Traian DORZ, HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI vol 2
din meditaţii la Apostolul din Duminica a 26-a după Rusalii
Porunca sfântului Cuvânt Dumnezeiesc este să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le osândim.
Dar pentru a nu lua parte la ele şi pentru a le osândi, trebuie neapărat să cunoşti bine care sunt aceste lucrări şi ce hotărâre trebuie să iei faţă de ele.
Mai întâi, aceste lucrări se împart în trei părţi clare, aşa cum se împart şi ispitele şi păcatele lor.
În cele trei părţi sunt: lucrări trupeşti, lucrări sufleteşti şi lucrări duhovniceşti.
1. Lucrările trupeşti sunt cele mai dintâi la care omul ia parte cu tot trupul său, şi anume acelea care aţâţă şi atrag mădularele trupului; desfrânarea cu tot ce ţine de ea.
Beţia cu fabricarea de băuturi îmbătătoare, vânzarea lor, consumarea lor, răspândirea lor.
Fumatul, jocurile de noroc, balurile şi toate cele asemănătoare cu acestea.
Zgârcenia, lăcomia, vorbirea de rău, certurile, dezbinările, tulburările, ura, sudalma, pârele, ochiul rău, minciuna, înşelăciunea, furtul, mita…
Acestea toate sunt păcate trupeşti şi prin ele se întind pe pământ puterea întunericului şi împărăţia diavolului. | Continuare »
David Bălăuţă Ion, «Isus Biruitorul» nr. 39-40 / 15 nov. 1947, p. 4
Niciodată nu s-au putut împăca între ele lucrurile duhovniceşti cu cele lumeşti, Evanghelia cu lucrurile lumii; căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? (II Cor 6, 14). Sau cum poate să stea împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? (vers. 15).
Un semn după care se cunoaşte că cineva a devenit un copil a lui Dumnezeu, că a primit ungerea cu Duhul Sfânt (I In 2, 20, 27) este şi acela că nu-i plăcut tuturor oamenilor. Un om născut din nou, prin viaţa lui trăită acum după voia lui Dumnezeu, osândeşte lumea cu lucrurile ei, fiindcă sunt rele (I In 2, 15) şi împotriva voinţei lui Dumnezeu (In 7, 7; Ef 5, 11).
De aceea, fratele meu, sora mea, nu mai poţi avea părtăşie cu lumea, nu mai eşti prieten cu lumea, dacă te-ai născut la o viaţă nouă cu Hristos. Pentru că nu se poate să luăm parte şi la masa Domnului, şi la masa dracilor (I Cor 10, 21) şi nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona (Mt 6, 24).
Toţi copiii Domnului trebuie să urască (nu să iubească) lucrurile lumeşti (I In 2, 15). Căci tot ce este în lume: pofte, plăceri, prietenii cu oameni fireşti şi lumeşti etc., sunt lucruri rele şi de osândit, care-i cufundă pe credincioşi în prăpăd şi pierzare sufletească. Să nu uităm spusele apostolului: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Cor 15, 33), De acum s-au dus cele vechi, în care am trăit atâta vreme după poftele oamenilor (I Ptr 4, 2). | Continuare »
Iată, în seara aceasta ni se deschid ușile bucuriei postului sau ale Postului Bucuriei. Pentru că așa numim acest Post al Nașterii Domnului, postul care pregătește marea bucurie a Nașterii lui Hristos-Mesia.
Multor oameni ideea de post le repugnă: „Eu nu pot să țin post!“
Ce mare adevăr!
E foarte greu să ții post. Dar nu noi suntem aceia care ținem postul. Ci, cu noi împreună, e harul Duhului Sfânt care ne ajută, care ne întărește, căre ne face să gustăm, să simțim bucuria postului. Eu trebuie doar să vreau, să cer puterea aceasta și să o și primesc cum se cuvine. Pentru că nu ajunge să ceri, trebuie să știi să și primești acest ajutor de la Dumnezeu.
Sunt însă și multe cazuri când omul se pune serios pe post. Și își impune restricții peste restricții, parcă tocmai pentru a-și dovedi că poate și parcă tocmai pentru a arăta aceasta celor care zic că nu pot. Și apoi clachează.
Postul este o abținere, dar nu numai atât.
Postul presupune o restricție, dar nu e doar atât.
Biruința postului e bucuria lui. E împletirea lui cu harul dătător de putere și de împlinire.
Însuși Mântuitorul ne învață aceasta: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 16-18).
Omul pe care postu-l smolește la față ține un post impus, un post forțat, nu un post al bucuriei. Răsplata pe care ți-o va da Tatăl ție, celui care postești cu adevărat, este tocmai capul uns cu Bucuria.
E foarte greu să renunți la ceva pentru că așa trebuie, că așa se face sau așa îți cere cineva. Însă atunci când renunți la ceva pentru cineva drag, renunțarea aceasta produce bucurie. Te dărui tu de dragul cuiva. Și bucuria vine peste amândoi. Își dăruie mama cei mai frumoși ani ai ei pentru copii și nici nu-i trece prin minte să le reproșeze acest lucru. Acei ani frumoși dăruiți cu bucurie, rodesc bucurie: sunt răsplata rodului pântecelui, care „nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă“. (Psalmi 126, 3-5).
Acum este o modă să postești: pentru detoxifierea organismului, sau pentru a nu chinui aminalele, sau pentru menținerea siluetei, sau pentru păstrarea sănătății… Regimurile vegane sunt primele în top. Dar acestea nu sunt post. Ci exact așa cum se numesc: regimuri sau diete.
Postul este altceva.
O dată m-a întrebat o domnișoară profesoară de limba română zicând:
– Da, începe postul… Oare la ce aș putea eu renunța timp de 40 de zile? Ceva care imi place mie mult… A, la cafea!
– Păi, bine, dar cafeaua e de post. Poți bea liniștită! I-am răspuns, ca să nu i se pară prea greu postul. | Continuare »
SINAXAR: Întru această zi, 12 noiembrie, pomenirea Sfântului Martir Atanasie Todoran din Ţara Năsăudului şi a celor împreună dânsul.
Acest martir s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc.
Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei.
Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş. | Continuare »
Acum duminică avem la rând pilda cu samarineanul cel milostiv care l-a ridicat pe cel căzut între tâlhari şi l-a dus la o casă de oaspeţi, purtând grijă de el până s-a tămăduit. Pe lângă cel rănit trecuseră „alături un preot şi un levit”, dar singur samarineanul s-a apropiat de el şi l-a ridicat (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 10, 24-38).
Evanghelia de duminică ne aduce din nou aminte de marea poruncă şi virtute a milostivirii şi iubirii de-aproapelui. Ah, ce larg ogor de muncă i se deschide unui creştin adevărat şi în latura aceasta! E plină lumea de răni trupeşti şi sufleteşti. E plină lumea de cei răniţi cu sufletul şi cu trupul. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie – să se facă – un samarinean milostiv.
Dar evanghelia de duminică are un înţeles şi mai adânc decât porunca milostivirii. Evanghelia de duminică închipuie întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Samarineanul cel bun şi milostiv este chipul şi icoana scumpului nostru Mântuitor, Care a venit în lume să tămăduiască omenirea cea rănită de moarte prin păcatul strămoşesc.
Samarineanul din pilda evangheliei a sosit după ce trecuse „alături un preot şi un levit”… Tot aşa şi Iisus Mântuitorul a sosit după ce „a trecut preotul şi levitul”, adică după ce nici legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin” a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu sângele Său” păcatele noastre. | Continuare »
O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare – începutul anilor ’80
(…) Samariteanul milostiv să ne îmbrace din nou, să ne ridice şi să ne înalţe iarăşi spre starea din care am căzut, spre Ierusalim. Aceasta n-o poate face decât acel care se ridică. El, Care S-a ridicat, şi ai Lui, care se suie spre Ierusalim. Numai acei oameni binecuvântaţi de Dumnezeu care caută şi se silesc să păşească pe urmele Domnului spre starea tot mai înaltă, tot mai sfântă, tot mai după voia lui Dumnezeu, prin credinţă, prin rugăciune, prin înfrânare, prin sfinţenie, prin toate roadele Duhului, numai aceia îi pot ajuta pe cei căzuţi în mijlocul păcatelor; pe cei dezbrăcaţi de haina neprihănirii, pe cei care sunt doborâţi şi zdrobiţi de toţi tâlharii aceştia de păcate: de răutate, de vicleşug, de mânie, de pizmă, de lăcomie, de beţie, de tot ceea ce este tâlhar-păcat, de tot ceea ce este ucigaş de suflete, de tot ce este nefericit şi de tot ce este nenorocit pentru fiecare dintre noi.
De aceea, binecuvântăm pe Domnul totdeauna, că El a avut cea mai mare milă de noi, căci a venit şi ne-a ridicat din starea cea rea în care zăcusem. Şi-i binecuvântăm, pentru dragostea lui Dumnezeu, pe acei fraţi ai noştri lucrătorii Lui binecuvântaţi, care ne vestesc şi ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu şi care, prin acest sfânt Cuvânt al Său, ridicându-se ei înşişi tot mai înalt spre starea de curăţie, ne ajută şi pe noi, să ne ridicăm şi noi din locul unde am fost căzuţi şi am zăcut în păcate şi în stricăciune. | Continuare »
Câţi ne-am atins de Domnul
şi El ne-a vindecat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat!
Să spunem, să spunem mereu
ce mult ne-a făcut Dumnezeu,
să spunem mereu, da, mereu şi mereu,
noi şi voi – tu şi eu,
cât de mult, cât de mult
ne-a iubit Dumnezeu!
Toţi câţi zăceam în moarte
şi El ne-a înviat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.
Toţi cei ce-am fost în lanţuri
şi El ne-a liberat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.
Toţi cei ce-am fost robi lumii,
iar El ne-a înfiat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.
Recunoştinţa noastră
să strige-n lung şi-n lat,
cu slava Lui să umplem
pământul ne-ncetat!
Traian Dorz, Cântarea Învierii
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 19-a după Rusalii
Traian Dorz – HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Ce tainică şi ce nebănuit de mare este dragostea lui Dumnezeu Care, cu toate că este mai presus de toţi, Se face robul tuturor! El poartă grijă de fiecare creatură a Sa. Până şi de un vierme. Până şi de un neascultător, până şi de un vrăjmaş al Lui, după cum este scris: El face să răsară soarele Său şi peste cel drept şi peste cel nedrept. Şi face să cadă ploaia Sa şi peste cel bun şi peste cel rău…
Ori de câte ori se bucură un copil al Său, Se bucură şi Domnul şi îngerii Săi. Şi ori de câte ori suferă unul din copiii Săi, suferă şi El împreună cu acesta. El, Cel mai presus de toţi, este mai prejos tuturor.
Se spune undeva: de la nimicirea Templului şi de la dărâmarea Ierusalimului, Domnul nu S-a mai aşezat pe Scaunul Lui de Domnie nici nu S-a mai ospătat la masa Lui…
– Poate oare să se ospăteze omul care şi-a dărâmat propria lui casă până ce îşi va reclădi alta?
– Poate oare părintele care şi-a împrăştiat copiii să se veselească până ce şi-i va aduna iarăşi?
– Chiar dacă ar putea o mamă să-şi uite copilul său, Eu totuşi nu vă voi putea uita niciodată, zice El.
Da, Dumnezeul nostru este mai presus ca toţi şi El, Care a făcut rana noastră, tot El ne-o va vindeca.
El, Care Şi-a ars Casa Lui, tot El Şi-o va şi reclădi, fiindcă El, Care este mai presus de toţi, Care suferă cu toţi şi pentru toţi, nu are linişte până ce nu le reaşază frumos pe toate.
Dar El lucrează în timp, în răbdare şi în linişte. De aceea se vor vindeca odată toate rănile, atât ale noastre, cât şi ale Lui. | Continuare »
Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele
Iubirea Ta n-are
un ultim salut,
e fără de capăt
ca fără-nceput.
Cântarea Ta n-are
un ultim cuvânt,
avântul sfârşeşte
în noul avânt.
Alintul Tău n-are
un ultim fior,
e pururea proaspăt
ca apa-n izvor.
Când nu va fi soare,
nici stele, nici cer,
Tu-n veci vei fi-Acelaşi
ca azi şi ca ieri.
Când nu va fi lume,
nici cine-o privi,
Iubirea Ta, Doamne,
aceeaşi va fi.
Că-n dragostea sfântă
nu-i ultim sărut,
e-aceeaşi spre capăt,
precum spre-nceput!
