SOLIA BĂTRÂNULUI SIMEON: „ACUM POT MURI ÎN PACE…”

SOLIA BĂTRÂNULUI SIMEON: „ACUM POT MURI ÎN PACE…”

Soliile creştinilor de azi: „Să mai pot pune mâna pe moşia asta, atunci pot muri… Să-mi mai fac o casă nouă, atunci pot muri… Să-mi mai rotunjesc suma de banii, atunci pot muri”.

Acum miercuri a fost praznicul bătrânului Simeon, cu declaraţia lui că poate muri liniştit fiindcă L-a primit pe Domnul, după ce L-a aşteptat o viaţă întreagă.
Praznicele sunt puse să trecem prin ele cu folos de învăţătură sufletească. Eu mă întreb însă, câţi au trecut prin praznicul de miercuri alegându-se cu o învăţătură de mântuire sufletească. În legătură cu bătrânul Simeon, vom da câteva gânduri duhovniceşti.
În viaţa bătrânului Simeon stă ascunsă toată taina vieţii noastre de creştini. Întreagă viaţa lui n-a fost altceva decât o aşteptare a Mântuitorului. N-a fost altceva decât o dorinţă de pregătire pentru primirea Mântuitorului. Rostui vieţii lui s-a încheiat cu aflarea şi primirea Mântuitorului.
Acesta trebuie să fie şi rostul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti: aflarea şi primirea cea adevărată a Mântuitorului. Sunt însă aşa de puţini cei ce-L află şi-L primesc cu adevărat.
Fratele meu! Poate şi tu ştii despre un Hristos ce S-a născut în peştera Vifleemului, S-a botezat în Iordan, a învăţat multe lucruri frumoase şi pe urmă a murit pe Crucea Golgotei ca „să şteargă păcatul lui Adam”. E frumos şi e bine că ştii aceste lucruri, dar ele nu-ţi sunt de nici un folos sufletesc câtă vreme nu cunoşti pe un Hristos care S-a născut pentru tine, a trăit pentru tine, a murit pentru tine, a înviat pentru tine şi petrece şi acum în lume pentru tine; vrea să trăiască cu tine, vrea să intre în casa ta, în viaţa ta, în inima ta, în toate gândurile şi faptele tale. | Continuare »

LA PRAZNICUL ÎNTÂMPINĂRII DOMNULUI

Fragment din “Dăruind vei dobândi” de Nicolae Steindhardt – Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag 173-177

„N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română. Într-un prim înţeles înseamnă a executa, a face, a îndelini o poruncă. Mi se spune: Adu-mi o cană de apă. Aduc cana — împlinesc porunca. Sau: Adu sapa din curtea bisericii. O aduc — am împlinit porunca. Dar a împlini mai poate avea şi sensul de a desăvârşi, a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior. Domnul a împlinit Legea în amândouă înţelesurile verbului. Mai întâi i-a dat ascultare, i s-a supus: Primind a fi tăiat împrejur, potrivit Legii, la opt zile după naştere. În al doilea rând fiind adus spre închinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede că orice întâi născut parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în ziua a 40-a de la naştere. (Când se face şi curăţirea mamei). Astfel s-a procedat şi cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif şi Maria la Templu în a 40-a zi de la naştere – adică în ziua de 2 februarie, adică astăzi – şi întâmpinat acolo de dreptul Simeon şi de proorocită Ana a lui Fanuel. Când ajunge la vârsta de 12 ani, Iisus, ca orice tânăr iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rătăci de părinţii Lui şi-i va uimi pe cărturari cu întrebările şi răspunsurile Sale. In sfârşit, Domnul nu începe a predica decât atunci când atinge vârsta de 30 de ani, dând şi de felul acesta ascultare Legii: Ea dispunea ca nici un bărbat să nu predice ori proorocească mai înainte de a fi împlinit 30 de ani. | Continuare »

Cu tot întregul…

zacheu vamesulCu tot întregul meu amar,
cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

Primeşte-mă aşa cum sânt,
cu multele-mi greşale
şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,
sunt plin de fapte rele,
dar vin, Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,
cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea
şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând
de slujba ce-Ţi aduce;
pân’ la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Un cuvânt adevărat

TDorz1Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii

Cuvântul este darul cel mai mare pe care îl are o făptură omenească. Darul de a putea vorbi, de a-şi putea exprima simţămintele prin cuvinte grăite şi înţelese este un bun de un preţ nespus de mare, este o binecuvântare sfântă pe care Domnul Dumnezeu n-a dat-o decât omului. Nici o altă făptură a lui Dumnezeu nu are acest dar atât de nobil şi de ales, ca omul. De aceea, în înţeles duhovnicesc, omul nu este o făptură de origine pământească, ci de origine divină. Darul cuvântului şi al înţelepciunii, din care izvorăşte cuvântul, este un dar pe care numai fiinţele divine îl au. De aceea cuvântul este sfânt, şi orice fiinţă omenească ar trebui să rostească fiecare din cuvintele sale numai în felul acesta. Fiecare cuvânt ar trebui să fie numai adevărat, şi numai sfânt, şi numai vrednic de primit.

Dar ce dureros adevăr se poate vedea azi în lume: în ce fel jalnic s-a degradat şi s-a pierdut valoarea cuvântului omenesc! În loc să fie numai adevăr, cuvântul oamenilor a devenit aproape numai minciună. În loc să fie înţelepciune, a devenit prostie. În loc să fie curăţie şi frumuseţe, a devenit murdărie şi urâciune. Aproape nici un cuvânt omenesc, de azi, nu poate fi vrednic de primit şi de crezut. Oamenii îşi spun unii altora minciuni, spune Biblia (Ier 9, 8). | Continuare »

În amintirea Fratelui Ioan MARINI, la 74 de ani de la trecerea sa în veșnicie

Text preluat din «Istoria unei jertfe» vol. II, de Traian DORZ

O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.

Era 2 februarie [1947] – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacri­mi pe aceeaşi melodie:

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.

Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta,
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.

– Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu şi luminos,
să-l sfârşim cu bine, martor credincios. | Continuare »

VOLUNTARI RĂMÂNEM!

VOLUNTARI RĂMÂNEM!

Ioan Marini,
«Isus Biruitorul» nr. 1 / 1 ian. 1936, p. 5

Cu avânt, de bunăvoie,
Când gornistul ne-a chemat,
Noi în Oastea care luptă
Bucuroşi ne-am înrolat.

Nu aduşi cu sila suntem
Ici pe câmpul de război,
Ci de bunăvoie jugul
Luptei l-am luat şi noi…

Voluntari vrem să rămânem
Lângă crucea lui Iisus;
În Biserica Sa sfântă
Să luptăm privind în sus.

Pentru El şi-a Lui iubire
Vrem de-acum ca să trăim;
Pentru El şi-a Lui Oştire
Viaţa noastră s-o jertfim.

Voluntari vrem să rămânem
Lângă crucea lui Iisus…
În Oştirea care luptă
Pentru Patria de sus.

IOAN MARINI – Un om al rugăciunii şi al postului

IOAN MARINI – Un om al rugăciunii şi al postului

Prof. Gheorghe PRECUPESCU

Un adevărat credincios întotdeauna este pe recepţie cu cerul. Orice clipă de răgaz e prilejul unei conectări cu izvorul puterii ce se află în Duhul Sfânt. Învăţătorul Ioan Marini a ajuns la treapta binecuvântată în care făcea din toate o rugăciune de cerere, de mulţumire către Dumnezeu, de preamărire a Lui. O mare parte din timpul acestui trăitor al lui Hristos era dedicat rugăciunii.
La Săsciori, în casa părintească, în „camera dinainte“, acolo era masa lui de lucru şi „altarul“ de jertfă. Seara, când era vreme bună, mergea pe malul râului Sebeş din care pornea o coastă cu brazi. Acolo, într-un loc ferit, lângă o stâncă vegheată de lumânările verzi ale brazilor, rămânea în rugăciune până în zori. Rugăciunea acestui om al lui Dumnezeu era un adevărat dialog în care sufletul se revărsa în suspine, în lacrimi şi în strigăte de durere sau de bucurie.
Mulţi dintre cei care l-au găzduit mărturisesc lucruri uimitoare. Petrecea ore întregi în genunchi, la rugăciune, deşi era atât de slăbit trupeşte iar genunchii aveau bătături uneori dureroase. Ai casei se culcau, dar el, deşi promitea să facă acelaşi lucru nu peste mult timp, rămânea până dimineaţa în rugăciune.
O surioară din Sâmbăteni, jud. Arad, relatează o astfel de întâmplare petrecută chiar în casa ei: „…După terminarea adunării de seara mama l-a invitat pe fratele Marini să se odihnească pentru noapte la noi. Ajunşi acasă, mama îl pusese la masa încărcată cu tot felul de bucate. El însă preferă puţin lapte. Apoi i-a desfăcut patul să se culce şi l-a lăsat singur.
L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi. Era noaptea, pe la orele 1:00. Când mama s-a trezit, dimineaţa, a văzut în camera fratelui învăţător tot lumină. Credea că a uitat s-o stingă. A deschis uşa încet, dar când a aruncat privirea el era tot pe genunchi iar cana cu lapte neatinsă. Ochii îi erau plini de lacrimi. Mama a închis uşa, ferindu-se să facă vreun zgomot. Peste puţin timp oaspetele şi-a luat geamantan şi a plecat la tramvai“. | Continuare »

STOP! – OPRIRE!

– O pildă cu tâlc sufletesc –

Mph_stopPrin oraşele mari, cu circulaţie multă şi deasă, la încrucişare de străzi, sunt aşezaţi poliţişti care îndreaptă trecerea persoanelor, căruţelor şi maşinilor, prin arătarea cu braţele, cu fluierul, dar mai adesea cu o tablă ce se mişcă pe un picior şi pe care e scris cuvântul „STOP“, cuvânt înţeles în toate limbile şi care înseamnă: Oprire! Opreşte!
Când acest stop se întoarce într-o parte, toţi cei ce vin în fata lui, trebuie să se oprească în loc. Oricât de grăbit ar fi omul, alerge cât de tare o maşină, când stopul îi apare în faţă, trebuie să stea pe loc. A trece până când nu i se dă drumul, înseamnă a te vârî singur în primejdie, putând fi călcat în toată clipa de atare maşină, tramvai ori trăsură. De aceea, trecătorii trebuie să aştepte liniştiţi, până când stopul le dă drumul liber.
Aceste stopuri cuprind o adâncă învăţătură sufletească pentru noi. Sufleteşte, şi noi alergăm spre moarte. Dar moartea nu va fi decât începutul veşniciei, care este bună sau rea, fericită sau nefericită, aşa după cum a fost şi viaţa noastră din această lume. Dar până să ajungă acolo, nimeni n-are drum deschis, liber. Dumnezeu, Care ne iubeşte, nu vrea să ne lase în pierzare; de aceea, a aşezat El în diferite locuri pe „drumul“ vieţii noastre, „agenţi“ ai Săi, care opresc mersul şi alergarea noastră prin câte un „stop“, ţinându-ne pe loc şi neeliberându-ne drumul, adesea, decât după un timp destul de lung de zăbavă şi aşteptare. | Continuare »

[În foc se lămureşte aurul]

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Iisus-Hristos-inchisoareFraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură…
Sunt acestea clipe slabe, clipe de ispită, peste care un adevărat luptător al Domnului trece cu bine şi iese din ele mai dârz şi mai întărit. Pentru că, de la început şi până la sfârşit, Biblia ne spune că nu este biruinţă fără luptă şi suferinţă.
De la sângele lui Abel, până la moartea lui Ştefan, Biblia e stropită pe toate paginile ei de sângele, de suferinţele, de prigoanele, de batjocurile suferite de cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru cauza Domnului şi mântuirea sufletelor.
Toţi care stăruim în lupta mântuirii sufleteşti, toţi care stăruim pe calea trasă de Crucea Golgotei trebuie să gustăm şi noi din prigoana lui David, din fântâna lui Ieremia, din groapa lui Daniil, din lanţurile lui Pavel, din temniţa lui Ioan, din pietrele care l-au omorât pe Ştefan… din paharul cel mare pe care l-a băut Însuşi Domnul.
Fraţii mei, să nu uităm niciodată un lucru pe care Biblia ni-l arată lămurit. În mijlocul Bibliei, în mijlocul vieţii stă Dealul Golgotei, stă Crucea Golgotei. Şi, ori încotro te vei uita din acest «deal» – şi înapoi, în Vechiul Testament, şi înainte, în Noul Testament – vei vedea pe tot locul şi pretutindeni: lanţuri, temniţe, gropi, pietre, bătăi, batjocuri… cruci şi iar cruci. Fraţii mei, acestea sunt şi partea noastră. Acestea sunt şi partea ostăşiei noastre. Căci o altă cale spre cer nu este.
Fraţii mei, avem un legământ de ostăşie în Domnul. Acestui legământ îi lipsea un sigiliu, o pecete: sigiliul încercărilor. Şi, acum, iată-l că a sosit. Să-l apăsăm cu putere pe ceara legământului nostru. Şi să mergem înainte. În foc se lămureşte aurul. Acum se lămureşte aurul Oastei. | Continuare »