„NICI O BRAZDĂ!…”

„NICI O BRAZDĂ!…”

Ioan MARINI
«Viaţa Creştină» nr. 25 / 18 iunie 1939, p. 1

În urma unor pretenţii de peste hotare privitoare la pământul nostru, ţara şi-a spus din nou cuvântul prin repetatele declaraţii ale prim-ministrului ei. Iar acest cuvânt hotărât, care consfinţeşte drepturile poporului nostru în hotarele lui, s-a strâns într-o parolă care este parola unui neam întreg faţă de oricine priveşte cu jind peste gard, în curtea casei noastre.
„Nici o brazdă!” Aceasta e parola care străbate ţara de la un capăt la altul, arătând hotărârea îndârjită a unei ţări de a se apăra împotriva oricăror încălcări nedrepte, de oriunde ar veni ele.
Dar această parolă se potriveşte de minune şi pentru creştinii cei adevăraţi a căror viaţă sufletească e primejduită mereu de vrăjmaşi care se numesc: lume, diavol şi trup.
Şi creştinul are de aparat o „ţară”, un „pământ” sfânt, care este sufletul său, de vrăjmaşul ce dă mereu târcoale (I Ptr 5, 8) să cucerească acest suflet. De aceea el trebuie să vegheze mereu la „hotare”, gata oricând (Gal 6, 11) să lupte, să sufere, să învingă cu parola hotărâtă: „Nici o brazdă” pentru vrăjmaş. „Nici o brazda “ din sufletul meu pentru satan si lucrurile lui. „Nici o brazdă” pentru lume şi poftele ei. „Nici o brazdă” pentru trup, ca să-i împlineşti dorinţele lui pătimaşe. „Nici o brazdă” niciodată pentru păcatul care vrea să pună stăpânire peste tine. „Murim mai bine în luptă, decât robiţi să fim” – spune o cântare naţională. Murim mai bine în lupta, decât robiţi să fim sufleteşte de ispită şi păcat, spunem şi noi. | Continuare »

NU-I MAI NEAGRĂ NOAPTE

NU-I MAI NEAGRĂ NOAPTE

Traian DORZ

Nu-i mai neagră noapte-n lume,
nici abis mai fioros
decât inima din care
a fost alungat Hristos!

Nu-i mai fără rost viaţă,
trai mai fără de folos,
moarte mai fără nădejde,
decât cea fără Hristos.

Nu-i blestem atât de crâncen,
iad atât de-ntunecos,
chin mai greu ca-n conştiinţa
lepădată de Hristos!

O nefericite suflet,
nu mai sta necredincios,
– până încă mai poţi plânge
nu te rupe de Hristos!

O RUGĂCIUNE ABSURDĂ?

O RUGĂCIUNE ABSURDĂ?

la Duminica Vindecării îndrăciţilor din Gadara
AVA ELIAS

„Dracii rugau pe Iisus şi ziceau: «Dacă ne scoţi din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci»” (Mt 8, 31).

Iată o rugăciune care poate părea a fi una absurdă, mai întâi prin faptul că aici avem un exemplu în care vedem că şi dracii se roagă, ceea ce pare un lucru de mare mirare. Apoi caracterul absurd al acestei rugăciuni este dat de scopul şi deznodământul rugăciunii. Scopul este, fără îndoială, unul viclean, prin faptul că diavolii Îi cereau Domnului Iisus să nu-i trimită în „adânc” (conf. Lc 8, 36), adică nu doreau să dea socoteala în faţa căpeteniei lor pentru faptul că s-au întors fără sufletele pe care puseseră stăpânire.
Atunci când puterea lui Dumnezeu îl îndepărtează pe diavol din om, iată cum viclenia diavolului face ca să dorească să ia în stăpânire, drept trofeu, măcar nişte porci şi încă nişte porci morţi. Drept urmare, cererea absurdă a diavolilor are un deznodământ inutil prin faptul că posedarea porcilor a fost pentru puţină vreme, cunoscând faptul că porcii, aruncându-se în mare, au murit cu toţii, producând astfel inevitabilul; adică destinaţia diavolilor fiind tot „adâncul”.
Acest lucru denotă faptul ca diavolii nu pot „citi” viitorul, aşa cum încearcă toate metodele de ghicitorie să-i înşele pe oameni. Diavolii, în dorinţa lor de posedare, căutau orice mijloc, numai şi numai să nu ajungă în „adânc”, însă oricât au dorit diavolii să amâne reîntoarcerea în locul de unde au plecat, în cele din urmă tot acolo au ajuns.
Din aceasta întâmplare putem înţelege că în viaţa noastră niciodată nu trebuie să amânăm hotărârile folositoare mântuirii, nici momentul pocăinţei, nici al rugăciunii, nici prilejul faptelor bune, nici slujirea lui Dumnezeu. Amânarea face parte din tactica diavolului, el găsind multe prilejuri şi motive de a ne determina să amânăm hotărârile, potrivit zicalei din istorioara binecunoscută Lasă, mai ai vreme. | Continuare »

Să ceară milă pentru un rob al său…

Să ceară milă pentru un rob al său…

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz
la comemorarea fratelui Popa Petru, la Săucani – 29 iunie 1988

… Astăzi s-a vorbit despre întâmplarea sutaşului aceluia care a venit şi s-a rugat pentru supusul său. Şi se vorbeşte despre credinţa sutaşului şi despre felul minunat în care el a venit la Iisus. Dar se vorbeşte foarte puţin despre robul pentru care a venit şi a mijlocit omul acesta. Trebuie să fi fost acesta un om minunat. Pentru că sutaşul acesta spunea: „Am mulţi sub stăpânirea mea…”. Şi, în mijlocul tuturor acelor mulţi, acest rob pentru care a venit să se roage el trebuie să fi fost un copil minunat, un om minunat, că a [meritat] să facă stăpânul pentru el un sacrificiu aşa de mare. Un sutaş roman să se ducă să se roage la reprezentantul unui popor asuprit de ei şi să ceară milă pentru un rob al său… e o jertfă mare. Acest mare stăpân, acest mare stăpânitor peste robi a făcut un lucru mare pentru robul său. Ce minunat trebuie să fi fost robul acela pentru care stăpânul lui a făcut aşa un gest frumos!
Noi mulţumim lui Dumnezeu că, pentru fratele nostru şi pentru bucuria aceasta, ne-a dat un timp aşa de plăcut şi o zi aşa de minunată astăzi.
Mulţumim lui Dumnezeu că v-a pus pe inimă gândul să veniţi. Şi-I mulţumim că v-a ajutat să realizaţi acest gând. Mulţumim că multele piedici care v-au fost în cale fiecăruia le-aţi biruit şi aţi ajuns în această zi. Duceţi mai departe un mesaj frumos. Şi, [amintindu-vă de această] frumoasă zi, gândiţi-vă că Domnul a pregătit-o aşa frumoasă, pentru că l-a iubit aşa de mult pe robul acesta care L-a slujit aşa de frumos pe Stăpânul său.
Să ne dăm şi noi silinţa să-L slujim aşa de frumos pe Domnul nostru, ca, atunci când va fi nevoie să intervină pentru noi undeva, să poată face Domnul acest lucru cu bucurie, cum a făcut stăpânul pentru robul din Evanghelia de astăzi.
Domnul să fie binecuvântat pentru astfel de robi minunaţi care mişcă inima stăpânilor lor.
Am trăit şi am văzut foarte multe astfel de gesturi frumoase. Din cauza unui slujitor credincios, Dumnezeu a mişcat inima unui stăpân puternic. Şi multe roade minunate au adus în familiile unor oameni mari viaţa modestă, ascultătoare şi curată a unor fraţi de-ai noştri care au fost slujitorii lor. | Continuare »

Robi ai neprihănirii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditaţii la Apostolul zilei)

„Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii“ (Romani 6, 18).

TDorz1Pe vremea când Sfântul Pavel scria aceste lucruri, în lume stăpânea încă legea robiei, care statornicea dreptul de viaţă şi de moarte al stăpânilor asupra acelora care se vânduseră robi ai lor.
O dată ce un om a ajuns robul unui stăpân, acel rob era pe totdeauna proprietatea stăpânului, ca o vită a aceluia, sau ca o unealtă a lui… Stăpânul putea să-i facă orice voia, fără ca robul să i se poată împotrivi sau să-i ceară vreun drept ori vreo socoteală.
Numai dacă se găsea cineva care să dea pentru el preţul de răscumpărare, atunci ar mai fi fost o izbăvire… Altfel, nu! Dacă totuşi se găsea unul să dea acel preţ, fostul rob trecea în stăpânirea noului proprietar, care dăduse pentru el preţul răscumpărării. Iar acum el trecea cu toată viaţa şi puterea lui în slujba noului stăpân.
Sfântul Pavel foloseşte acest fel de vorbire ca un exemplu pentru ceea ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru noi, răscumpărându-ne din robia păcatului în care zăceam, cu preţul cel scump al Sângelui Său vărsat pe Cruce pentru noi şi în locul nostru.
Astfel, prin acel mare Preţ dat Dreptăţii Dumnezeieşti Care ne osândea, dat păcatului care ne robise, dat Legii şi poruncilor ei care stăteau împotriva noastră pentru încălcarea lor, prin acel mare Preţ, Domnul Iisus a devenit Unicul şi Scumpul nostru Stăpân.
Acum este normal să-L iubim şi să-L slujim cu toată puterea noastră numai pe Acela Care a devenit, prin răscumpărare, Stăpânul şi Împăratul nostru, fiindcă nu numai că preţul pe care El l-a dat pentru mântuirea noastră a fost atât de mare încât nimeni alt-cineva nu l-ar mai fi putut da vreodată, dar şi pentru că vrăjmaşul din mâna căruia ne-a răscumpărat era atât de crud. Iar starea din care ne-a scăpat era o osândă şi o pierzare atât de îngrozitoare.

| Continuare »

Când pierdut eram…

D.-a-24-Crucea-webCând pierdut eram, Iisuse,
sub osândă şi-n păcat,
în a’ lumii patru laturi
cu durere m-ai căutat.

Întrebat-ai trecătorii
câţi pe drum i-ai întâlnit
unde-i oaia Ta pierdută,
unde-i fiul rătăcit.

Nimeni nu ştia, Tu Singur
m-ai căutat prin vânt şi ploi…
Blând Păstor, plângând de mila
bietei şi pierdutei oi.

M-ai aflat robit, Iisuse,
la duşmanul cel din veac…
Cât ai suferit când, singur
m-ai văzut, pierdut, cum zac!

M-ai privit căzut, şi-n mine
lumea-ntreagă ai simţit
şi, murind, răscumpărare
pentru toţi Te-ai dăruit!

Ţi-ai iertat răstignitorii
şi călăii Ţi-ai iertat
şi-nviind, pe toţi, Iisuse,
pentru Cer i-ai înfiat…

…Astăzi, când priveşti la fiul
ce-a fost cândva rătăcit
îl găseşti supus, Iisuse,
jos sub Crucea Ta căit.

Traian Dorz, Cântările dintâi

Apostoli binecuvântaţi

Traian Dorz

Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

„PARTEA CEA BUNĂ, CARE NU SE VA LUA”

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Cu acest semn sfânt şi cu acest cuvânt sfânt, desprins din adevărul lui Dumnezeu şi din Cuvântul Său cel Sfânt, şi din paginile Sfintei Evanghelii, din ultimele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus lăsate ucenicilor Săi, cu acestea vrem şi să începem, şi să sfârşim toate cuvintele noastre, toate lucrările noastre, toate începuturile noastre şi sfârşiturile noastre.
S-au vărsat lacrimi aici. Nu vă ruşinaţi de lacrimi. Ele sunt semnul celei mai înalte nobleţe sufleteşti. Nu pot plânge decât oamenii nobili la suflet, curaţi şi sfinţi, cum a plâns Mântuitorul nostru. Lui nu I-a fost ruşine de lacrimi.
Lacrimile sunt expresia nu numai a celei mai mari dureri, ci şi a celor mai mari bucurii, pe care nu le putem exprima în cuvinte, ci le exprimăm în lacrimi. Pentru că lacrimile sunt un mare dar de la Dumnezeu pentru noi. Vai de cei care n-au lacrimi şi nu pot plânge! Numai ei ştiu ce mare nenorocire este să n-ai lacrimi atunci când nici durerea şi nici bucuria nu le poţi exprima altfel mai înalt, mai frumos, mai divin, decât cu lacrimile.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a lăsat moştenirea aceasta sfântă şi scumpă: lacrimile, care sunt dovada celei mai mari iubiri, a celei mai fierbinţi rugăciuni, a celui mai inspirat Cuvânt, a celei mai alese stări în faţa lui Dumnezeu.
Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără lacrimi! Nici în dragostea noastră, nici în bucuriile noastre, nici în cuvântările noastre, nici în rugăciunile noastre, nici în cântările noastre. | Continuare »

CU CE TRĂIM, CU CE MURIM?

Traian Dorz, Dorim să fim pg. 94-98

1. Toţi oamenii au nevoie să trăiască, dar au nevoie să şi moară. Cu ce să trăiască au cam toţi, dar cu ce să moară n au decât puţini.

predica-de-pe-munte_17_05

2. Ca să aibă cu ce să trăiască, se luptă toţi oamenii, de la cel dintâi ceas al zilei până la cel din urmă. De la cea dintâi zi a vieţii până la cea din urmă.
Dar ca să aibă cu ce să moară, câţi se luptă şi câţi se îngrijorează?

3. Cel dintâi şi cel mai mare dar pe care l a făcut Dumnezeu oamenilor este lumina. Lumina şi cea trupească, dar mai ales cea sufletească. Fără lumină zadarnice sunt toate darurile celelalte. Fără lumină omul nu ştie cum să le folosească – ori le ar folosi rău.

4. Poate omul să aibă sănătoase şi întregi toate organele trupului ori ale sufletului său; dacă mintea lui este bolnavă, dacă lumina care este în el este întunecată, la ce folos sunt toate celelalte?

5. Chiar dacă de toate celelalte însuşiri ale sale omul este lipsit, câtă vreme are înţelepciunea cea care vine de Sus (Iac 1, 5), omul se orientează bine, umblă cu cumpătare, trăieşte echilibrat şi se strecoară printre necazurile vieţii scăpând cu bine din toate. | Continuare »

SUNT GLASUL CELUI CE STRIGĂ ÎN PUSTIE

Traian Dorz, Hristos – Dumnezeul nostru (Meditaţii la Evanghelia după Ioan, cap. I)

„Eu“, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», cum a zis proorocul Isaia“.

Ioan-Botezatorul_11În pustiul fără nici o cale şi fără nici un izvor, în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înştiinţare clară,
i se arăta prima dată un drum sigur,
i se înfăţişase pentru prima dată — în sfârşit — un Mântuitor real!

Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunţă apariţia Celui îndelung aşteptat.
El încheie şirul nesfârşit de străjeri care aşteptară de atâtea veacuri sosirea dimineţii şi ivirea Soarelui Dreptăţii…
Sosise, în sfârşit, dimineaţa, răsărise, în sfârşit, Soarele (Mal. 4, 2).

O, de când se tot spusese că va veni!
De când tot priviseră prooroci şi oameni neprihăniţi mereu cu dor şi cu nădejde să vadă ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13).
De câte generaţii era mereu aşteptat să vină şi câte suflete se sfârşiseră, tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos — şi nu le-au văzut.
Acum venea!
Robul şi vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: Iată-L!
Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!…
Pregătiţi-I calea!…
Pregătiţi-I calea în inimile voastre şi cu inimile voastre!…

Dar glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului sună mereu în pustiu. În singurătate. Şi în zadar. | Continuare »