul Rădăuţi.
Fratele Moroz Ioan s-a născut la 24 iunie 1893, din părinţii Nicolae şi Maria. Tatăl său a murit pe când el încă era copil mic. Mama sa, recăsătorindu-se, nu a mai avut grijă de el şi de ceilalţi frăţiori ai lui. Abia crescut mai mărişor a fost slugă la străini şi aşa şi-a câştigat traiul până târziu. În Primul Război Mondial fiind pe front, a fost rănit – şi aşa a ajuns, în spital, să cunoască un soldat care i-a dat un Nou Testament şi l-a învăţat să citească, arătându-i literele Numelui ISUS.
După război, s-a căsătorit cu soţia sa, Trandafira, din Volovăţ. Acolo, în biserica din Burla, au venit odată fraţii din Oastea Domnului şi în urma acelei adunări s-a predat şi el Domnului Iisus, intrând în Oastea Sa. Era în anul 1929.
După aceea, plin de credinţă şi dragoste faţă de Domnul, el se ruga şi citea mult, având din partea Domnului mari bucurii, descoperiri şi îndemnuri neobişnuit de minunate, prin care Domnul l-a umplut de o mare dragoste şi putere de lucrul Său şi fără de care el poate nu ar fi fost în stare de râvna şi jertfa pe care le-a dovedit pentru Domnul Iisus în Oastea Sa. Îşi făcea şi munca sa, dar pleca şi la drum zile şi săptămâni întregi, cercetând pe fraţii unde erau adunări şi înfiinţând adunări noi prin satele unde încă nu erau… | Continuare »

Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuire la Filocalie

Şi pentru ca, nepurtând noi de grijă, să ne răpească fără de veste mintea şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul.

Aşadar, primul scop al demonilor este să se ascundă, ca să ne lipsească de folosul pe care l-am aduna din razboi.
Altă capcană a lor este ca, după ce noi am căzut în nepurtare de grijă, din din pricina lipsei războiului, sa ne răpească dintr-o dată mintea, să ne-o fure şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul. Adică, de îndată ce văd ca mintea noastra se îndeletniceşte cu lucruri trecătoare, că nu o ţinem sub observaţie, încât singură să se restrângă, ci o lăsăm liberă, ceea ce înseamnă că ne-am pierdut stăpânirea asupra noastră înşine, demonii vin şi ne abat cu totul atenţia de la cugetul nostru. Şi fiindcă vrăjmaşii nu ne deranjează şi nu avem război, credem că toate merg bine şi atunci cădem în nepurtare de grijă şi pierdem trezvia, neîncetata atenţie a inimii. | Continuare »

12 februarie 2010

Din câte-un colţ de ţară azi, părinte, vin ostaşii…
Ascultă ce fiori de drag şi dor le poartă paşii.
Sunt cei puţini care mai ţin a Oastei strâmtă cale
Din marile mulţimi ce vin să-ţi cânte osanale.

Tot mai străine-s azi pe culmi stindardele oştirii
Şi flancuri, rând pe rând, se duc pe căile pieirii,
Şi gheare tot mai tari se-nfig armura grea s-o spargă,
Al Oastei nume drag şi sfânt să-l strâmbe sau să-l şteargă.

Cu cât mai mulţi la cruce-ţi vin, cu cât mai tare cântă,
Cu-atâta mai puţin păzesc învăţătura sfântă.
Dar fiii tăi n-or înceta nicicând să se adune,
Ca să-ţi aducă-n taina lor prinos de rugăciune.

Vezi cum le tremură tăcut privirile sub pleoape
În şoapta cântecului mut plâns năbuşit pe-aproape.
Îmbărbătarea ta le-o dă în lupta asta cruntă
Când iureşul mai iute e şi mai puţini l-înfruntă.

Vezi cum ţi-aduc în dar un cânt, o lacrimă şi-o floare
Trecând tăcuţi printre cei mulţi spre locul de-nchinare.
Şi vezi cum, aprig dor purtând, vin plânsul să-şi aline…
O, trâmbiţează-le curând pe Mirele ce vine!…

Vlad GHEORGHIU

Traian DORZ

[…] Eu cred că în cuptorul acesta de foc al încercării Oastei este ascunsă o mare taină. Domnul Iisus nu i-a dus pe ucenicii Săi în marile încercări la sfârşitul misiunii lor, ci la începutul acestei misiuni. Tot aşa, Biserica Domnului nu şi-a avut marile ei cerneri la sfârşitul chemării ei de pe pământ, ci la început.
Tot aşa, sunt încredinţat că încercările prin care a trebuit şi poate mai trebuie să treacă Lucrarea Oastei Domnului sunt rânduite anume spre a o cerne şi lămuri în aşa fel – atât pe ea, cât şi pe cei aleşi să lucreze în ea – încât să ajungă cu adevărat un mijloc în mâna şi în planul lui Dumnezeu, pentru o mare mântuire, a multora.
Încercările acestea au fost doar o şcoală în care, o dată trecută prin ea, Lucrarea să înveţe cum să îndrume mai departe pe cei care vor mai veni şi în anii viitori în şcoala ei mântuitoare. Cuptoarele au fost numai o pustie prin experienţele căreia a trebuit să umble ea, ca oarecând poporul lui Israel, înainte de a intra în măreaţa sa istorie viitoare!…
Căci, după cum istoria lui Israel nu sfârşea cu pustia, ci abia începea cu ea, tot aşa, cred că istoria Oastei Domnului nu sfârşeşte cu luptele şi cernerile de prin aceşti primi cincizeci de ani ai ei, ci poate că abia cu ele începe.
Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele istoriei Sale, spre a-Şi alege şi spre a se putea dovedi toţi cei care vin la El, pentru ce vin şi pentru ce stau.
| Continuare »