b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Acum duminică avem la rând evanghelia cu pilda semănătorului. În cartea cu Pildele Mântuitorului aflaţi tâlcuită pe larg această evanghelie.
Aici vom spune câteva cuvinte despre sămânţa cea căzută între spini. Despre pământul cel cu spini, zice evanghelia că îi închipuie pe aceia „care ascultă Cuvântul”, dar, cu grijile şi cu bogăţiile, şi cu dulceţile vieţii acesteia umblând, „se îneacă şi nu săvârşesc roadă”.
Şi cât de mulţi sunt aceştia! E plină lumea de creştini înecaţi în grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. „Spinii” i-au copleşit cu totul.
Precum un pământ bun şi roditor – zice Sf. Ioan Gură de Aur –, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii. Firea noastră e aplecată a produce roadele faptei bune, însă dacă nu se lucrează cu plugul cucerniciei şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate…
Aici am ajuns noi, creştinii de azi; la pădurea de spini şi păcate. Viaţa cea sufletească a oamenilor de azi este o pădure fioroasă de spini şi păcate în care s-a înecat aproape cu totul Cuvântul lui Dumnezeu şi grija de cele sufleteşti.
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi ogorul inimii tale este înecat de spini şi pălămidă. Te-au copleşit cu totul grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. Spinii cei răi au înecat cu totul sămânţa cea bună. Din această stare grozavă, un singur lucru te poate scăpa: focul Duhului Sfânt. | Continuare »

EVANGHELIA DE DUMINICĂ, DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Zis-a Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a Se înălţa Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea; ci ca să se mântuiască lumea prin El” (In 3, 13-17).

O evanghelie scurtă este aceasta. Dar ea spune mai mult decât toate cărţile şi filozofiile din lume. Ea ne descoperă taina cea mare a mântuirii noastre prin crucea Golgotei. Nicăieri nu se află pusă cu atâta putere mântuirea noastră prin Jertfa Crucii ca în această evanghelie.
Fiul Omului (Iisus) S-a înălţat pe cruce aşa cum odinioară Moise a înălţat şarpele din pustie, pentru ca cei muşcaţi de şerpi să nu moară. Am tâlcuit pe larg această asemănare în nr. 13 din foaia noastră, când ne-am oprit cu călătoria spre Canaan la şarpele din pustie, la Crucea şi Jertfa Golgotei.
Evanghelia de duminică este imnul dragostei cereşti, este cântarea mântuirii noastre. Este vestea cea mai minunată care s-a auzit cândva pe acest pământ. Dar şi cea mai înfricoşată, căci această evanghelie a mântuirii noastre a ieşit dintr-o mare judecată şi jertfă cerească pe care un Sf. Părinte şi-a închipuit-o astfel:
După căderea lui Adam şi a omenirii, se prezentară în faţa Tatălui ceresc Bunătatea şi Dreptatea cerească. Se apleacă amândouă în faţa Tronului ceresc şi Bunătatea începu: | Continuare »

Evanghelia de duminică ni-L arată pe Mântuitorul ca pe un Doctor bun ce dă lumină la doi orbi, vindecă un îndrăcit şi tămăduieşte toată boala şi neputinţa în popor.
O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spuneţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (Mt 11, 4-5). Erau sate întregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar minunata putere şi lucrare a Mântuitorului nu stătea numai în aceea că El vindeca şi bolile cele trupeşti. „Duhul Domnului – zicea Iisus – M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea din lăuntru, cea sufletească a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi trupurilor noastre. Evangheliile ne spun că bolnavii se atingeau de El, căci putere ieşea de la Dânsul” (Lc 6, 19). | Continuare »

Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12).
Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav.
De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. | Continuare »

Ziua a doua de Rusalii. Marea zi a Oastei Domnului
O zi de mare izbândă; o zi hotărâtoare pentru viitorul Oastei
Vorbirea Părintelui Iosif

După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie, în fiecare săptămână, cu „ascultătorii” mei din ţară.
Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei.
Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Ap. Pavel că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27).
În mişcarea Oastei, eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba ce aţi văzut pe la Sibiu, voi să răspundeţi: „Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu nu poate să fie altceva, decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa”.
În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva, decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.
Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu. | Continuare »

s-au arătat vădit şi la serbarea din Sibiu. În vreme ce Sibiul vuia de cântări religioase, pădurea oraşului vuia şi ea de o uriaşă petrecere. Acolo erau şi „parohiile din suburbiile Sibiului”, în frunte cu cine?…

Vuietul cel ceresc din ziua cea mare a Cincizecimii împărţise odinioară Ierusalimul în două tabere. Unii plângeau cu „inima străpunsă” şi căutau mântuirea, iar alţii râdeau de apostoli şi de mulţimea celor 3000.
O, binecuvântată Biblie! O, sfântă şi scumpă Carte a lui Dumnezeu! Cum se plinesc şi azi toate cuvintele tale!
Cele două tabere s-au arătat vădit cu prilejul serbării de la Sibiu. În timp ce Sibiul vuia de un fel de vuiet ceresc – afară, în pădurea oraşului, era o uriaşă petrecere la care plecase dis-de-dimineaţă, cu muzici şi drapele, aproape toată suflarea românească.
Nu facem din aceasta nici un reproş nimănui. Noi suntem o Oaste de voluntari şi nu prindem pe nimeni cu arcanul.
Notăm acest fapt numai pentru cine va scrie istoria Oastei şi cea dintâi a ei manifestaţie mai mare.
Ne-a durut însă un lucru. Între cei duşi la pădure erau anunţate în public şi „parohiile noastre din suburbiile Sibiului”, care acolo au fost, în frunte cu preoţii lor. | Continuare »

Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Ezechil capitolul 37. „Şi m-a pus Domnul – zice prorocul Ezechil – în mijlocul unei văi plină de oase. Şi mi-a zis: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele 4 vânturi şi suflă acestor morţi ca să învie»… Şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat, şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare foarte, foarte”. Citiţi, pe larg, la Ezechil capitolul 37, versetele 1-11 (chipul de mai jos arată această minune).
Minunea aceasta a învierii oaselor şi morţilor se petrece şi azi; minunea aceasta o face şi azi Duhul Sfânt, în înţeles sufletesc. Duhul Sfânt trezeşte sufletele păcătoşilor şi le învie la o viată nouă. Însuşirea de căpetenie a Duhului Sfânt tocmai aceasta este: trezirea păcătoşilor, trezirea sufletelor la o viaţă nouă, învierea la o viaţă nouă.
Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, oriunde începe a sufla „vântul” Duhului Sfânt, el face şi azi minuni ca cea din ziua Cincizecimii şi ca cea de la Ezechil; el face un „vuiet” (răsunet) sufletesc, o „beţie” sufletească, o trezire din somnul păcatelor, o schimbare a vieţii, o înviere la o viată nouă.
Minunea de la Ezechil trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o Iisus noaptea lui Nicodim, când îi zicea că trebuie „să se nască din nou” (In 3). | Continuare »

Ce mare de tineri „lucrători“ are Oastea Domnului de astăzi! Şi prin adunări şi pe internet…
Întrebat spre sfârşitul vieţii sale dacă mai scrie poezii, fratele Traian a răspuns: „Nu! Acum fac poeţi!“ Bănuia că lucrătorii de mîine (vorbim despre mâine-le lui şi astăzi-ul nostru) nu vor şti cum se lucrează împreună cu Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu şi în cadrele voii Sale – nu împotriva Sa, ca o antihristică lucrare.
Prin extensie, putem asocia poeziei: şi cântarea, şi rugăciunea, şi predica, şi postarea pe net, şi trairea cu fapta cea de zi cu zi, care de multe ori face cât mii de cuvinte (sau de postări). În cadrul celor nouă Sărbători literare, fratele Traian aloca mult timp formării şi creşterii duhovniceşti ale celor pe care-i vedea dăruiţi de Domnul cu vreun talent. Pentru că nu ajunge doar talentul pentru a deveni împreună lucrător cu Dumnezeu, ci trebuie ca talentul primit în dar sau tastatura să le mântuieşti împreună cu tine.
Iată răspunderea duhovnicească cerută de standardele duhovniceşti.
Nu se poate să fii mână lucrătoare a lui Dumnezeu fără ca trupul tău să nu fie templu al Duhului Sfânt.
În numele Oastei Domnului, pe internet, sunt mii de postări şi în viaţa de zi cu zi, mii de încredinţări…
Cine controlează veridicitatea, specificitatea, standardele şi sfinţenia acestora?
Atât de mulţi tineri se angajează în lucrul Domnului fără să fi gustat măcar din cele patru fântâni despre care spune fratele Traian că sunt adăpătoarele Oastei Domnului.
Dacă aceşti tineri „ostaşi“ de azi, nici nu ştiu care sau unde sunt aceste fântâni, de unde se adapă atunci când fac lucrul Domnului? Că în fântânile Oastei lor de azi apele sunt tulburate de ereziile ecumeniste, de amestecătura de idei lumeşti şi învăţături străine de tot ce a avut sfânt şi frumos Lucrarea Oastei Domnului cea adevărată. Pentru că ceea ce se numeşte azi Oastea Domnului nu mai este demult a Lui, ci a lor, a multora care o trag înspre ceea ce ea tocmai nu este şi nu s-a vrut a fi, înspre ceea ce ea tocmai lupta să nu intre în neamul şi în Biserica noastră.
Cu ce cresc, de unde îşi iau hrana aceşti tineri „admini“ de astăzi, care postează, în numele Oastei, lucrări antiostăşeşti, care nu au gust de har, ci doar spoială strălucitoare pe dinafară, ca mormintele văruite despre care le vorbea Hristos evreilor. Cum se poate ca nevoia sufletului de Dumnezeu să te înşeli s-o saturi cu ambalajul sforăitor, dar gol pe dinăuntru, al lucrărilor de azi ale Oastei. Unde este saţul lor spiritual, cu ce-şi astâmpără foamea?
Dar poate că tinerii de azi nu văd răspântia drumului pe care au pornit, pentru că deraierea se face cu mult înainte, de când începe îndrumarea. Când un lucrător îndrumat greşit începe să lucreze, aceea nu este deraierea, ci însăşi căderea atât a lui, cât şi a celor care îi urmează. Căci deraierea de pe drumul cel bun a început o dată cu îndrumarea lui greşită, cu creşterea lui rea.
Îndrumătorii buni lipsesc… Nu pentru că nu ar fi, căci puţini îi mai caută pe cei buni, ci pentru că cei care sunt în vogă astăzi nu se încadrează în specificitatea Oastei Domnului. Ci alte interese îi mână în fruntea Oastei.
Şi mulţi tineri se apucă de lucru azi fără să fi avut un îndrumător. Sau au avut îndrumători nepregătiţi. Sau îndrumători care conduc Oastea pe drumuri greşite în mod intenţionat. Astfel se produc lucrări de suprafaţă, de faţadă, fără substrat sănătos, fără profunzime mântuitoare, fără standard duhovnicesc, fără răspundere sfântă faţă de lucrul lui Dumnezeu, rezultând din lucrarea lor de fapt antilucrări, pentru că sunt în defavoarea lui Hristos.
Tinerii cred că dacă „întâmplarea“ face să ajungă sau să fie împinşi pe scenele marilor adunări, înseamnă că şi pot face lucrul Domnului. Şi ce important lucru este pentru ei să fii „destinat“ a face lucrul Domnului!!! Ce seducător este microfonul, sau condeiul, sau tastatura!
Însă a fi împreună-lucrător cu Dumnezeu este urmarea lui a fi: împreună iubitor cu Dumnezeu, împreună trăitor cu Dumnezeu, împreună rugător cu Dumnezeu, împreună jertfitor cu Dumnezeu.
Colecţia de Cugetări Nemuritoare este cu adevărat un suport de curs pentru adevăraţii studenţi ai Oastei Domnului. Pe lângă bibliografia generală alcătuită din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi a altor teologi (neatinşi de falsa iluminare ecumenistă sau de dulcele comod al lumii), pe lângă lucrările înaintaşilor Oastei, împreună-lucrătorul cu Hristos, trebuie să ucenicească şi să mucenicească împreună cu El.
Iar Colecţia Îndrumări nemuritoare, este capitală pentru orice lucrător. Să luăm numai titlurile capitolelor volumului Împreună lucrători cu Dumnezeu (Traian Dorz): 1. Vrednic de încredere; 2. Cea dintâi condiţie: graba ascultării; 3. Dovada chemării; 4. Mijloacele sfinţirii; 5. Plin de Duhul Sfânt; 6. Ispravnic al tainelor; 7. Vestitor al Evangheliei; 8. Lumină a lumii; 9. Apărător al Adevărului; 10. Cap al familiei; 11. Soţ credincios; 12. Fiu ascultător; 13. Mântuitor al ascultătorilor săi; 14. Om al rugăciunii; 15. Trimis al lui Hristos, 16. Luptător neînfricat; 17. Muncitor vrednic; 18. Frate statornic, 19. Păstor adevărat; 20. Rob conştiincios; 21. Învăţător şi model; 22. Un biruitor veşnic; 23. O ultimă chemare.
Acestea pot fi considerate atât trepte ale creşterii spre vrednicie, cât şi condiţii ale acesteia.
La una dintre adunările Oastei Domnului de la Sibiu, un preot „ostaş“ invita cu poezii la microfon, pe surori, „aşa cum sunt ele, că Duhul Sfânt Care a călăuzit pe autorul poeziilor, le va sfinţi şi pe cele care le rostesc“. Ce mare înşelare! Şi cum se propagă această greşită încredinţare mai repede ca ispita!
Condiţia lucrătorului cu Dumnezeu este: Întâi să fii, apoi să faci! Fără nici o excepţie. Iar această condiţie are patru trepte (până şi ordinea treptelor este o condiţie):
1. să iubeşti cel mai mult;
2. să munceşti cel mai mult;
3. să te rogi cel mai mult;
4. să suferi cel mai mult.
Atât de mult până când degetul mâinii tale întins către cer cel mai înalt posibil să atingă talpa iubirii lui Dumnezeu coborâtă spre tine cel mai jos posibil (Traian Dorz, Întâi să fim, apoi să facem).
Şi după ce ajungi astfel să fii, apoi poţi să faci. Că ceea ce vei face va fi sub inspiraţia şi revărsarea Duhului Sfânt, izvorât din atingerea sfântă, „până la alb“ (Traian Dorz, Întâi să fim, apoi să facem), când şi trupul, şi sufletul au atins starea de „alb“, de curăţie şi neprihănire.
Cine crede că se poate ajunge la înviere fără să treacă prin răstignire se înşală amarnic. Este numit de Mântuitorul în pildele Sale, drept fur: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar“ (Ioan 10, 1).
Cine se apucă să facă lucrul Domnului fără să intre prin vrednicie, adică prin Hristos, este un fur şi un tâlhar. Pe cine fură? În primul rând pe Dumnezeu, pentru că nu face lucrul după voia Lui. Dar şi pe înaintaşii Oastei, care, la întemeierea ei, după inspiraţia Duhului Sfânt, au fost călăuziţi spre un anumit specific, spre anumite rânduieli, care o reprezintă şi care îi dau sensul existenţei şi rostul apariţiei ei.
Dar îşi fură mai ales propria sa mântuire şi pe a semenior care îi urmează.
Dar cine poate spune despre el că e vrednic de împreună-slujire cu Dumnezeu, deja nu mai este. Căci a fi conştient de propria vrednicie e cea mai mare înşelare. Singură, ascultarea de voia lui Dumnezeu este aceea care dă verdictul (ne)vredniciei. Cel pe care Dumnezeu îl trimite la lucru (vezi poezia Trimişii, a fr. Traian Dorz), se văd cei mai nevrednici, dar nevoinţa lor străluceşte ca un soare. Iubirea, munca, rugăciunea şi suferinţa (nu neapărat doar cea trupească, ci aici este cu sensul de jertfire în smerenie), sunt cei patru piloni care condiţionează vrednicia de a fi împreună lucrător cu Dumnezeu. Dar nu în ochii celui ce împreună-slujeşte. Acela întotdeauna se va vedea nevrednic. Ci aceste jaloane sunt pentru cei care privesc spre împreună-slujitori, care primesc astfel garanţia vredniciei împreună-slujitorului, a drumului drept şi vrednic de urmat al acestuia.
Mare e taina aceasta a nevredniciei vrednice de slujire. Şi numai cine o pătrunde adânc, acela şi face lucrul lui Dumnezeu după voia Lui, şi nu a propriei nevrednicii. Şi prin astfel de oameni, care nu pot şi nu ştiu nimic, Dumnezeu îşi face strălucit lucrarea Sa, care ştie şi poate totul.
Cine se vrea pe drumul acesta al slujirii, trebuie să-şi sensibilizeze simţurile spre aceste profunde şi tainice înţelesuri. Cine nu poate face aceasta, să nu se mai autointituleze ostaş, când el nu luptă cu nimic. Pentru că cele patru fântâni înseamnă patru feluri de crâncene lupte şi, dacă doar un pilon slăbeşte, se dărâmă întreg edificiul. Sau se înclină spre orice direcţie, dar nu duce sus.
Tineri ai Oastei, nu vă pot spune încă tineri ostaşi, până nu vă înjugaţi la aceste lupte, până nu purtaţi jugul lui Hristos, nu vă apucaţi de lucru!
Duhul Sfânt ne va învăţa toate (Ioan 14, 26), ce sa facem şi ce să spunem, doar când şi câtă vreme este în noi. Când Îl dobândim, ne călăuzeşte. Dar până la dobândirea Lui, căutaţi-vă buni îndrumători, buni învăţători, la care să uceniciţi cu responsabilitate, căci nu ajunge să ştim a butona o tastatură şi a plimba un maus pentru a face cu adevărat lucrul Domnului.
După ce-i vom cunoaşte pe învăţătorii buni? După faptele lor în concordanţă şi statornicie cu învăţătura cea una, dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Oricât de mult s-ar strădui un fals păstor să aibă grijă de oi, când va veni lupul, lasă oile şi fuge (Ioan 10, 12). Adică, atunci când trebuie să-şi dovedească vrednicia de păstor prin trăire curată şi sfântă, faptele lui îi vor vădi falsitatea.
„Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Iisus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: Ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc“ (I Cor. 3, 9-15).
Oricât de slabă ar fi lucrarea cuiva, de fân sau de trestie, acesta va fi mântuit, chiar şi prin foc, câtă vreme ziditorul va clădi sincer pe temelia care este Hristos. Dar Oastea Domnului de azi nu mai clădeşte pe temelia pusă deja Oastei de Hristos, prin Părintele Iosif Trifa. Ci pe temelii străine, ecumenistice, pe care e „bine“ de clădit cu orice şi oricum.
Iar încheierea acestui articol ne-o arată fratele Traian în lucrarea sa Împreună lucrători cu Dumnezeu: „Frate cititor, soră cititoare, se apropie clipa să ne despărţim. Nu numai de cartea asta, ci şi de lumea aceasta. Dar, înainte de a ne despărţi, vreau totuşi să-mi mai apropii o dată inima mea de inima ta şi să te rog să priveşti în ochii mei plini de lacrimi şi să-mi mai asculţi această ultimă întrebare şi chemare: care este starea ta şi lucrarea ta, în lumina tuturor celor arătate ţie de Cuvântul şi de Duhul Sfânt, până aici, prin cartea aceasta?“
Doar ucenicia şi mucenicia în Hristos Domnul, după Sfântă voia Lui, pe temelia Sa, care este El însuşi, e proba deplină a vredniciei unui împreună-lucrător cu Dumnezeu.
Suferinţa, focul, cea de-a patra fântână, lămureşte vrednicia lucrătorului!

Lidia Hamza

„Atunci au scuipat în obrazul Lui şi cu funii L-au bătut, iar alţii Îi dădeau palme, zicând: «Proroceşte-ne nouă, Hristoase, cine este cel ce te-a lovit» (Mt 26, 67-68).
Poate că şi eu, Doamne Iisuse, sunt între aceia care Te lovesc; şi Te batjocoresc cu păcatele mele. De câte ori înjur (de cele sfinte), şi eu sunt între iudeii care scuipă în faţa Ta cea sfântă şi bat cuie în sfintele Tale mâini. De câte ori fac beţii, şi eu lovesc faţa Ta şi urechile Tale cu fel de fel de vorbe şi hule păgâneşti.
Cu pizma Îţi apăs spinii pe cap, cu lăcomia Te vând ca Iuda, cu trufia Te batjocoresc. Doamne Iisuse, ce fel da jertfă Ţi-ai ales Tu, că jertfa Ta şi durerile Tale nu se mai gată niciodată. Unii se leapădă de Tine ca Petru, alţii Te vând ca Iuda, alţii Te batjocoresc ca păgânii şi alţii te răstignesc ca iudeii.
Rugăciune
„Fiecare mădular al sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi: Capul, spini; Faţa, scuipări; Fălcile, lovire cu palme; Gura, gustarea oţetului; Urechile, hulele cele păgâneşti; Spatele, biciuiri; Încheieturile, cuie; şi Coasta, suliţă.” (Din cântările bisericeşti)
Şi noi, Iisuse Doamne, sporim durerile Tale cu păcatele noastre. Cel ce ai strigat de pe Cruce iudeilor care Te batjocoreau: „…iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, iartă-ne, bunule Doamne, şi pe noi păcătoşii. Luminează-ne mintea, ca să înţelegem jertfa Ta, dă-ne lacrimi, ca să plângem păcatele noastre, dă-ne dar şi putere, ca să putem şi noi muri faţă de picatele noastre şi să înviem pentru Tine.

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 12 / 1 apr. 1923, p. 4

Acum duminică, a V-a duminică din Postul mare, avem la rând evanghelia când Domnul Iisus a certat ispita trufiei ce se ivise între apostoli, de a fi unul mai mare decât altul (citiţi această evanghelie la Marcu 10, 33-45). Această evanghelie ne îndeamnă la umilinţă şi smerenie.
În legătură cu această evanghelie, noi vom spune ceva despre căinţă. Am scris până acum despre post şi despre rugăciune. Acum vom spune ceva şi despre căinţă.
Căinţa are o foarte mare însemnătate în lucrarea mântuirii noastre sufleteşti. Toate Scripturile ne îndeamnă la căinţă şi ne arată pilde care de care mai frumoase. Din cele multe, multe, vom lua una din viaţa şi istoria lui David prorocul, care se vede în chipul de mai jos.
După ce David a păcătuit cu femeia lui Urie, deasupra capului său s-a ridicat sabia morţii. Orice păcat ridică asupra noastră sabia morţii şi pieirii sufleteşti, în virtutea paragrafului de lege: „Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Dar alături de sabia morţii, deasupra capului lui David – ca şi deasupra păcatelor noastre – se vede şi o cumpănă: cumpăna judecăţii cereşti. Sabia aşteaptă sentinţa cumpenei şi, iată, cumpăna se apleacă spre iertare. De ce? Pentru că David şi-a recunoscut păcatul, s-a căit, a plâns cu amar şi a fost iertat. O viaţă întreagă a stropit David această fărădelege cu lacrimi de căinţă. Din această căinţă a ieşit un aur scump şi frumos; a ieşit Psalmul 50: „Miluieşte-mă, Dumnezeule”.
Căinţa cea adevărată duce la iertarea păcatelor. Această căinţă are trei uşi:
1. Uşa primă este cunoaşterea şi simţirea picatului. Cunoaşterea păcatului, aceasta este cheia primă şi uşa primă a căinţei şi mântuirii. Toate predicile şi chemările sufleteşti sunt zadarnice până ce omul n-ajunge să cunoască şi să simtă starea grozavă în care se află. În unii, această trezire lucrează cu putere mare. Cu cât lucrează mai tare, cu atât e mai bine. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA,
«Isus Biruitorul» nr. 14 / 29 martie 1936, p. 1

E timpul postului, e timpul când trebuie să ne uităm mai mult ca altădată sus, spre crucea Golgotei.
Despre Cruce se vorbeşte mult şi trebuie să se vorbească şi mai mult, pentru că ea ne arată toată taina mântuirii noastre, iar mântuirea vine în măsura în care înţelegem Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Un pictor credincios a pus taina crucii în chipul de alături. E o icoană foarte mult grăitoare despre înţelesul şi taina Crucii. Prin icoana aceasta, pictorul voia să spună: în marea acestei vieţi, viaţa noastră este un fel de naufragiu. Ni s-a sfărâmat barca în viforul ispitelor şi în furtuna încercărilor şi necazurilor. Orice încercare de scăpare „prin noi înşine”, prin puterile noastre, este pierdută. Dar tocmai în starea aceasta de pierzare se iveşte crucea ca o stâncă de mântuire.
Aşa este Crucea şi aceasta este Crucea şi Jertfa Domnului Iisus, Ea se iveşte numai în „naufragiu”, adică atunci când ţi-ai fost pus nădejdea în puterile tale, în ajutorul omului, în sănătatea ta, în banii tăi, în averile tale… şi vine furtuna şi, rând pe rând, le îneacă pe toate şi te lasă singur în mijlocul „apelor”. Când simţi acest „naufragiu” şi strigi după ajutor de sus – atunci ţi se arată crucea şi mântuirea.
Când te-a cuprins viforul ispitelor şi păcatelor, când toate încercările tale să scapi de păcat cu puterile tale se gată cu acel faliment: „Am cercat, dar nu pot”… când simţi acest „naufragiu” şi plângi cu amar, cerând mila, dragostea şi ajutorul Fiului de sus – atunci ţi se arată „crucea” mântuirea. | Continuare »

Iată cât de frumoasă este evanghelia de duminică. Ea cuprinde tot ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţaturile din ea.
„Cela ce voieşte să vină după Mine să se lepede se sine”… zice evanghelia. Asta înseamnă că dacă vrei să pleci după Hristos trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor” (Ef 2, 3), adică voile satanei şi ale păcatului; şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri? – zice Apostolul Pavel (I Cor 6, 19) – ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care v-a cumpărat cu preţ”. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Hristos, să le pui în slujba lui Hristos şi în ascultarea de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea zice mai departe evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa”, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. | Continuare »

Suferinţele şi necazurile din această lume sunt şi ele o cruce pe care Domnul Dumnezeu o pune pe umerii noştri, spre sănătatea şi mântuirea noastră cea sufletească. Crucea suferinţelor ne aduce aminte de Domnul şi ne cheamă să ne întoarcem la El.
O cruce mare şi grea sunt şi vremile noastre. S-a pus această cruce pe umerii noştri şi pe sufletul nostru odată cu războiul. Şi de atunci ea nu se mai ridică şi nu se mai uşurează. Dimpotrivă. Parcă an de an tot mai mare şi mai grea se face. Dumnezeu a pus pe umerii noştri această cruce. Ea ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
Vremile noastre sunt o cruce mare şi grea, sunt o cruce grăitoare, ce strigă pe noi: „Întoarceţi-vă, oamenilor, la Dumnezeu!”. Dar oamenii nu înţeleg chemarea acestei cruci; nu vor să o înţeleagă. Noi umblăm să scăpăm de crucea aceasta. Aşteptăm să se uşureze vremile, să se facă iarăşi bine în lume, ca să ne vedem în tihnă de păcate şi răutăţi. Suduim pe guverne, stăm să suduim chiar şi vremea că nu umblă cum am pofti noi, dar nu vrem să înţelegem că greutăţile şi necazurile sunt puse pe umerii noştri ca o chemare să ne întoarcem la Dumnezeu.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care făcuse o cruce mare dintr-un prun şi o ducea pentru un mort. Pe drum, poposise cu ea… la un birt. Lăsase crucea în drum şi se apucase de băute şi de cântate, „să-i treacă de necaz”. | Continuare »

DESPRE POST

Acum duminică avem intrarea în postul cel mare şi sfânt al Învierii. Această intrare trebuie să o facem nu numai cu pregătiri de mâncări şi băuturi, ci şi cu pregătiri sufleteşti, adică cu gândiri despre post. Postul este pus anume pentru sufletul nostru, pentru folosul lui, pentru sănătatea şi mântuirea lui. Dar nu orice post aduce folos sufletului, ci numai cel bun şi adevărat. Cerinţa dintâi a postului este înfrânarea, adică alegerea şi lăsarea unor mâncări grase şi a tuturor băuturilor îmbătătoare, pentru că acelea aţâţă şi întăresc poftele şi păcatele. O altă cerinţă este rugăciunea, adică graiul postului. Prin post trebuie să ne ridicăm apoi la căinţă, adică la părerea de rău pentru păcatele noastre, la hotărârea de a ne lepăda de ele. Şi apoi ne mai trebuie încă ceva ca să postim cu adevărat: fapte bune. De aceea zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Posteşti? Arată-mi prin faptele tale… Să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale”; să postească toate membrele corpului tău, ferindu-le de faptele cele rele şi făcând pe cele bune. Avem noi acest post? Creştinilor şi românilor! Să băgăm de seamă că noi de multe ori nu postim bine. De multe ori intrăm în sfântul post, trecem prin el şi ieşim din el fără de nici o schimbare sufletească. Schimbăm numai mâncările, dar purtările ba. De multe ori curăţăm blidele numai pe dinafară sau, cum zice evanghelia de duminică, postim numai oamenilor şi nu lui Dumnezeu şi sufletului. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

„De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre. Şi când postiţi nu fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor postindu-se. Adevăr grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Iar tu, postindu-te, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău celui ce este întru ascuns. Şi Tatăl tău Cel ce vede întru ascuns va răsplăti ţie la arătare. Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mt 6, 14-21).
Evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră la prinderea postului, cu învăţătură sufletească despre cum trebuie să facem postul nostru curăţitor de păcate şi mântuitor de suflete. Evanghelia începe cu vorbele: „De nu veţi ierta greşelile semenilor voştri, nici Tatăl ceresc nu vă va ierta”. Asta înseamnă că şi temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Nici postul, nici viaţa noastră de creştini n-ajunge nimic dacă nu se reazemă pe această temelie. „Ura şi neîmpăcarea este păcatul cel mai mare – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Nici postul, nici rugăciunea, nici milostenia n-ajung nimic dacă nu ne-am împăcat”. De ce? Apoi de aceea, pentru că noi trăim din mila şi iertarea Tatălui ceresc şi această iertare ni s-a dat şi ni se dă condiţionat, ca şi noi să iertăm altora. În acest înţeles ne-a învăţat Mântuitorul a ne ruga: „Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. De câte ori ne rugăm aşa, dar nu iertăm, ne osândim pe noi înşine (citeşte pilda datornicului nemilostiv de la Matei 18, 23-35). | Continuare »

Pãrintele Vasile Ouatu

„Să te lupţi lupta cea bună” (I Tim 1, 18).

Aşa zice Sf. Apostol Pavel tovarăşului său de lucru, Episcopului Timotei.
Ce minunat este acest cuvânt! Cu adevărat dumnezeiesc!
El arată prin aceasta că sunt şi alte feluri de lupte, dar care – ce dureros – nu sunt bune!…
Toţi oamenii, aproape, luptă într-un fel oarecare, dar nu toţi luptă cu folos. Până chiar şi în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, mulţi sunt care luptă şi se frământă, dar nu toţi au lupta cea bună. Să nu mai vorbim de numeroasele secte ori confesiuni care luptă în toate chipurile pentru noi prozeliţi; ci să ne mărginim la noi, creştinii ortodocşi. Ce grozăvie descoperim chiar între noi! Ştiu că mulţi vor sta gata să ridice piatra şi să arunce, dar nu-i nimic. Adevărul este adevăr şi El trebuie mărturisit cu tărie, chiar dacă fiii întunericului ne vor sfâşia.
Şi acum să revin. Câţi nu sunt între noi care luptă, dar, o spun cu tărie, n-au „lupta cea bună”. Şi probă despre aceasta este că „n-au roade”. Sunt pomul plin de frunze, dar fără nici un rod. Se ţin predici multe în biserici şi în afară de biserici, se ţin conferinţe cu duiumul, s-au înfiinţat atenee, se ţin şezători, şedinţe peste şedinţe, dar rezultatul acestei lupte este zero. Fără nici un rod! Se ţin atâtea şi atâtea întruniri, consfătuiri şi altele multe de acestea, dar roadele nu se arată.
Lumea merge din rău în mai rău. Păcatele şi fărădelegile sunt în deplină creştere.
Creştinii trăiesc tot fără Dumnezeu! De aceea şi Sf. Apostol Pavel spune ucenicului său Timotei: „Bagă bine de seamă, să te lupţi lupta cea bună, ca nu cumva totul să fie în zadar”. | Continuare »

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul”…

Acum duminică avem la rând evanghelia Judecăţii din urmă. Ascultaţi la biserică şi citiţi în Biblie această evanghelie (Mt 25, 34-46).
Un om m-a întrebat astă vară despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viata cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că Credeul spune acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sf. Scriptură şi am aflat că trei părţi, din câte sunt scrise în ea, s-au împlinit din cuvânt în cuvânt. Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre viaţa noastră şi despre timpurile noastre s-au plinit şi se plinesc din cuvânt în cuvânt. Iar dacă s-au împlinit cele trei părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a patra, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de apoi.
Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, Cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curge viaţa omenirii şi viaţa omului! În Biblie se vede lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului. Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura spune apriat că „după moarte vine judecata” (Evr 9, 27). Scriptura spune apriat că Domnul Iisus va veni pe neaşteptate pe norii cerului, să judece lumea. În capul cărţii scris este: „Iată, vin… iată, vin, ca să dau fiecăruia după faptele sale” (Apoc 22, 12).
Dacă oamenii ar citi cu luare aminte Biblia, ar afla că „ziua aceea” e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape, dar „despre ziua aceea sau ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mc 13, 32). De altcum, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: Când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: Cum ne va afla ziua aceea?
Vai, ce mişcare mare va fi în ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! | Continuare »

Arhim. Scriban, «Oastea Domnului» nr. 11 / 12 martie 1933, p. 1-2

„Vor veni zile cumplite, ca vor fi oameni iubitori de argint… fara de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neiubitori de bine… obraznici, îngâmfati, având chipul bunei credinte, iar puterea ei tagaduind. Si de acestia te fereste” (II Tim 3, 1-5).

În viata Domnului Hristos, au fost vazuti oameni dintre evrei care umblau dupa Dânsul nu din dragoste, nu pentru a asculta învataturile Sale, ci pentru a-L urmari si a gasi tertipuri cu care apoi sa-L cleveteasca si sa-L necinsteasca în fata poporului. La adunarile Sale nu se aflau numai cei ce veneau cu draga inima sa asculte si sa învete, ci si vrajmasi, care icneau si scrâsneau împotriva lui. Pe când deci pentru unii pasirea înaintea Domnului era prilej de înaltare, pentru altii era pricina de pacatuite, fiindca ei veneau cu gând rau.

Este foarte ciudat ca acelasi lucru sa slujeasca unuia spre înaltare, altuia spre cadere. Totusi este asa.
Dar de unde este aceasta? Din inima omului. Caci daca inima ta nu este curata, toate le vezi strâmbe. Te uiti ca printr-un geam prafuit, care nu lasa sloboda patrunderea luminii.
În starea aceasta din urma erau fariseii. Crezându-se stiutori ai Legii lui Dumnezeu mai priceputi decât altii, ei umblau sa strice lucrul Domnului si sa abata inimile oamenilor de la El. | Continuare »

Ion Marini, «Ecoul» nr. 9 / 5 sept. 1937, p. 1

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes 4, 3). „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (I Ptr 1, 16). Iar „cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).

Dacă cercetezi bine Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, bagi de seamă că încă de la început Dumnezeu, după cum a deosebit lumina de întuneric (Fac 1, 4), tot aşa a tras un hotar precis şi hotărât între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat – ca şi între pământ şi cer.
Acest lucru s-a văzut când s-a ivit cel dintâi păcat. Lucifer a fost alungat din cer, Adam a trebuit să plece din Eden.
Dumnezeu n-a putut şi nu poate suferi amestecul binelui cu răul şi fărădelegea cu sfinţenia.
De aceea şi mai târziu a „deosebit” pe Noe de lumea păcătoasă, care a pierit în potop, a „deosebit” pe Avram (Fac 12, 1), pe Lot, când a fost pierdută Sodoma (Fac 19, 13).
Tot aşa şi Isaac, Iacob, Iosif şi toţi aleşii şi apoi poporul evreu întreg…
Dumnezeu a lucrat mereu, în decursul veacurilor, la despărţirea alor Săi de lume, de păcat, de orice legături care ar fi putut să-i ducă la lunecare în întinăciune şi păcătuire.
Când poporului evreu i s-a împlinit timpul de „robie” în Egipt, a trimis pe Moise şi Aron să-i spună lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi slujească” (Exod 8, 1) în pustie, afară din Egipt. | Continuare »

„Şi după ce ţi se vor înmulţi boii tăi şi oile tale, şi banii, şi toate câte ai, ia aminte să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău” (V Moise 8, 12-15). – Examenul lui Iov

În Evanghelie, Mântuitorul arată adeseori primejdia sufletească a averii şi bogăţiilor pământeşti. Bogăţia este „înecul” în grijile spinilor, care împiedică şi înăbuşă rodul Cuvântului lui Dumnezeu (Lc 8, 14).
Apoi bogăţia aduce cu sine şi un fel de trufie şi încredere deşartă în sine, care îl fac pe om să se îngâmfe şi să uite pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
Acest adevăr îl arată viaţa şi Biblia pe tot locul. Îndeosebi el se poate vedea în Vechiul Testament, în viaţa şi traiul poporului Israel, care, după ce „a mâncat” şi „s-a îngrăşat”, s-a întors „la alţi dumnezei”, nesocotind şi uitând pe Domnul Dumnezeu Care i-a scos din ţara Egiptului (V Moise 31, 20). Domnul le-a dat ţara Canaanului cu porunca aceasta: „Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umple inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” (V Moise 8, 10-14).
Ce s-a întâmplat însă? În loc să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru binefacerile dăruite, poporul a lucrat întors. Bogăţia şi bunul trai i-a îngâmfat. „Israel s-a îngrăşat şi a zvârlit din picior. Te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat şi te-ai lăţit! Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, a nesocotit Stânca mântuirii lui” (V Moise 32, 15). | Continuare »

Diavolul şi azi tot aşa ispiteşte pe oameni
Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 2 / 3 ian. 1926, p. 3

Este cunoscută istoria căderii lui Adam şi Eva, când i-a înşelat şarpele diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare aminte şi în Biblie la cartea Facerii cap 3. Însă puţini sunt acei cari cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată numai cât pentru mine şi pentru tine cititorule, n-are nici o însemnătate până când noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici moartea şi Învierea Domnului nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi Eva este acela să aflu că şi eu sunt un Adam căzut în păcat, că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele diavol. Să aflu că istoria lui Adam şi Eva se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşală diavolul cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi Eva. | Continuare »

E timpul când oamenii îşi urează „An nou fericit” şi trec cu veselie dintr-un an într-altul. Eu însă, dragă cititorule – ori te vei supăra, ori ba –, îţi voi aduce aminte de moarte… îţi voi aduce aminte că viaţa ta şi a mea s-a mai scurtat cu un an; îţi voi aduce aminte că în faţa ta şi a mea stau crucea şi mormântul cu semnul întrebării: „Când?”… şi cu răspunsul că „Nu ştim ziua şi ceasul” când vom pleca din această lume.
În capul unui an nou, eu pun în faţa cititorilor noştri cuvintele de la Ieremia: „Vara s-a isprăvit, secerişul (toamna) a trecut, şi noi tot nu suntem mântuiţi (Ier 8, 20). Ce înfiorătoare şi mult spunătoare sunt aceste cuvinte! Ele ne aduc aminte că vremea trece şi mântuirea noastră întârzie.
Se vorbeşte despre multe feluri de nenorociri în viaţa aceasta plină de izbelişti. Eu zic însă că este o singură nenorocire în viaţa asta: când vremea trece mereu şi noi… tot nemântuiţi.
Nu este ceva mai grozav decât un creştin ce-şi pierde vremea pierzând împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului său.
Eu te întreb, iubite cititorule; cum stai tu cu mântuirea sufletului? | Continuare »

lumea era într-o mare aşteptare – într-o mare aşteptare e şi acum, când se apropie venirea Lui

Când S-a născut Mântuitorul, lumea era într-o mare aşteptare. Era ceva în aer care spunea că trebuie să se întâmple ceva deosebit. Iar acel ceva cuprinsese toată lumea. Cei trei magi veniţi la Vifleem din depărtări erau şi ei o mărturie că toată lumea aştepta ceva deosebit. Steaua ce se ivise la răsărit întărea şi ea această aşteptare.
De altcum, această aşteptare o arată şi istoria. O lume întreagă dăduse, pe acel timp, faliment. Dăduse faliment filozofia, dăduse faliment religia păgână cu zeităţile ei, dăduse faliment şi fariseii cu „legea” lor. Lumea aştepta ceva deosebit, care să schimbe cu totul înfăţişarea lumii şi mersul lumii.
Şi schimbarea a venit. A adus-o Pruncul cel născut în peştera Vifleemului.
După 1935 de ani, istoria se repetă. Marea aşteptare de acum 1935 de ani o avem azi din nou. O simţim. Pluteşte în aer ceva ce spune că trebuie să se întâmple ceva deosebit. Se simte ceva în aer din ceea ce s-a simţit în preajma Naşterii Domnului. Lumea e iarăşi într-o mare aşteptare. | Continuare »