FIUL RISIPITOR

Fiul-cel-pierdut-21Părintele ARSENIE BOCA

Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund toată tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune.
Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul” unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe.
Tatăl i-a respectat partea de avere, deşi o avea în dar. I-a respectat darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai grozavă desfigurare morală.
„Cina cea de taină” – cel mai cunoscut tablou din Renaştere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci în vreme de 12 ani. A căutat mult un model pentru Iisus. În sfârşit l-a găsit într-un tânăr, frumos la chip, bun, blând, cu suflet mare şi radiind de dragoste, un vrednic urmaş al lui Iisus. L-a zugrăvit deci la locul de cinste. Pe ceilalţi apostoli i-a găsit mai uşor afară de Iuda. Acesta trebuia să exprime, – dacă nu chiar să fie – modelul neîncrederii, veninul invidiei, încremenirea îngustimii, răutatea şi trădarea. Aproape se împlineau cei 12 ani de când începuse tabloul, când iată că găseşte la Milano un om, care corespundea întocmai vederilor lui Leonardo. Îl plăteşte ca model şi-l aduce în trapeza mănăstirii, unde zugrăvea „Cina cea de taină”. Era model de Iudă: întunecat la chip, deci şi la suflet, brăzdat de patimi, vulcan de ură şi de necredinţă.
Pictura se apropia de sfârşit. În sufletul lui „Iuda” se petrecea o frământare cumplită; când, deodată, opreşte pictorul şi-i spune: „Tot eu am fost model şi acum 12 ani, când zugrăveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, eşti acelaşi ?!” Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se înţelege ce s-a petrecut, adică ce se petrecuse… Fapt este că oricât ar fi cineva de cufundat în ticăloşie, oricât iad ar avea în suflet, oricâte turme de porci ar avea zugrăvite pe obraz, Dumnezeu totuşi crede în fiul său, omul, şi el nu este cu desăvârşire pierdut. | Continuare »

“Fiindca oricine se inalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înalţa”

Sfântul Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica Vameşului şi a Fariseului

Vamesul-si-fariseul-20Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiş. Şi a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted şi înalt, dar era putred pe dinăuntru, şi celălalt era cu dâmburi şi urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat şi şi-a zis: „La ce-mi foloseşte mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru şi din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos şi urât, cel puţin este sănătos pe dinăuntru şi astfel, dacă muncesc puţin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiş pentru casa mea.” Şi, fară să se gândească mai mult, a ales acel copac.
Tot la fel va alege şi Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa şi nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasa a lui Dumnezeu.
Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cereşti. Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: „Unde te doare?” Omul care foloseşte de venirea doctorului, că să-i spună despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este înţelept, dar omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gura de Aur spune că „Este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu îngădui păcatul – aici nu se mai poate nici un ajutor.”
Deci să avem înţelepciune şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne aflam înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: „Unde te doare?” Să nu ne lenevim în nici un chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre şi păcatele noastre.
Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pilda celor care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei cărora Domnul le spune această pilda? Nu va răzvrătiţii, ci mărturisiţi-vă boala, ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun şi mai milostiv. Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo, crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţa, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. | Continuare »

Ştii ce prigoniri am răbdat

Mozaic-sf-Pavel-predicandTraian Dorz

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii
(a Vameşului şi a Fariseului) – II Timotei 3, 10-15 –

Pe calea Domnului Iisus, nici un ucenic şi urmaş al Său n-a putut merge fără cruce, n-a putut birui fără suferinţe şi n-a putut umbla fără prigoniri. Ori Îl urmezi pe Iisus cu adevărat, şi înseamnă că le ai din plin pe acestea, ori dacă nu le ai pe acestea înseamnă că nu-L urmezi pe Iisus cu adevărat.
De ce trebuie neapărat, urmându-L pe Iisus, să ai şi prigoniri, nu ştiu. Aşa trebuie! Aşa este scris că trebuie să fie: toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus trebuie să fie prigoniţi (II Tim 3, 12). În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fapte 14, 22). Nimeni dintre voi să nu se clatine în necazuri, căci ştiţi singuri că la aceasta sunteţi rânduiţi (I Tes 3, 3). Fiindcă şi Hristos a suferit… şi v-a lăsat o pildă ca să călcaţi pe urmele Lui (I Pt 2, 21).
Faptul că orice trimis al Domnului Iisus trebuie să sufere prigoniri din partea lumii, aţâţată de diavolul împotriva sa, este deci un lucru ştiut. Dar adevăraţii trimişi ai lui Hristos, ştiind mai dinainte acest adevăr, strigă fericiţi spre toate aceste suferinţe încă înainte de a ajunge în ele: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?… Nu! Nimic, nimic, nimic nu va fi în stare să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus… Pentru că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare ce are să fie descoperită faţă de noi (Rom 8, 18; 35; 38). | Continuare »

DOAMNE, EU MEREU TOT CUGET…

Doamne, eu mereu tot cuget rostul multora pe lume,
dar oricât mi-aş bate capul, nu găsesc răspuns anume…
Multă vreme suferinţei nu-i vedeam un rost sub soare
până ce-am privit mai bine viaţa asta trecătoare,
până ce-am luat aminte ce rămâne şi ce piere,
şi-atunci am văzut măsura dintre râset şi durere,
dintre soarta şi sfârşitul celor cu viaţa-amară
şi-ale celor cu o viaţă păcătoasă şi uşoară.

Şi când am luat aminte la răsplata lor odată,
am văzut că suferinţa este binecuvântată,
că ea face calea strâmtă să sfârşească-n fericire,
pe când viaţa fără lacrimi duce-n veşnica pieire.

De aceea-n astă lume, unul trece ca prin apă,
fără plâns şi fără chinuri el trăieşte pân’ la groapă,
pe când altul, de cum naşte până trebuie să moară,
când o suferinţă-i trece, alta vine şi-l doboară,
– dar acela-n suferinţă stă în legături cu Cerul,
pe când cel fără necazuri este-nvârtoşat ca fierul.

Şi-am văzut în lumea asta, în tot necuprinsul Firii,
că durerea-i rânduită ca un drum al mântuirii, | Continuare »

Dincolo de Poarta cea Tainică

Ioan-Marini-22Traian Dorz, din ISTORIA UNEI  JERTFE

…Dar îndată ce apăru primul număr, mă pomenii acasă cu o tele­gramă din partea fratelui Marini de la Sibiu: „Vino imediat, sunt grav bolnav…“
Vestea m-a izbit ca o săgeată arzătoare în inimă.
Am început să mă rog şi să plâng pentru el cu toată durerea sufletului meu. Era chemarea dragostei din adâncul inimii fratelui şi tovarăşului meu de lupte îndelungate şi grele… Strigătul unei iubiri mari, dar peste care uneltirile unui duh străin, care voise să ne despartă, aruncase pe o clipă o umbră trecătoare.
Acum, în faţa marii încercări, această iubire îşi revenea dintr-o dată la strălucirea pe care i-o dăduse de la început Dumne­zeu şi destinul nostru împreunat. Duhul străin nu reuşise. Bi­ruise iarăşi duhul Lucrării, duhul dragostei, duhul căii curate pe care ne-o poruncise Domnul…

În vremea aceea nu puteam călători pe calea ferată decât dacă obţineam de la poliţie o autorizaţie de călătorie. Pentru asta trebuia să depun o cerere înainte cu opt zile. În cerere trebuia să arăt unde merg şi pentru ce.
Am făcut cererea cu o oarecare teamă. Ştiam că mi se vor pune piedici. Dar mă rugam cu durere şi cu stăruinţă lui Dumnezeu să înlăture orice piedică. Presimţeam că se apropie ceva grav. I-am trimis fratelui îndată un liniştitor răspuns telefonic: „Sunt cu tot sufletul lângă tine… Vin cât pot mai repede…“
Am obţinut autorizaţia de plecare… (Nu ştiam atunci că mult mai târziu, după 12 ani, voi afla-o la dosarul anchetei mele şi că va trebui să răspund şi atunci pe larg la insinuarea: Care a fost „adevăratul motiv“ al plecării mele la Sibiu?…)
Până să ajung eu însă la Sibiu, apăru şi al doilea număr din foaie. Pe pag. 3 a acestui număr – ultimul scris de fratele Marini – m-a izbit titlul şi scrisul, ca o înştiinţare de moarte:
„Dincolo de Poarta cea Tainică…
Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. (Evrei 9, 27)“
Am presimţit că îşi scrisese chiar pentru sine acest gând.
„…O întâmplare neobişnuită, o boală, sunetul clopotului sau altceva ne face să privim spre Poarta cea Tainică, spre care, obişnuit, noi nu prea vrem să privim; spre Poarta cea Tainică – poartă prin care fiecare din noi trebuie să trecem odată: moartea. | Continuare »

CAZUL ZAHEU – la Duminica a 32-a după Rusalii

zaheu1Pr. Nicolae Steinhardt

„Iisuse, Care ai înviat din morţi, Inviază şi sufletele noastre”
(Acatistul învierii Domnului).

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.
Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist – cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta recent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.
Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.
Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse.
Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat.
Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi ivirea omului nou.
Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.
Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.
Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi. | Continuare »

Săptămâna de rugăciune ecumenică – închinare la idoli

rug ecumenica

Săptămâna 19-26 ianuarie întinează din nou imaginea Bisericii Ortodoxe Române. Bine au numite unii: „săptămâna de urâciune ecumenică“.
Însuşi întâi stătătorul ei a binecuvântat această practică eretică. Slujba de deschidere a avut loc chiar la Catedrala Patriarhiei Ortodoxe Române.
Ai putea spune că e ca o închinare la zei, acest mod ecumenist de „rugăciune“. Biserica Ortodoxă, înălţând rugăciuni împreună cu atâţia feluriţi închinători, în atâtea felurite moduri, împreună cu atât de multe credinte şi încredinţări, e ca şi cum îşi aşază Dumnezeul pe unul dintre soclurile atât de multor dumnezei, e ca şi cum Dumnezeul nostru este unul dintre dumnezeii cărora se pot închina oamenii, unul dintre cei mulţi… Nu Unul Dumnezeu, precum mărturiseşte Simbolul Credinţei noastre.
Însăşi tema propusă dezbaterilor: „Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau“ (Ioan 4, 7) este una care contrazice propria lor ideologie ecumenistă. Este poate unul dintre cele mai concludente exemple antiecumenice (antihristice). Când Mântuitorul a zis: „Dă-mi să beau“, nu a zis aceasta pentru că El avea nevoie de apă, ci pentru că samarineanca avea nevoie de apa cea vie, pe care o aducea Hristos lumii.
Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România dă acestui verset o interpretare aberantă, lipsită de credibilitate şi de suport chiar şi în faţa unora fără cunoştinţe teologice: „Întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă ne invită și pe noi să gustăm din apa de la un alt izvor și, de asemenea, să oferim ceva din ale noastre. În diversitate, ne-am îmbogăți reciproc“ (aici). De unde poţi scoate o astfel de explicaţie? În toată pericopa evanghelică nu se menţionează că Hristos ar fi băut până la urmă apă de la samarineancă. Din contră, El Însuşi spune şi femeii: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“, precum şi ucenicilor care-L îmbiau la masă: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui“ (Ioan 4, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Apostol îndeamnă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 7).
Cum se poate ca Biserica Ortodoxă să aprobe, mai mult, să binecuvânteze, atâta orbire duhovniească? Unde îşi găseşte Biserica Ortodoxă argumente pentru a justifica acest „alt izvor“ pe care-l propune Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România?
Ce fac celelalte culte în această săptămână, nu e treaba noastră, dar prin binecuvântarea pe care a dat-o acestui idolatru mod de rugăciune şi prin participarea la astfel de slujiri, Biserica noastră îşi subminează autoritatea, integritatea şi credibilitatea în faţa atâtor acuze ce i se aduc de către împotrivitorii ei. Însă doar instituţia Bisericii este cea care se decredibilizează, căci credincioşii adevăraţi nu dau curs acestei „binecuvântări“, urmând cu statornicie învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu e prima dată când doar conducătorii bisericii apobă unele erezii, dar poporul nu i-a urmat niciodată…

Poate că şi noi ar trebui să avem o săptămână de post şi Psaltire în acelaşi timp, nădăjduind în nemărginita milă a lui Dumnezeu faţă de poporul drept credincios…

vezi video aici

Lidia Hamza

VOI, CEI CE-AŢI FOST

vindec-celor-10-leprVoi, cei ce-aţi fost adânc legaţi
şi Dumnezeu v-a dat scăpare,
voi pân’ la moarte-I datoraţi
recunoştinţa cea mai mare!

O, nu uitaţi, o, nu uitaţi
ce I-aţi promis, ce-I datoraţi,
pliniţi al vostru legământ
căci Dumnezeu e Sfânt, Sfânt, Sfânt!

Voi, cei ce L-aţi chemat la greu,
iar El v-a scos din suferinţă,
voi până-n veci lui Dumnezeu
Îi datoraţi recunoştinţă!

Îi datoraţi să-L preamăriţi
pentru-ndurările-I slăvite,
să-L lăudaţi şi să-I vestiţi
minunile de voi trăite.

Îi datoraţi, trăind frumos,
să fiţi urmaşilor lumină,
să aibă şi ei în Hristos
pe veci încredere deplină.

O, nu uitaţi ce v-aţi legat
când El v-a scos din strâmtorare,
– El Şi-a-mplinit Cuvântul dat,
dar cum vi-l împliniţi voi, oare?

Traian Dorz – Cântarea anilor

CEA DINTÂI CONDIŢIE

Domnul Iisus HristosPână când nu te-ai născut într-o familie, cum să fii moştenitorul acestei familii?
Până n-ai intrat într-o casă, cum să lucrezi în ea?
Până n-ai îmbrăcat uniforma, cum să spui că eşti ostaş?

Naşterea din nou este actul prin care reintri în familia lui Hristos.
Uşa prin care reintri în Casa lui Dumnezeu.
Mijlocul prin care primeşti dreptul de a lucra în via Sa.
S-a vorbit atât de mult despre naşterea din nou, dar este încă nevoie să se vorbească şi mai mult. Căci, deşi ea este o condiţie pe care Însuşi Mântuitorul nostru a pus-o, spunând că fără ea este cu neputinţă să vadă cineva Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3)
sau să intre în ea (Ioan 3, 5) – şi cu atât mai puţin să lucreze în mijlocul ei –
totuşi sunt din ce în ce mai mulţi acei care, în loc să intre prin această uşă în staulul Domnului, sar prin altă parte. Prin alte mijloace. Prin alte apucături (Ioan 10, 1).

Numai prin uşa naşterii din nou, numai prin uşa pocăinţei şi a convertirii, au intrat în împărăţia Evangheliei lui Hristos toţi aleşii Săi sfinţi, de la început şi până la sfârşit.
Numai prin baia naşterii din nou s-au primenit toţi cei care s-au botezat cu botezul lui Hristos,
şi care au luat crucea lui Hristos şi au mers după El,
şi care au putut bea paharul lui Hristos, şi au putut purta jugul Său,
şi care s-au îmbrăcat în Hristos şi au devenit împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).

Lucrarea Domnului este clădirea lui Dumnezeu, ogorul Său, Trupul lui Hristos, turma Sa, moştenirea Lui (I Cor. 3, 9; Efes. 2, 20; Colos. 2, 7; Evrei 3, 3-4; I Petru 2, 5; 5, 2)
pe care El o veghează ca pe lumina ochilor Lui,
pe care o îngrijeşte cu nespusă iubire (Ps. 23),
pe care El o apără cu putere şi cu grijă (Ps. 121, 4-8)
şi pe care o ţine în mâinile Lui (Isaia 53, 10).
Toată această lucrare este în primul rând duhovnicească (I Cor. 2, 10-16), | Continuare »

De-atâţia ani

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

hristos-icoana usaDe-atâţia ani stă Domnul tău
în pragul casei tale,
iar tu-L respingi şi-alungi mereu
cu multele-ţi greşale!

Aşteaptă Haru-n uşa ta,
iertarea Lui să-ţi deie,
tu nu-L primeşti, Îl laşi aşa
de-atâţia ani să steie.

Ţi-aşteaptă fericirea-n prag
să-ţi umple viaţa-ntreagă,
tu, gol şi trist, suspini pribeag,
păcatul greu te leagă!

Iertarea stă şi pacea vrea
în viaţa ta să vină
să-ţi umple-ntreagă viaţa ta
cu cântec şi lumină.

Dar tu te împietreşti mereu –
ah, nu ţi-e teamă oare
că s-o sfârşi şi harul Său
şi lunga Lui răbdare?

C-aceasta, poate-n uşa ta
e ultima-I bătaie,
şi că apoi va mai urma
doar veşnica văpaie? | Continuare »

LUMINĂ!

Lumină ce mi-ai înnoit
privirea fericită
când inimii i-ai răsărit
răscrucea strălucită,

Lumină ce mi-ai sărutat
fiinţa mea întreagă
învăluindu-mi-o curat
pe calea cea mai dragă,

Lumină ce mi-ai nimicit
gheţarii vieţii mele
şi lacrimile mi-ai sfinţit
unindu-te cu ele,

Lumină care mi-ai atins
a harfei corzi curate
şi către ceruri mi-ai întins
aripi nemăsurate,

Lumină ce te nalţi slăvit
pe cerul vieţii mele
de mii de ori mai strălucit
ca sori şi luni, şi stele,

Lumină, sufletu-mi întreg
ca jertfă ţi se-nchină,
desăvârşirea s-o-nţeleg
pătrunde-mă deplină,

Căci te ador, ador, cobori
pe totdeauna-n mine,
purificat să mă-nfăşori
nemărginit, în tine!

Traian Dorz, Cântări de drum

Cel ce şi-a văzut păcatele, mai numeroase decât nisipul mării, acela este mai mare decât cel care a văzut îngerii

Ieromonah Serghie Rabko, Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?, Editura Sophia, 2010

inceputul propovaduirii“Pocăiţi-vă! Este prima poruncă pe care o întâlnim în Evanghelie. Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit în pustie şi a botezat oamenii cu botezul pocăinţei: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3,2). Cu aceste cuvinte Mântuitorul a început să predice pentru că nu poate Domnul să Se arate sufletului, dacă el nu s-a căit sincer şi curat de toate păcatele sale şi nu s-a curăţit de ele. Omul a căzut. Din cauza păcatului, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru a putea reveni la El, trebuie să se căiască, aceasta fiind singura cale de reîntoarcere.
Ce este pocăinţa? Adesea auzim şi vorbim despre ea, dar nimeni nu înţelege semnificaţia ei reală. Se întâmplă aceasta, pentru că suntem contaminaţi de păreri personale şi ne orientăm mai mult după legi omeneşti decât după poruncile lui Dumnezeu.
Majoritatea dintre noi se consideră creştini şi persoa­ne cucernice. Adesea ne îndreptăţim că nu am ucis pe nimeni, nu am furat, iar faptul că păcătuim îl credem scu­zabil, pentru că toată lumea greşeşte. Astfel, considerăm că nu avem motive să ne căim, că pocăinţa nu ne foloseşte la nimic. Cugetăm astfel, pentru că nu cunoaştem Evanghelia, nu înţelegem în ce constă creştinismul şi pocăinţa. De cele mai multe ori învăţăm din propriile greşeli şi pentru că, în urma păcatelor, urmează necazurile, atunci ele ne sunt unicii dascăli. Într-adevăr, prin necazurile suferite înţelegem, în cele din urmă, cât de eronat trăim.
Cuviosul Simeon Noul Teolog a spus: „La împlinirea poruncilor evanghelice vedem cât suntem de neputincioşi“. De aceea, numai în asemenea condiţii vom vedea şi vom înţelege realmente că suntem păcătoşi. Dacă nu ne recunoaştem starea de păcat, atunci nu trăim conform Evangheliei. | Continuare »

CEI CE-AU MĂRTURISIT

Traian Dorz,  CÂNTAREA ÎNVIERII

DeisisCei ce-au mărturisit pe Mielul
şi-au fost junghiaţi ca nişte miei,
fiind mutaţi la Domnu-n slavă
cu El în ceruri sunt şi ei.

Fie-n veci fericit
cel ce moare mântuit,
fie-n veci cu Hristos
cel ce moare credincios!

Cei ce-au umblat pe calea strâmtă
prin chinuri şi cu jugul greu
au moştenit făgăduinţa
şi sunt acum cu Dumnezeu.

Cei ce-au trecut până la moarte
prin orice ape şi-orice foc,
dar nu s-au despărţit de Domnul
– acuma-s în acelaşi loc.

Cei ce s-au despărţit de lume
unindu-şi viaţa cu Iisus
au şi ajuns moştenitorii
Ierusalimului de Sus.

Cei ce-au răbdat smeriţi ocară
şi suferinţi pentru Hristos
sunt fericiţi în Sfânta Ţară
cu Domnul lor Cel Credincios.

O sfeştanie românească la râul Iordanului

Botezul-Domnului_pr-Arsenie-boca-draganescuPreot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului
Însemnări din călătoria la Ierusalim

Automobilele se pregătesc să plece cu noi spre Iordan, la locul unde S-a botezat Mântuitorul. De la Marea Moartă până la locul unde S-a botezat Mântuitorul în râul Iordan, e o cale cam de 4-5 kilometri. Plecând într-acolo cu automobilul, folosesc parcursul acestui drum ca să spun unele amănunte despre râul Iordan.
Râul Iordan izvorăşte din munţii Libanului, dintr o stâncă de granit cu un izvor vestit de mare. În calea sa primeşte apoi şi alte izvoare şi văi. Trece, după aceea, prin Lacul Tiberiadei (Marea Galileii), şi de acolo o ia apoi în jos, pe sub Muntele Taborului, spre Marea Moartă (vezi harta de la pag. 25). Cu totul, râul Iordanului face un drum de peste 300 de kilometri, cu toate că, în linie dreaptă, această curgere abia ar fi pe jumătate. Lungimea o fac cotiturile cele multe ce le are Iordanul. De la Lacul Tiberiadei până la Marea Moartă, Iordanul face o cale de 104 kilometri şi, în această cale, coboară 200 metri, adică o coborâre foarte mare, la fiecare kilometru câte 2 metri de coborâş. Această cădere face ca râul Iordan să fie un râu foarte repede curgător.
„Repejunile Iordanului“, de care vorbesc cântările bisericeşti, de fapt sunt aievea, căci râul Iordan curge cu mare repeziciune. În cea mai mare parte, Iordanul curge printre stânci şi locuri stâncoase. Se varsă în Marea Moartă. Însă în vremile biblice, înainte de pieirea Sodomei şi Gomorei, Iordanul curgea înainte, până la Marea Roşie, şi pe locul unde e azi Marea Moartă era o câmpie frumoasă şi bogată ca un paradis, udată fiind de apa Iordanului. Poate tocmai acest belşug i-a făcut pe cei din Sodoma şi Gomora să uite pe Dumnezeu, căci aşa e omul, din ce e mai sătul şi mai îmbuibat, uită mai mult pe Dumnezeu. (…)
Ne apropiem de Iordan. O lume pustie se întinde de jur-împrejurul râului sfânt. Pământul e nisipos şi spălat de apele de iarnă, când Iordanul se revarsă peste locurile de şes. Pe multe locuri ţărmurii Iordanului n-au nici un fel de vegetaţie, ci numai pământ sterp şi stâncos, însă pe cele mai multe locuri Iordanul e înconjurat cu o desime de fel de fel de plante şi arbori. Locul unde S-a botezat Mântuitorul încă e înconjurat cu astfel de desime. Mai în sus, spre Galileea, împrejurul Iordanului e pământ mănos şi cultivat. | Continuare »

PRESENTIMENTE TRISTE

Din «Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov»,  Ed. Schimbarea la Faţă, Traducere: Arhim. Paulin Lecca

PSf-Serafim-de-Sarov-20ropria sa moarte se apropia. Stareţul fusese înştiinţat. Se simţea îmbătrânit. Mulţimile, care în număr mereu crescând inundau Sihăstria şi îl urmăreau în pădure, îl oboseau. Apăsătoare era, de asemenea, atmosfera de duşmănie din partea egumenului Nifon şi a majorităţii călugărilor, faţă de lucrarea sa preferată – obştea de la Diveevo.
Dar mai rău ca orice îl apăsa purtarea nesinceră şi linguşitoare a celui care s-a adeverit mai apoi inamicul numărul unu al iubitei sale ctitorii.
Mic-burghezul din oraşul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (în trad. – Gat-tare), frate începător la Sarov înzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasă, nu era lipsit nici de calităţi, nici de farmec. Lumea îi zicea „pictorul“. Oare Stareţul se înşelase de data aceasta? Îl făcuse pe tânăr confidentul său? Amintirile pe care acesta din urmă le-a publicat mai târziu ne îndreptăţesc să credem că nu.
Inteligent şi ambiţios, el a hotărât să-şi facă o carieră prezentându-se, după moartea Stareţului ca ucenicul său preferat şi succesorul său la Diveevo. Când mergeam la Sarov, scrie în depoziţiile lui Mihail Manturov, raportate în „Letopiseţul mănăstirii Serafimo-Diveesvki“, „n-am remarcat nimic rău în Ivan Tihonovici. Deşi nu-mi era simpatic, intram totuşi la el, când mă invita la un ceai. Într-o zi, Părintele m-a întrebat de unde veneam. Am băut un ceai la pictorul din Tambov, i-am răspuns. «Of, bucuria mea, să nu te mai duci niciodată acolo. Va fi în dauna ta. Căci Ivan nu te invită cu inimă curată, ci ca să te spioneze». După aceasta mi-am întrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Părintele ştia totul dinainte şi cum ne păzea de tot răul”.

Părintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:
– Bucuria mea, îi spunea el maicii Eudoxia, eu v-am născut duhovniceşte şi nu vă voi părăsi.
Ivan Tihonovici pretinde că după moartea mea să vă dau lui. Nu, eu nu vă voi da! Inima lui şi inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci faţă de voi. El zice: «Tu eşti bătrân, Părinte, dă-mi fiicele tale!», dar el le cere cu o inimă rece. Tu să-i zici, maică, în numele meu, că voi nu sunteţi opera lui”.

Ceea ce la timpul potrivit s-a făcut.
„O inimă rece”, repeta Stareţul cu nelinişte. Ivan Tihonov va avea o inimă rece.
Pentru că această frică a marelui Stareţ în faţa răcelii falşilor ucenici? Pentru că diavolul este rece, el, care este tatăl minciunii. | Continuare »

[La 92 de ani de Oaste]

„…La aceasta ţin să fac o mărturisire – scria el [părintele Iosif TRIFA] în vremea aceea când unii doreau să vină cu anumite schimbări în mersul Oastei; sunt dator faţă de Domnul meu Iisus Hristos să fac o mărturisire:
Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului, se vede clar şi lămurit că această Mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de Sus, de la Domnul. Eu n-am fost în această Mişcare decât un vas umil şi slab de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa. Când s-a început mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe. Gândul acestei mişcări a venit de sus, într-o noapte de Anul Nou, în clipele unei rugăciuni. În aceste, clipe Duhul Sfânt a plămădit Lucrarea Domnului: a sădit grăunţul de muştar din care urma să iasă pomul cel mare de azi.
Eu însă n-aveam cunoştinţă despre planul acesta. Eu n-aveam nici un plan mai mare, de viitor, cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei mişcări. Pentru mine, Oastea era o mişcare pe care o pornisem la drum într-o clipă de însufleţire venită de Sus… Foto-009La început, această Lucrare era o mică lumină venită de Sus, ce părea gata să se stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei abia având pe lângă mine vreo zece ostaşi… Părea că încercarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine. Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început a prinde putere şi eu am început să primesc de Sus foc ceresc cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi harul a tot prisosit – până am ajuns aici. Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului şi Conducătorul ei Cel Nevăzut este Domnul, Cel Care a pornit-o la drum.“ (…)

Atenţie, scumpii mei fraţi ostaşi!… Vrăjmaşul cel mare al mântuirii noastre şi al Domnului nostru este un mare şiret. El are o mulţime de slujitori ai lui care umblă mereu cu vicleşug, să ne fure solia cea adevărată ce ni s-a trimis de la început şi să ne facă să ne abatem din drumul mers de „curierul” Domnului, care ne-a adus-o. Atenţie mărită, scumpii mei fraţi ostaşi! Nu-i urmaţi pe cei care vor să vă ducă spre alte „poziţii”, spre alte locuri, spre alte destinaţii! Urmaţi patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.
Începem cu „omul” şi mereu sfârşim cu „Lucrarea”. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. Toată fiinţa şi personalitatea lui s-a întins, s-a lărgit, s-a multiplicat în mii, în zeci de mii, în sute de mii de exemplare duhovniceşti… S-a prefăcut într-o însufleţire, într-o atmosferă, într-un „specific” duhovnicesc şi evanghelic unic, între hotarele căruia se desfăşoară o viaţă şi o mărturie tainică şi binecuvântată. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca şi Hristos cu Biserica Sa.

Un foc ceresc încălzeşte această Lucrare tainică. Un vânt ceresc o poartă. O putere cerească o apără şi un destin ceresc o urmăreşte.
Nici un vrăjmaş n-o poate nimici, pentru că ea stă sub binecuvântarea dumnezeiască şi nici un prieten n-o poate scăpa de prigoniri, pentru că ea stă sub o profeţie divină…
Nici un nelegiuit nu-i poate pune cătuşe, pentru că Hristos a făcut-o slobodă. Şi nici un legiuitor nu-i poate da slobozenie lumească, pentru că ea este roabă a lui Hristos. | Continuare »

Anul jubiliar 1988, la sărbătoarea de 65 de ani ai Oastei Domnului

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de revelion 1988 de la Sibiu

Traian_Dorz_01În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
După cum am spus la început, când nu eram nici jumătate din câţi suntem acum aici, sărbătorim în noaptea aceasta un prilej unic. De aceea, am dori din toată inima ca toată desfăşurarea mai departe a programului nostru să se facă sub acest gând şi în această atmosferă.

Sărbătorim în noaptea aceasta 65 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului. Într-o noapte ca asta, în noaptea de revelion a anului 1923, Părintele Iosif se afla aici om trimis de Dumnezeu cum era Moise în pustiul acela când i S-a arătat lui Domnul într-un rug aprins şi de-acolo i-a rostit o poruncă mare; şi, cu această clipă, a început o lucrare uriaşă de eliberare a unui popor întreg şi a multor altor popoare prin acest popor binecuvântat. Cam în felul acesta s-a petrecut, în noaptea de 1 ianuarie 1923, lucrurile şi aici cu Părintele Iosif, cum s-au petrecut în ziua aceea sau în noaptea aceea… Că, de fapt, noaptea se vede focul când arde şi când nu se mai mistuie… Aşa a fost şi în noaptea aceasta.

Şi, pentru că sunt foarte mulţi dintre noi care nu cunosc începuturile acestea, am dori din toată inima ca, mai ales voi, cei mai tineri, pe care Dumnezeu v‑a chemat în această Lucrare şi v-a sortit la o răspundere şi la o activitate sfântă în Lucrarea aceasta, să cunoaşteţi cum a început Lucrarea din care faceţi parte, cum a făcut Dumnezeu minunea şi revelaţia aceasta prin Părintele Iosif în noaptea de revelion a anului 1923.
Aici noi am alcătuit o lucrare care, cu ajutorul Domnului, va fi să ajungă cândva şi în mâinile altora… Dar am vrea acum, din multul material privitor la Lucrarea Oastei Domnului, să vă citim ceva din cele ce trebuie neapărat să le cunoaşteţi.

Cum am mai spus, sărbătorim în anul care vine, în 1988, multe evenimente importante din istoria Oastei.
Întâi, noaptea de revelion. În noaptea aceasta se împlinesc 65 de ani din noaptea în care Domnul a făcut cunoscut Părintelui Iosif să pornească Lucrarea Oastei Domnului. Atunci a pornit.
În luna februarie a acestui an, în 12 februarie, se împlinesc 50 de ani de când Părintele Iosif a trecut la Domnul.
În 3 martie, tot în acest an, se împlinesc 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif.
Şi în anul acesta mai sărbătorim încă un eveniment: sunt 300 de ani de când s-a publicat prima traducere a Bibliei în limba noastră românească. 300 de ani… | Continuare »

Azi, când anul vechi…

cop_Spre-CanaanTraian DORZ

Azi, când anul vechi, Iisuse, de la noi se duce iară
şi când Anul Nou aşteaptă
mâine-n prag să ne răsară,
ca de-atâtea ori, şi-acuma, în genunchi, cu umilire,
noi Ţi-aducem printre lacrimi
rugăciuni de mulţumire.

…Mulţumire, că şi-n anul ce se duce, Tu, Iisuse,
ne-ai adus îmbelşugare bucuriilor nespuse
şi ne-ai ocrotit viaţa cu puterea Mâinii Tale,
să putem urca spinoasa, dar slăvita Crucii cale.
Mulţumire, că pe umeri ne-ai pus dulcea Ta durere
să putem simţi duioasa Mâinii Tale mângâiere,
c-ai făcut mereu să trecem văi de moarte şi tristeţe
să putem privi pe urmă Slava Sfintei Tale Feţe…

Mulţumiri şi pentru-acele lacrimi grele şi amare
care ne-au făcut mai dulce
şi mai scumpă-a Ta cărare,
mulţumiri şi pentru umbra de necaz
şi de urgia
care ne-a făcut pe urmă mai gustată bucuria
şi că ne-ai lăsat pe-o clipă
în a lumii joasă pleavă
numai ca să poţi pe urmă
să ne-nalţi pe culmi de slavă. | Continuare »

100 de ani de la naşterea poetului şi scriitorului Traian Dorz

medalion - Fr Traian DorzÎn această noapte sfântă s-a născut, acum 100 de ani, în satul Râturi din Bihor, autorul a mii de versuri ce alcătuiesc Cântările nemuritoare.

Un număr impresionant de titluri îl poziţionează pe treapta cea mai de sus între autorii de lucrări religioase:

– 30 volume de poezii, Cântări nemuritoare

– 27 volume de Cugetări nemuritoare

– 6 volume de Îndrumări nemuritoare

– 35 volume de meditaţii biblice

– 4 volume de povestiri pentru copii

– 4 volume cuprinzând istoria Oastei Domnului, Istoria unei jertfe

– 2 volume autobiografice, Hristos Mărturia mea…

Pentru credinţa sa în Dumnezeu şi pentru dragostea cu care şi-a dedicat viaţa Oastei Domnului, a suferit peste 17 ani de închisoare comunistă.

Pentru mai multe date, vezi: http://www.comorinemuritoare.ro/biblioteca/fratele-traian-dorz/

Centenar

Lidia Hamza

T-DorzTrecut-au anii, rând pe rând, o sută
Din noaptea-n care-n lume-ai apărut
În zvon şi de război, şi de colindă
Şi de zăpadă ninsă până-n tindă…
Dar este noaptea-n care, neştiută,
Şi Maica Sfântă Pruncul şi-a născut.

E Noaptea-n care nu mai dorm păstorii
Şi îngerii din ceruri coborând
Pe raze de lumină şi candoare
Fac, dintr-o noapte, sfântă sărbătoare
Şi la fereşti colindă vestitorii
Despre Mesia cel smerit şi blând.

Şi vii şi tu pe lângă Prunc pe lume,
Şi-o stea pe cer, venind din răsărit,
E, poate, semnul tainic ce-ţi conduce
Şi paşii tăi, prin lume, către cruce,
Acelaşi Domn slujind şi-acelaşi Nume,
Acelaşi ţel şi-acelaşi preţ plătit.

Nu-ntâmplător vi-i naşterea-mpletită
În lumea asta plină de nevoi,
Nu orişicui i-e dat stindard să poarte
Iubirea de-ar plăti-o şi cu moarte,
Nici jertfa grea nu poate fi plătită
Decât de neam de sfinţi şi de eroi.

O, drag înaintaş, trudita soartă
Atât de greu purtată pe pământ
A fost să vezi a Oastei cale dreaptă
Cum suie către cer din treaptă-n treaptă
Cu capătul pe-a cerurilor Poartă…
Şi-ostaşi trecând în rânduri pragul sfânt.

Şi dacă azi ni-i prea pieptiş suişul
Şi prea din greu cărarea desluşim,
Du rugăciunea noastră-ndurerată
Spre Pruncul Sfânt din ieslea îngheţată,
Ca să ne scoată-n cale luminişul
Din care-n veci apoi să biruim.

DUMNEZEUL NOSTRU TARE

Traian DORZ100%

Dumnezeul nostru Tare,
înaintea Ta cădem,
preamărind fără-ncetare
Naşterea-Ţi din Betleem!

Slavă-n Cerul Sfânt,
pace pe pământ,
Slavă Jos şi Sus,
Ţie, Scump Iisus,
Care viaţa ne-ai adus!

Cine-a fost să se smerească
cât Tu, Doamne, Te-ai smerit,
spre-a putea să mântuiască
tot pământul osândit? | Continuare »

Evanghelia Întâiului Născut

Sfântul Ierarh Nicolaie Velimirovici – fragment din Predica la Nasterea Domnului

… Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său, în chip desăvărşit, şi este smerit înaintea Lui.

Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi pentru dreptul Iosif, şi pentru Apostoli şi Evanghelişti. Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. | Continuare »

Cuvânt la Naşterea Domnului

Sfântul Ioan Gură-de-Aur

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!
Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.
Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea. | Continuare »

„Un fiu ni s-a dat”!… (Isaia 9, 6)

Traian Dorz, «Isus Biruitorul», nr. 43, 44 din 25 decembrie 1947 Nasterea2

Praznicul luminat al naşterii Domnului Iisus Hristos!…
Şi în timp ce toate stranele şi toate corurile din ceruri şi de pe pământ cântă: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”… noi îngenunchem cutremuraţi în faţa cutremurătoarei Taine din Ieslea Betleemului cu inimile pătrunse de însemnătatea ei cutremurătoare…

Aud glasul proorocului Isaia… Din negura strălucitoare şi îndepărtată a celor trei mii de ani în urmă, el strigă şi astăzi cu aceeaşi putere, acelaşi Adevăr:
„Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat,
Domnia va fi pe umerii Lui…
Îl vor numi Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9, 6).

Harul harurilor veşnice care i-a luminat proorocului ochii şi sufletul i-a arătat cu mai mult de şase sute de ani înainte Ieslea Betleemului şi Taina Cutremurătoare a Întrupării lui Dumnezeu… Privind Minunea şi pătruns până în străfunduri de marele ei înţeles, Isaia a strigat: „Un copil ni s-a născut…”

Când Mâna lui Dumnezeu a ridicat negura mai departe şi în faţa sufletului uimit al proorocului s-a ivit Golgota cu Crucea însângerată… înfiorat, cu inima zdrobită şi cu ochii înlăcrimaţi, el a scris atunci întâia dată acel minunat, unic şi veşnic Cântec de Iubire, pe care l-au repetat transfiguraţi de atunci nenumărate mii de păcătoşi, ca pe singura lor izbăvire; nenumărate mii de sfinţi, ca pe unica lor îndreptăţire… nenumărate mii de îngeri, ca pe veşnica lor uimire: | Continuare »