b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 12.

1. Orice experienţă cu Dumnezeu este o cântare şi o încântare de fiecare dată, pentru orice suflet care a trăit-o şi o trăieşte cu El.

2. Prin veacuri, Dumnezeu a ridicat în lume mari oameni ai Săi care, prin trăirea şi experienţa lor profundă cu El, au primit şi au cultivat cele două divine daruri care sunt poezia şi cântarea.

3. Dumnezeu a lăsat aceste daruri numai pentru slava Sa şi pentru fericirea creaţiunii şi creaturilor Sale.
Cele mai minunate poezii şi cântări sunt conţinute în Biblia lui Dumnezeu sau în cărţile inspirate din ea.

4. În Sfânta Scriptură, prima poezie pusă pe melodie de cântare este cea din Exod 15, denumită Cântarea Izbăvirii. Moise trebuie să fi compus textul acestei cântări, iar Maria – sora lui, fiind inspirată de Duhul Sfânt – i-a compus melodia şi apoi au cântat-o cu toţii, ca o ofrandă sfântă adusă Domnului pentru marea experienţă prin care trecuseră cu El.

5. Desigur că şi alţi mari şi inspiraţi oameni ai lui Dumnezeu au mai compus şi au mai cântat lauda şi slava Domnului. În urma fiecărei experienţe minunate cu Dumnezeu, cei izbăviţi au simţit nevoia să-I cânte şi să I arate Domnului în felul acesta recunoştinţa lor.

6. Orice om care are o experienţă cu Dumnezeu simte nevoia unei cântări de laudă şi izbăvire faţă de El. E plină istoria de opere nemuritoare pe care le-a ridicat experienţa cu Dumnezeu.

7. Marile poeme ale psalmilor lui David sau ale celorlalţi mari oameni ai lui Dumnezeu de dinaintea lui şi de după el sunt numai poezii şi cântări de laudă şi recunoştinţă din partea tuturor acestor profeţi cântăreţi ori poeţi sfinţi. E plină Biblia Sfântă şi Ţara Sfântă, şi Istoria Sfântă numai de poezia şi cântarea lui Dumnezeu.

8. Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.

9. Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
10. Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.

11. Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu? | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 11.

 1. Omul are multe nevoi urgente, are mai ales nevoie de trei condiţii: de pâine, de carte şi de Dumnezeu.
Pâinea îi este necesară de la naşterea lui. Cartea îi este necesară îndată după aceea. Dar Dumnezeu îi este necesar totdeauna .

2. Marea mulţime a oamenilor unui popor sunt lipsiţi în acelaşi timp de toate aceste trei urgenţe: de Pâine, de Carte şi de Dumnezeu.

3. Omenirea aceasta lipsită a avut şi mai are încă mulţi binefăcători care s-au străduit şi se străduiesc să le dea oamenilor lipsiţi pâinea trupului şi să le dea cartea minţii.
Dar oameni care să li-L dea pe Hristos sunt prea puţini.

4. Pâinea este de mare nevoie tuturor, căci fără ea mor trupeşte. Cartea este şi ea necesară sufletului, căci fără ea pier şi rătăcesc în beznă.
Dar Hristos este de cea mai urgentă nevoie tuturor, fiindcă fără El nici pâinea, nici cartea nu folosesc prea mult.

5. Hristos ne poate da şi pâinea, şi cartea, dacă Îl căutăm pe El întâi. Dar nici pâinea, nici cartea nu ni-L pot da totdeauna pe Hristos.

6. Iată, toţi cei care L-au căutat şi L-au aflat cu adevărat pe Dumnezeu nu duc lipsă nici de pâine şi nici de carte. Hristos le-a dat împreună cu El şi acestea, dar spre binecuvântare, nu spre osândă.

7. Iată însă că cei care au căutat numai pâinea ori numai cartea, şi nu pe Hristos, cu cât le-au aflat pe acestea mai mari şi mai moi, cu atâta s-au depărtat de calea mântuirii, uscându-şi cu atât mai mult sufletul, cu cât îşi îngraşă tot mai mult trupul.

8. Nici un om nu-i chiar fără nici un dar, fără nici un talent. Unii şi l-au descoperit şi îl folosesc lucrând cu el frumos spre slava lui Dumnezeu şi binele semenilor lor.

9. Alţii nu şi l-au descoperit încă. Au în mână o unealtă, dar stau fără lucru, pentru că nu ştiu că o au şi că pot lucra frumos cu ea.

10. Lucrul este mult, oameni nevoiaşi sunt mulţi şi nevoia de lucrători este mare. Nu staţi fără lucru! Uitaţi-vă la mâinile voastre ce unealtă v-a pus în ele Dumnezeu. Puteţi da oamenilor bucăţica unei pâinişoare ori lumina unei cărţi? – nu staţi fără lucru, daţi-le!

11. Dar poate pâine n-ai să dai, carte nu ştii să dai, – dar nici pe Hristos nu-L poţi da, dacă L-ai aflat şi Îl ai pe El?

12. Pâine poate n-ai totdeauna, carte la fel; dar, dacă spui că Îl cunoşti pe Dumnezeu şi L-ai primit pe Hristos – atunci din El ai de-ajuns şi nu-ţi scade, oricât dai şi ori la câţi ai împărţi. Pâinea îţi scade, de carte poate nu-i nevoie, dar Hristos nu scade şi El lipseşte tuturor. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 10.

 1. Ce adâncă asemănare există între toate florile şi sufletele! Sunt flori moi şi flori aspre. Sunt flori roşii şi sunt flori albe. Sunt flori înmiresmate şi flori fără miros.

2. Şi sufletele sunt la fel.
Hristos – Mântuitorul nostru Dulce – este asemănat prin Cuvântul Său cu un trandafir şi cu un crin (Cânt Cânt 2, 1).
Cu un trandafir roşu, cu un crin alb.
Roşu ca sângele Crucii răscumpărătoare, alb ca neprihănirea spălării acestui Sfânt Sânge (Apoc 7, 14).

3. Ce dragi ne sunt aceste flori, ce dragi ne sunt culorile acestea de roşu aprins şi alb curat, culorile Preaiubitului nostru Iisus… Ce dragi ne sunteţi voi, suflete atât de roşii şi atât de albe ca nişte garoafe ale lui Dumnezeu! Roşul Sângelui lui Hristos v-a dat albul neprihănirii voastre.
4. Ce frumoase sunteţi voi – flori şi suflete dragi – în ziua sărbătoririi noastre, când ne aduceţi gândul unei încununări recunoscătoare pentru vegherea lângă leagănul cântărilor şi dragostei nemuritoare a atâtor nopţi până în ziua asta! A atâtor seri până în dimineaţa asta. A atâtor lacrimi până la cântarea asta.

5. Ce minunat este acest colţişor de Paradis cu miresme de meri ionatani şi cu parfum de flori violete… Ce frumoase sunt aceste cântări înlăcrimate pe obrazul rumen al acestor mari zile!

6. Valurile se duc, dar râul rămâne. Zilele trec, dar grădina nemuritoare rămâne, aducând cu fiecare sărbătoare alte flori roşii şi albe, alte miresme şi alte lacrimi şi când ne întâmpinăm la venire, şi când ne petrecem la plecare.

7. De la fiecare vârf de ani – care ne poate fi ultimul ce ne-a mai fost îngăduit să-l suim –, să privim în urma vieţii noastre, peste văile şi dealurile parcurse.
Printre câte flori şi printre câţi spini am trecut?
Şi ce-am lăsat celor lângă care am stat ori celor pe lângă care am trecut?

8. Câte prăbuşiri şi câte ridicări am avut? Câte legăminte – şi câte lepădări? Câte veniri şi câte plecări? Câte îmbrăţişări – şi câte despărţiri?

9. Câţi vrăjmaşi pe care ni i-am făcut fraţi – şi câţi fraţi pe care ni i-am făcut vrăjmaşi? Câţi spini-flori şi câte flori-spini?
Şi cum am făcut să ni-i facem astfel? | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 9.

1. Anii vieţii noastre se duc ca un sunet, spune Psalmul 90. Într-adevăr ca un sunet atât de scurt. Când îi avem înainte, ni se pare că sunt atât de lungi şi că vin atât de încet şi că ţin atât de mult.

2. Când îi avem în urmă, ni se pare că au fost un vis, ni se pare că nici n-au fost. Au trecut şaptezeci de ani – vârsta biblică – şi iată ce am ales din ei.

3. Ce mult ar trebui să gândim înainte, cum gândim înapoi. Înainte când putem să-i folosim bine, nu înapoi când nu mai putem face nimic.

4. Dar nu anii, ci lunile, zilele, clipele ar trebui să le ştim folosi mai cu grijă, acum când le avem în mână, nu când nu le mai avem.

5. Ce voi face cu ziua de astăzi, asta trebuie să mă gândesc acum dimineaţa când vine – şi nu ce am făcut cu ea – să mă gândesc numai deseară când s-a dus.

6. Ce fac cu Biblia, cu rugăciunea, cu binefacerea? Aceste sunt trei mari datorii de fiecare zi a fiecăruia dintre noi, căci de ele depinde toată binecuvântarea tuturor celorlalte datorii pe care le mai am astăzi!

7. Ziua când nu gândesc de dimineaţă să cercetez Biblia, să mă rog şi să fac cel puţin un bine unui semen al meu, este o zi pe care o voi pierde sigur, chiar dacă trupeşte voi realiza nişte lucrări mari în ea.
Aceste lucrări mari, fără Biblie, fără rugăciune şi fără binefacere, rămân până la urmă numai nişte deşertăciuni.

8. Ce iute va trece şi ziua de astăzi. Stai o clipă pe loc şi lasă orice alt lucru pentru ca să iei în mână Biblia de pe masa ta, care te aşteaptă de azi dimineaţă şi încă n-ai deschis-o.

9. Întrerupe lucrul acesta pentru cinci minute şi mergi în cămăruţa cealaltă, închide uşa după tine şi aruncă-te pe genunchi în faţa Domnului înălţându-ţi inima şi mâinile spre El pentru puterea, ajutorul şi lumina de care ai nevoie pentru a ţi le face bune şi pe celelalte.

10. A trecut de amiază… curând vine seara şi încă n-ai făcut niciun bine astăzi… Gândeşte-te ce bine poţi face acum, aci, cum şi la cine, în Numele Domnului.
Şi mergi şi fă. Diseară când te vei întinde pentru odihna nopţii, cugetul tău mulţumit îţi va fi cea mai moale pernă.

11. Bucuriile pe care ţi le va da astăzi clipele petrecute cu Biblia, cu rugăciunea şi cu binefacerea îţi vor umplea de binecuvântări toate celelalte ceasuri şi ocupaţii ale zilei tale. Iar mâine vei fi şi mai dornic după aceste binecuvântări, până când nu vei mai putea trăi fără ele. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 8.

1. Oricine ia o hotărâre el singur pentru mai mulţi este totdeauna în primejdie să greşească, orişicât de bune intenţii ar avea el. Dar oricine întreabă şi pe alţii, este totdeauna ferit de greşeli mari.

2. Singura hotărâre pe care trebuie s-o ia omul singur este să se predea Domnului, începând o viaţă nouă, ca un om nou şi să-L urmeze pe Hristos cu toată puterea sa.
Dar după aceasta, toate celelalte hotărâri să se ia în înţelegere şi cu alţii dintre cei mai apropiaţi ai săi.

3. Frate şi soră, nu luaţi niciodată hotărâri mari de unul singur, fără să mai întrebaţi şi pe alţi fraţi. Nu vă însuşiţi niciodată încredinţări grăbite şi pe care apoi să le susţineţi puternic. Orice duh sau orice fiinţă vi le-ar inspira…

4. Oricât de bune vi s-ar părea că sunt părerile ori descoperirile voastre, duceţi-vă cu ele la fraţi şi supuneţi-le înaintea lor. Duhul Domnului vă vă încredinţa numai împreună dacă sunt adevărate şi bune, ori dacă nu.

5. Dacă toţi fraţii sunt de o părere – şi numai tu eşti de alta – nu te împotrivi lor ca să nu-i asculţi, oricine ai fi tu, pretinzând că tu singur ai dreptate, iar ei toţi ceilalţi nu. Dacă adevărul este de partea lor, smereşte-te şi primeşte-l. Dumnezeu te va răsplăti.

6. În legăturile cu fraţii, caută totdeauna dragostea tuturor şi nu dreptatea ta singur. Căci şi Hristos ne-a mântuit pe noi prin dragoste, şi nu prin dreptate. După dreptate ar fi trebuit să fim osândiţi cu toţii.

7. Nu duce printre fraţi cărţi străine şi învăţături deosebite fără ca mai înainte să te sfătuieşti cu cei mai aleşi fraţi. Sunt multe astfel de cărţi care par bune după înfăţişarea lor, dar înăuntru au un conţinut amar şi ducător la moarte.

8. Oricine adaugă ori scoate ceva din Cuvântul Sfânt pe care L-am primit noi de la început şi prin care am aflat mântuirea, este un stricător primejdios. Cuvântul Domnului îl osândeşte (Apoc. 22, 18-19), iar oricine îl primeşte se va face vinovat de această osândă (2 Ioan 10).

9. Cuvântul Sfânt ne porunceşte: Caută să fii evlavios (1 Tim. 4, 7). Aceasta înseamnă să fim plini de bun simţ şi de respect nu numai în purtările noastre, ci şi în tot felul vorbirii cu toţi oamenii şi despre toate lucrurile, mai ales despre cele sfinte.

10. Cine poate spune despre apostolii Domnului pe numele lor gol: Petru, Pavel, Ioan, Matei, Luca, este un om nechibzuit şi lipsit de orice bună cuviinţă şi respect, păcătuind prin necinstirea lucrurilor sfinte şi a oamenilor sfinţi.

11. Cine poate vorbi în faţa unui stăpân lumesc cu respect despre mama acestuia, ori despre prietenii săi, dar poate în acelaşi timp să vorbească în faţa Stăpânului ceresc Iisus Hristos în chip necuviincios despre Maica Lui Sfântă, ori despre oamenii Săi sfinţi, acela este un nelegiuit care batjocoreşte ceea ce nu cunoaşte şi va fi osândit (Iuda 10).

12. Despre fiinţele sfinte şi despre lucrurile lui Dumnezeu trebuie să vorbim totdeauna cu cel mai profund respect şi teamă. Căci dacă n-au scăpat nepedepsiţi cei care au vorbit despre ele necuviincios când nu le cunoşteau, cu cât vom fi pedepsiţi mai aspru noi, care le cunoaştem!… | Continuare »