Traian Dorz, Săgețile biruitoare

1 – Binefacerea și rugăciunea trebuie să fie în chip deosebit, pentru fiecare iubitor de Hristos, preocupările în care să petreacă întreagă ziua Domnului.
De fapt acestea doua virtuți sunt cele mai bune surori. Și ele ar trebui să nu fie despărțite niciodată de viața unui credincios.
2 – Despre Avraam se spune că tocmai se ridicase să meargă la rugăciune, când a văzut pe cei trei îngeri venind spre el.
Văzându-i, Avraam a renunțat la rugăciune și s-a ocupat de trebuința ospeției pentru ei,
– fiindcă el a știut adevărul că atunci când este nevoie de o binefacere, e mai însemnat lucru să faci binele,
să primești pe un străin,
să ospătezi pe un trimis al lui Dumnezeu
– decât să te rogi.
3 – Cine în ziua Domnului este în Domnul.
În vremea bisericii este în biserica.
În vremea binefacerii este în binefacere.
În vremea rugăciunii este în rugăciune.
Acela și în vremea răsplătirii va fi în răsplătire.
4 – M-am întors să văd glasul care îmi vorbea… și când m-am întors am văzut șapte stele…
– Cum să vezi un glas care îți vorbește?
– Aici este taina cunoașterii adevărului.
Trebuie să știi să vezi glasul nu fața vorbitorului,
să vezi înăuntru. nu înafara,
duhul, nu înfățișarea,
adevărul ascuns, nu cel arătat…
Fața poate să înșele, căci fețe pot fi mai multe și pot fi schimbate,
dar glas nu poate fi decât unul și nu poate fi schimbat.
După cum este scris.
Oile merg după El căci Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
5 – Nu te opri niciodată la fața unui vorbitor, ci mergi până la glasul lui.
Și du-te pe glasul lui până la inima din care iese acest glas, – pentru că este scris: din prisosul inimii glăsuiește gura.
Și numai dacă în inima aceea vei vedea cele șapte stele, cele șapte virtuți, cele șapte roade ale Duhului Sfânt, – abia atunci să asculți ce grăiește.
Și să crezi ce asculți. | Continuare »

Când vine încercarea,
Greul arde lăuntrul meu.
Şi trupul meu tresare
Ca muşcat de durere.
Şi totuşi mintea mea cântă
Și inima mea strigă:
Mai aproape,
Mai aproape de Tine,
Doamne, mai aproape…

Şi iar mă mir:
Aşa iute vii, încercare?
Şi iar ard,
Și iar cânt,
Și iar şoptesc:
Mai aproape, Doamne,
Mai aproape de Tine…

Nici nu se uscă rănile vechi,
că altele noi înfloresc lângă ele
Și cântă inima mea:
Doamne, mereu mai aproape,
Mai multe răni,
Mai scurt drumul spre Tine.

Lidia HAMZA

DE CE-AI UITAT?

De ce-ai uitat acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
când trebuia să lupţi să ţi le ţii
chiar de-ţi cereau viaţa şi fiinţa?

Ai datorat s-asculţi de Dumnezeu,
căci El ţi-a dat viaţa şi ţi-o ţine,
tu L-ai uitat că El te-a scos din greu
– ce-ngrozitor va fi-asta pentru tine!

Ai datorat părinţilor atât,
dar ei s-au dus cu inima zdrobită,
– cum vei zăcea odată doborât
gemând sub datoria neplătită!

Ai datorat săracilor un strai,
– dar ei s-au dus şi n-ai vrut a li-l da,
ai datorat spre lacrimă un grai,
dar nu l-ai dat – şi cine-ţi va ierta?

… O, nu uita acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
căci tot ce nu plăteşti acum, să ştii
că-n veci, în foc, îţi va plăti fiinţa!

Traian DORZ, din vol. CÂNTAREA BIRUINŢEI

PILDA DATORNICULUI NEIERTĂTOR

Iată o evanghelie pe care nu trebuie s-o tâlcuim prea pe larg. A tâlcuit-o Însuşi Mântuitorul. Şi o vedem tâlcuită pe tot locul şi în viaţa oamenilor.
Omul împărat din pildă este Tatăl cel ceresc, Care ne iartă mereu „datorii” de păcate multe şi grele. Noi suntem „datornici” cufundaţi cu totul în aceste datorii pe care nu le putem plăti. Oricât de mult ne-am sili noi să le „plătim” – nu le putem „plăti”. De datoria păcatelor noastre putem scăpa numai prin iertare.
Iar Dumnezeu e gata să ne dea această iertare, dacă o cerem cu durere şi lacrimi de căinţă. Oricât de mare ar fi datoria păcatelor noastre, Dumnezeu e gata să ne-o ierte.
Dar în schimbul acestei iertări, Dumnezeu cere de la noi un lucru mic şi uşor: să iertăm şi noi altora. Precum El ne iartă mereu, aşa să iertăm şi noi.
Iertarea ni se dă condiţionat: să iertăm şi noi altora. Noi însă, de regulă, nu primim această condiţie! Cerem de la Dumnezeu să ne ierte greşelile, dar noi sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile. Aşteptăm iertare de la Dumnezeu, dar noi nu vrem să dăm iertare altora.
O, ce lucru grozav este neiertarea dintre oameni! O, ce creştin mincinos este acela care nu-l poate ierta pe de-aproapele său!
Pilda evangheliei ne spune cum omul împărat începuse a lua seama slugilor sale; adică începuse un fel de judecată cu slugile sale, cu „datornicii” săi. | Continuare »

Pilda datornicului neiertător

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul. Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii“ de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile. Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini. Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
Când eram preot la ţară, mi-aduc aminte că, în scaunul mărturisirii, la îndemnurile mele, de a se împăca cei sfădiţi şi de a se ierta, cei mai mulţi răspundeau: „Asta una n o pot face, părinte, nu mă lasă inima să iert!“. „Ba, diavolul nu te lasă!“ – răspundeam eu. El te opreşte, nu mânia, ca să nu-ţi dai seama de bunătatea lui Dumnezeu care te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi. Diavolul te opreşte să nu-ţi dai seama că tu ai stat de faţă la o judecătorie care te-a condamnat la moarte şi pieire veşnică în numele „paragrafului de lege“ care zice răspicat: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Din această osândă te-a scăpat Iisus Hristos, Care a murit în locul tău, te-a scăpat prin Jertfa Lui, prin bunătatea şi mila Lui; şi tu nu poţi să ierţi o nimica toată ce se cere de la tine? | Continuare »

Datornicul-nemilostiv-5Nu-i nimeni mai dator ca mine,
Iisus, Mântuitorul meu,
căci nimeni altul, de la Tine,
n-a mai primit atât cât eu!

Mie Tu mi-ai dat
har aşa bogat,
o, cât sunt dator,
Scump Mântuitor,
sunt cel mai dator,
Drag Mântuitor!

Din câte oi pierdute-odată
aveai căzute cel mai jos,
eu am fost cea mai depărtată,
pe mine cel mai greu m-ai scos!

Din câţi fii rătăciţi în moarte
au părăsit pe Tatăl Bun,
eu mă dusesem mai departe
şi eu trăisem mai nebun.

Din câţi Ţi-au fost datornici Ţie,
Stăpâne Sfânt şi Prea-ndurat,
n-a trebuit să ierţi cât mie,
eu cel mai mult Ţi-am datorat. | Continuare »

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

duminica_a_xi-a_dupa_rusalii_-_pilda_datornicului_nemilostiv_21. Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându-i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s-a făcut. Şi caută să-şi întoarcă recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i-a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi! | Continuare »

Pentru toate-Ţi suntem Ţie,
Doamne, recunoscători,
dar pentru Cuvântul Vieţii,
– slavă de-nmiite ori!

Sfânt Cuvânt Dumnezeiesc,
Te ador şi Te iubesc,
dă-mi preaplinul Tău ceresc,
fericit să Te trăiesc.

Îţi dăm zilnic slavă, Doamne,
pentru-al Pâinii har primit,
însă pentru Pâinea Vieţii,
slavă Ţie înmiit.

Recunoscători Îţi suntem
pentru-apus şi pentru zori,
dar pentru Lumina Vieţii,
– slavă de-nmiite ori.

Îţi dăm slavă pentru soţul
şi prietenul iubit,
dar de-nsoţitorul vieţii,
slavă Ţie înmiit.

Recunoscători Îţi suntem
pentru-ai apei dulci fiori,
dar pentru Izvorul Vieţii,
slavă de-nmiite ori.

Îţi dăm slavă pentru toate
până-n veacul nesfârşit,
dar pentru Cuvântul Vieţii,
slavă Ţie înmiit!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditații la Adostolul din duminica a XI-a după Rusalii

„Iată răspunsul meu de apărare împotriva celor care mă cercetează“ (I Cor. 9, 3).

TDorz1Să mă apere nevinovăţia şi să mă păzească neprihănirea – se ruga omul cel după inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mi-ai trece prin cuptorul de foc rărunchii şi inima, numai nevinovăţie vei afla în mine… (Psalm 26).
Dacă m-ar încerca – zice omul răbdării – aş ieşi curat ca aurul, căci piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui, am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut de la ea (Iov 23, 10-12).
Cât despre mine – mărturiseşte Apostolul curat – puţin îmi pasă dacă sunt judecat de oricine; eu împotriva mea nu mai am nimic (I Cor. 4, 5).
Iată apărarea celor credincioşi. Nevinovăţia este singura lor apărare.

Nevinovăţia este singura armă de apărare a unui credincios adevărat.
Această armă a folosit-o pentru apărarea Sa şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi această armă au folosit-o toţi prigoniţii şi năpăstuiţii lui Dumnezeu, de la începutul lumii şi o vor folosi până la sfârşitul ei.
Oricine foloseşte o altfel de armă, când este înjosit, nedreptăţit, prigonit, asuprit, jefuit, nu urmează pilda lui Hristos.
În zadar au fost scrise cuvintele acestea în Evanghelie, oare: „Aţi auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar Eu vă spun să nu vă împotriviţi celui care vă face rău, ci oricui te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui care-ţi cere dă-i şi nu întoarce spatele celui care vrea să se împrumute de la tine… iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc (Matei 5, 38-44).
Acesta este singurul fel de apărare creştină. Singura armă de apărare a unui credincios adevărat în Hristos. | Continuare »

Lidia Hamza

Alungă-a mea-ndoială
Din noaptea de-ncercări,
Să nu-mi simt șovăială
Când trec cu-așa sfială
Pe-a spinilor cărări.

Să nu simt teamă-n fața
Golgotelor de-acum,
Că-n vârful lor e viața
și-ncepe dimineața
pe-am învierii drum.

Să nu-mi simt tremurată
Cântarea mea-n văpăi.
De-acolo-ncununată
Iubirea mea curată
O văd în ochii Tăi.

Să nu-mi simt niciodată,
Oriunde-aș fi aici,
Privirea aplecată
Și fruntea asudată
De-a îndoielii frici.

Ci numai sus privirea
În orișice furtuni
Ca să-nțeleg iubirea
Cum îmi sfințește firea
Când arde pe cărbuni.

Cât ochii mei sunt țintă
În ochii Tăi, Iisus,
Nu-s flăcări să mă mintă,
Ci doar simt cum m-alintă
Pe răni, Oleiul pus.

RUGĂCIUNEA ŞI MULŢUMIREA – Traian Dorz

Despre iertare și împăcare – Sfântul Nicolae Velimirovici

Plânge datornicul – Traian Dorz

Binefacerea şi recunoştinţa – Traian Dorz

Salvare şi recunoştinţă – Traian Dorz

Recunoştinţă – Lidia HAmza

DESPRE NERECUNOŞTINŢĂ– Sf. Luca al Crimeii

Despre iertare și împăcare – Sf. Nicolae Velimirovici

MÂNDRIA ŞI GLOATA – Traian Dorz

Pecetea apostoliei mele – Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei

Dar noi nu ne-am folosit – Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei

Poezii

Plânge datorniculRECUNOŞTINŢĂ, DOAMNEEu nu ştiu cum…Copii ai mulţumiriiTU AI FOST PREABUN CU MINEDoamne, ce dator pot fiNU-I NIMENI MAI DATOR;

Părintele Iosif TrifaTâlcuirea evangheliilor de peste an
lunaticUn bolnav s-a apropiat de mine, astă-vară, într-un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia!
– Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea în «Lumina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar, după o vreme, şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?…
Ca răspuns eu i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, de mai sus, şi i-am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie:
Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut“, care îl chinuia şi „îl arunca în foc şi în apă“. A doua oară, că părinţii lui l au adus la Iisus. A treia oară, că i a fost mai rău când s-a apropiat Iisus de el şi, a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
– Vezi, omule! i am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări, ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut“ din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste voinţa omului ce le primeşte.
Şi tu eşti stăpânit de puterea „duhului mut“ care, când te „cuprinde“, te aruncă în focul beţiilor şi în noroiul păcatelor.
„De la început, diavolul păcătuieşte“ (I Ioan 3, 8); şi de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalma, mânia, desfrânarea etc.) diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare ar trebui să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului. Ca şi copilul din evanghelie aşa trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Iisus, Mântuitorul şi tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti. | Continuare »

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute – Sfântul Ignatie Briancianinov

Evanghelia despre slăbiciunea necredinţei şi puterea credinţei – Sfântul Nicolae Velimirovici

RUGĂCIUNEA ŞI MULŢUMIREA – Traian Dorz

„Până când vă voi răbda pe voi?” – Sfântul Luca al Crimeii

…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Oamenii cei mai de pe urmă – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Tămăduirea fiului lunatic – Sf. Ioan Gura de Aur

Vindecarea lunaticului – Pr. Constantin Galeriu

 TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN – Sf. Teofan Zăvorâtul

Poezii:
FIECARE BOALĂSuflet chinuitEram copilRECUNOŞTINŢĂ, DOAMNENU-I NIMENI MAI DATORCÂŢI NE-AM ATINS DE DOMNULDIN ADÂNCURI, CĂTRE TINE (18); Să crezi adânc;

Cântări:
Tu mi-ai fost şi-mi eşti scăpare; 147. Cui să-ţi plângi durerea?; 155. Unde să mă duc?; 209. Dacă-ţi lipseşte pacea; 572. Ce puţin îţi cere Domnul?

Taierea-capului-sf-Ioan-BotezatorulPreot IOSIF TRIFA, «ALCOOLUL — DUHUL DIAVOLULUI»

Moartea Sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în faţa noastră şi în gândul nostru căci e plină de adânci învăţături.
Ioan era urât de Irod pentru că îl mustra că ţine pe muierea fratelui său (Marcu 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci striga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea lui Irod. Desigur, să fi fost un predicator „modern“ din zilele noastre, ar fi închis ochii faţă de păcatul lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă de păcatele celor mari).
Dar diavolul – „tatăl minciunii“ – urăşte cu toate puterile sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu Sfântul Ioan. Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l piardă pe Ioan. Nu putea însă pentru că Ioan era foarte iubit de popor.
Dar diavolul n-a disperat. Pentru planul lui, a aşteptat un prilej „potrivit“. A aşteptat o zi cu „bun prilej“, iar ziua aceea a fost ziua naşterii lui Irod. A aşteptat dracul ziua beţiei şi a jocului căci, ştia el, tartorul cel bătrân, că atunci e „prilej“ să-l piardă pe Ioan. Şi planul diavolului a reuşit pe deplin. În faţa lui Irod cel beat, diavolul a jucat cu fata Irodiadei. Şi lui Irod cel beat i-a plăcut atât de mult acest joc drăcesc încât pentru el a tăiat capul lui Ioan. Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan.
Cu ajutorul jocului, o fată mică a tăiat capul unui om mare.
Pentru izbânzile sale, dracul pândeşte şi azi zile cu „bun prilej“. Iar aceste zile sunt şi azi zilele în care se fac beţii şi jocuri. În astfel de zile, „taie“ diavolul şi azi „capuri“ şi ucide suflete. Pe oriunde se fac jocuri şi beţii, se „taie“ şi azi „capuri“, se pierd suflete. Câteodată, pe la jocuri şi beţii se junghie şi se omoară trupuri – dar suflete, regulat, la orice joc şi petrecere. | Continuare »

Traian DORZ

Trebuie să strigi în lume sunet clar şi desluşit,
ca să ştie cel ce-aude cum să facă negreşit.
Trebuie strigat Cuvântul Judecăţii lui Hristos
clar şi tare, să-l audă limpede-orice păcătos.

Nu cu sunete-ncurcate şi metafore de stil,
ci-adevărul se cuvine limpede spunându-li-l
tuturor şi fiecărui, după cum e starea lui,
să nu porţi pe conştiinţă osândirea nimănui.

…O, desigur, Adevărul cere jertfă la străjer,
el e pus mijlocitorul între lume şi-ntre cer.
Cerul cere să i-l strige,
lumea-i pune pumnu-n piept,
iar el trebuie să-şi fie misiunii sale drept.

Ce să facă vestitorul cel conştiincios şi-ales?
Să-şi acopere-Adevărul ori să-l strige înţeles?
Să se-ascundă de furtună ori să-nfrunte-al ei delir?
Care soartă să-şi aleagă: cea de laş ori de martir? | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Verşeni – 28 august 1977

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el”.
„Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: Tu cine eşti? El a mărturisit şi n-a tăgătuit; a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?». El a zis: «Nu sunt». «Eşti proorocul?» Şi el a răspuns: «Nu»”.
„Şi Ioan zicea lui Irod: «Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!”. Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere” (In 1, 6-7 şi 19-21; Mc 6, 18-20).

Slăvit să fie Domnul!
S-au spus aici cuvinte mari. S-au spus la nunta aceasta cuvinte de aur.
Ne bucurăm din suflet că Domnul Iisus a fost chemat la această nuntă. Privim la mirii noştri dragi ca la cele mai scumpe comori pe care le-a dat Dumnezeu acestei sfinte Lucrări. Am venit cu drag la această nuntă şi ne-am bucurat de multă vreme, înainte de ajunge aci, în nădejdea aceasta sfântă. Şi ne întoarcem din locul acesta atât de fericiţi şi vom duce şi la ceilalţi dragi şi scumpi ai noştri, de pe meleagurile noastre, veştile scumpe ale unei duioase dragoste şi părtăşii frăţeşti în care ne-am obişnuit şi ne-am bucurat la această sărbătoare, la această nuntă, la acest ospăţ.

Dragii noştri! Poate nu ne-am gândit şi nu ne-am amintit că sărbătoarea noastră, că sărbătoarea nunţii celor dragi ai noştri s-a potrivit tocmai la sfârşitul lunii august, la sfârşitul lunii acesteia, când ne aminteşte Cuvântul lui Dumnezeu că s-a petrecut ceva în sfârşitul lunii august. Ne aducem aminte de o zi, de un ospăţ de la sfârşitul lunii august. Se sărbătoreşte mereu, pe 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Şi fiindcă sărbătoarea noastră este în preajma acestei sărbători, am vrea să amintim, cu acest prilej binecuvântat, ceva din viaţa acestui om mare, trimis de Dumnezeu; cel mai mare dintre toţi proorocii, cel mai mare dintre cei născuţi din femei. N-a fost nici unul ca el, ca Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus. | Continuare »

Lidia Hamza

Sunt un fir de iarba verde
Tot în drumu-oricui crescut…
Orice talpă să-mi dezmierde
Către ea întors sărut.

Sunt un țipăt ca de mierlă
Ducând dorul tuturor
Orice pumn se face perlă
Strânsă din ocara lor.

Sunt un nor bătut de vânturi
Tot în soarele cuiva
Ca să ude-a lui pământuri
Ploaia din privirea mea.

Sunt în veri petală albă
Tot în sus nălțând fior
Ca să-și facă alții salbă
De purtat pe fruntea lor.

Sunt un bulgăr de țărână
Pe mormântul orișicui
Cât aș vrea să strâng în mână
Pentru cer, vreo roadă, nu-i…

După toate-acestea, tare
Doamne, strânge-mă la Piept,
Căci nu-i nimeni de la care
Vreun sărut să mai aștept…

Din punct de vedere creștinesc, Ceahlăul este considerat ca fiind Atosul sau Taborul românesc. Nu întâmplător domnitorul Dimitrie Cantemir relata la vremea sa că Ceahlăul este plin de sihaștri. A fost un munte al sihăstriei și al rugăciunii. Anumite locuri poarta nume cu caracter creștinesc: Panaghia, Toaca, Poiana Maicilor etc. Istoria prezintă multe acțiuni care atestă această însușire, de a fi numit „munte sfânt“. Actualmente, hramul muntelui este „Schimbarea la Față“. Schitul construit după 1989, poartă acest hram al Schimbării la Față.
Dar vrăjmașul credinței noastre nu s-a lăsat învins; astfel că regimul ateu dinainte de 1989 a instalat la Durău o stațiune și, mai grav de atât, la sărbătoarea schimbării la fața au instituit un fel de sărbătoare a muntelui: cu petreceri și tot ce ține de acestea, aducând o profanare fățișă acestor locuri sfinte, unde s-au nevoit înaintașii credinței noastre.
Cu ocazia unui sfat frățesc al fraților de la Sibiu, sfat ce s-a ținut sub binecuvântarea IPS Daniel mitropolitul de atunci al Moldovei, IPS a avut ideea de a invita Oastea Domnului la Durău să aducă o adevărată sărbătoare a muntelui prin prezența ei, astfel că, în 1999 are loc prima sărbătoare anuală la Durău cu prezența IPS Daniel.
Se pune întrebarea dacă prin continuarea adunărilor la Durău, Oastea Domnului reușește să aducă consfințirea acestei idei propuse de înaltul mitropolit. Nu cumva am degenerat încet, încet doar într-o festivitate care să satisfacă numai o doleanță trupească, firească? Mai mult de atât, sărbătoarea Schimbării la Fața cade în post pentru noi creștinii (și ostașii). | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Potolirea-furtuniiUmblarea pe mare; potolirea furtunii

Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare n‑a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte. Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor. Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul. O, ce privelişti înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile, suflete care se pierd în valurile patimilor şi păcatelor; în toate părţile, corăbieri ce dorm la cârma vieţii în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar, iată, în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini, care Îl au pe Iisus Mântuitorul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică şi peste valuri umblă ca pe uscat. | Continuare »

LA ŢĂRMUL MĂRII MELE

La ţărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată, demult, Iisus Iubit,
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
dar Tu mi-ai spus Cuvântul şi tot s-a potolit.

În nopţile tăcerii singurătăţii mele,
ai răsărit odată Tu, Soare Adorat,
şi toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cereşte un imn înfiorat.

În vatra sărăciei pustiului din mine,
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu Drag,
şi-n locul unde-atuncea plângeam printre ruine
iubirea are-o casă, cântarea are-un steag.

Ce bine-mi este-acuma, Preabunul meu Iisuse,
dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat:
nu-mi mai aduce noaptea singurătăţii duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!

Traian Dorz, cântările din urmă

VĂD PE IISUS UMBLÂND PE MARE

Traian Dorz, Hristos pâinea noastră

„După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, zăresc pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.“

Hristos poate realiza imposibilul.
Dar şi ai Săi, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El, prin Harul Său au putut şi vor putea realiza şi ei lucruri socotite omeneşte imposibile, ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12 etc.).
Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel.
Sfântul Pavel spune: «Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semne-lor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt» (Rom. 15, 18-19).
«Pot imposibilul cu Hristos», spune el (Filip. 4, 13).

«Cu Dumnezeu fac mari isprăvi» — a spus demult şi David. Căci puterea lui Dumnezeu a fost mereu aceeaşi şi ajutorul Său a făcut totdeauna uriaşi pe cei care s-au bucurat de El. Aşa a putut David să spună spre slava lui Hristos: «Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părţile» (Ps. 3, 6).
«Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă!» — a spus Sfântul Petru, care adesea a avut de luptat cu el şi a ajuns un mare biruitor (1 Petru 5, 8-9).
«Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!» — spune şi Sfântul Iacov la fel (Iac. 4, 7).
Pentru că în Hristos toţi aceştia au reuşit să realizeze ceea ce, în mod normal, pentru oameni este socotit imposibil (Luca 10, 17-20). | Continuare »

NU NE TRIMITE, DOAMNE

Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.

Căci fără Tine, Doamne,
atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.

Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

DESPRE CREDINŢĂ

Pr. Iosif Trifa

– Predică pentru vremurile noastre –

„Unde este credinţa voastră?” (Lc 8, 25).

Aşa a întrebat Iisus pe apostolii speriaţi de furtuna mării. Un vifor, ne spune Evanghelia, a cuprins odată corabia în care călătorea Iisus cu apostolii Săi. Spăriaţi de valurile mării, apostolii au alergat la Iisus, strigându-i: «Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim». Şi ne spune Evanghelia că s-a ridicat Iisus, i-a mustrat pentru puţina lor credinţă, a poruncit vânturilor şi mării să tacă şi îndată s-a făcut iar linişte.
Această Evanghelie, cu cele spuse în ea, se potriveşte la vremurile noastre, este parcă anumit scrisă pentru ele.
Viforul de care aminteşte Evanghelia că s-a făcut în apele mării de atunci îl avem şi noi în apele din marea vieţii. De ani de zile, furtună cumplită, cu fulgere şi tunete de război, a tulburat marea vieţii omenirii.
De ani de zile, viaţa noastră s-a făcut corabie bătută de valurile şi vânturile războaielor, suferinţelor şi greutăţilor.
Şi furtuna noastră nu se mai gată. Şi dacă nu se mai gată, pricina suntem noi, căci n-alergăm ca apostolii spre Iisus, spre ajutorul şi mila Lui. Pricina suntem noi, care credem că vina vremilor grele şi necazurilor multe de azi o poartă oamenii. Pricina suntem noi, care nu înţelegem că vremile şi necazurile noastre de azi nu sunt altceva decât întrebarea şi mustrarea lui Iisus: «Unde este credinţa voastră?».
Peste furtunile vremilor de azi s-aude glasul lui Iisus, întrebarea Lui: „Unde este credinţa voastră?”. Până când nu vom cerca să dăm răspuns la această întrebare, furtuna din marea vieţii nu se va linişti. | Continuare »