Daţi drumul celor prinşi, că nu-i
mai mare har pe lume
ca libertatea orişicui
în Sfântul Crucii Nume!
Desfaceţi pe cei prinşi în laţ
de pofte blestemate,
că-i vai de cei ce mor lăsaţi
în veşnice păcate!
Deschideţi uşile spre Har
la toţi cei robi uitării,
că nu-i în veci mai mare dar
ca clipa liberării.
Desfaceţi lanţuri şi cătuşi,
zăvoare şi lăcate,
toţi cei robiţi să fie-aduşi
la Sfânta Libertate,
La Libertatea ce Hristos,
El singur o aduce,
când liberatul păcătos
devine sfânt prin Cruce.
Iar voi, toţi cei ce preamăriţi
Suprema Libertate,
rămâneţi robi pe veci sfinţiţi
ai Dragostei curate!
Traian Dorz, Cântări Nemuritoare
Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980
Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această întâlnire frăţească în care cu bucurie ne privim feţele unii altora şi slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înţeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulţumire…
Am fost martori aşa de rar la zile şi la clipe de mulţumire către Dumnezeu! Ştim toţi că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieşim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânţa şi privim în sus…
Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită… noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde şi cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânţa pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm şi săpăm, şi punem acolo sămânţa. Dar numai atât putem face.
Şi-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem şi noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca? | Continuare »
Traian DORZ, Cântări Nemuritoare
Până când rămân părinţii
credincioşi, cu suflet tare,
e-o nădejde şi de fiii
cei căzuţi în neascultare;
dar când şi părinţii caută
căile deşertăciunii,
învoind nelegiuirea,
– nu-i nădejde de nici unii.
Preţuiţi pe credincioşii
ce vi-s fraţi, părinţi şi soţi,
cât i-aveţi, mai e-o nădejde,
când nu-s ei, e vai de toţi.
Până soţul bun rămâne
credincios şi-n suferinţă,
e-o nădejde şi de soţul
cel căzut în necredinţă;
dar când soţul bun slăbeşte,
întinându-se-mpreună,
pentru amândoi se pierde
orişice nădejde bună.
Până când mai este unul
credincios într-o cetate,
e-o nădejde că pedeapsa
de la toţi se va abate;
dar când nu mai este nimeni
mâinile spre Cer să-şi ţină,
cine-i mai opreşte focul
şi blestemul să nu-i vină?
Ierom. Arsenie Boca
Răbdarea în încercări a sfinţilor are rostul iubirii de oameni a lui Dumnezeu
Răbdarea este o condiţie a mântuirii, cu condiţia ca să nu fie pentru vinovăţii, ci pentru vinovăţia de a fi creştin. În lumea aceasta nu poţi să crezi în Iisus fără să nu fii pedepsit.
Scriptura a prevăzut de mult cenzura împotrivirii, zicând: “Fiule, când vrei să te apropii şi să slujeşti Domnului, să-ţi pregăteşti sufletul de ispite” (Isus Sirah 2, 1). Iar Sfântul Pavel de asemenea ne previne: “Toţi cei ce vor să trăiască cucernic în Iisus Hristos, vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).
De ce, oare, oamenii lumii acesteia îi iau la ţinta tuturor fărădelegilor pe oamenii care nu fac rău la nimeni, pe oamenii care se roagă pentru vrăjmaşii lor?
De ce, oare, ucenicii lui Iisus, ucenicii iubirii de oameni, stârnesc în oameni atâtea valuri de ură? Şi dacă lipseşte ceva omului, cu adevărat, doar iubirea îi lipseşte, fiindcă numai climatul iubirii le face oamenilor viaţa posibilă.
Deci, este de neînţeles cum iubirea stârneşte ura împotriva ei. Şi deci, este de neînţeles cum iubirea trebuie să înghită atâtea valuri de ură şi oricâte ar fi. | Continuare »
Ce crunte vremuri, Doamne, sunt pentru Oaste-acum,
Dar şi ce cruntă vine a ispăşirii vreme…
Atât de usuratic merg toţi pe lângă drum
Şi de păcat nu-i nimeni să vrea a se mai teme.
Ce negri nori în zare-s şi cât de iute vin!
Te-ntrebi cu-nfiorare: cum nimeni nu-i să vadă?
Dar ochii tuturora de ce-i străin se-aţin,
La crucea ispăşirii nu-i nimeni să mai cadă.
În zare-atât de false şi steaguri, şi armuri
Adună cât mai multă sclipire de-o clipită.
De crezi că-n-stare-s toate să stea peste spărturi…
Dar nu-i decât sărmană oştire risipită!
E totul numai cântec şi mers nepăsător
Şi-n nopţi la rând strecoară neghina lor vrăjmaşii.
Dar vom plăti, ca mâine, un preţ năucitor
Cu-atât mai crunt cu cât sunt mai uşuratici paşii.
O, Doamne al Oştirii, grăbeşte-Te şi-adu
Slăvită biruinţă din nou pe-a Oastei zare
Că-n toată lumea asta, Iisuse, numai Tu
Ştii cât i-a plâns iubirea pe-a Golgotei cărare
Şi numai Tu ştii preţul pe care l-au plătit
Pentru frumosu-i nume, cu drag, înaintaşii.
Adu urmaş statornic, cu braţ nebiruit,
Sub steag de biruinţă, să strângă iar ostaşii.
Lidia Hamza
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul zilei)
„Până în clipa aceasta, suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc…“ (I Cor. 4, 11).
A fost dureros ce a scris în versetul 10 sfântul chinuit al lui Hristos?
Iată în versetul 11 ceva şi mai dureros…
Între atâţia fii îmbogăţiţi, părintele umblă suferind de foame şi de sete, umblă gol şi chinuit din loc în loc. Ca un cerşetor, căci numai cerşetorii mai umblă aşa.
Fiecare suferinţă de asta, una singură, ar fi fost destul. Dar, de obicei, acestea merg toate totdeauna împreună. Cel flămând este şi gol, este şi chinuit şi trebuie să şi umble din loc în loc…
Fraţilor, vă întreb: voi aţi suferit vreodată de foame şi de sete între copiii voştri bogaţi şi înstăriţi?
Aţi fost vreodată goi şi chinuiţi, umblând din loc în loc, dormind mai bine undeva pe afară, sau la un străin, decât să vezi că al tău se încruntă când te vede iarăşi intrând pe uşa lui?
Dacă n-aţi fost încă aşa, Dumnezeu să vă ferească nici să nu ajungeţi. Dar dacă aţi fost, sau vă puteţi închipui cam cum trăieşte cineva care este aşa, atunci să ştiţi că aşa ajunsese Sfântul Pavel între ai săi, la bătrâneţea sa, după lupta sa, după jertfa vieţii sale.
Acum gândiţi-vă nu atât de mult la starea lui Pavel, căci el era un om al lui Dumnezeu şi ştim că asta va fi fost soarta lui pentru Hristos şi cu El, în slujba apostoliei la care fusese chemat de Dumnezeu (Fapte 9, 16).
Dar gândiţi-vă la starea sufletească în care ajunseseră copiii care îşi judecau astfel pe părintele lor, cel care îi născuse, îi hrănise ani şi ani de zile şi îi ajutase să ajungă unde erau ei acum!
Gândiţi-vă la credinţa şi judecata unor fii care îşi lasă părintele să umble din loc în loc, suferind de foame şi de sete, fiind gol şi suferind… adică un cerşetor, în timp ce ei se lăudau şi se îngâmfau cu înţelepciunea, cu tăria şi cu cinstea lor…
Şi veţi vedea atunci care stare este mai de plâns: a lui, sau a lor?
Şi toate astea, numai spre a ne vedea şi cunoaşte propria noastră stare.
Sub apăsarea Mâinii Tale,
de gheaţa suferinţei strâns,
îmi plânge sufletul, Părinte,
cum nu mai ştiu să mai fi plâns.
Gem ca izvorul care plânge
în murmur chinuit de stânci,
ca picurii amari de sânge
din fundul unei răni adânci.
Ca lupta crâncenă-a seminţei
sub ura bulgărilor grei,
ca strigătul descătuşării
din temniţa robiei ei…
Dar lumea n-a-nţeles adânca
durere-ascunsă sub cuvânt,
au ascultat cum plâng, Părinte,
şi-apoi m-au lăudat… cum cânt.
Cu cât mi-a fost mai crâncen chinul
şi mai adânc suspin mi-a scos,
mi-au spus cu feţe fericite:
Cânţi mai frumos, tot mai frumos!
O Doamne, uită-mi tânguirea
din tot ce-am scris prea-ndurerat,
din toate să-Ţi rămână numai
ce-i cântec cu adevărat!
Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele
