b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre.
Când slăbeşte şi scade credinţa, se înmulţesc şi se împuteresc patimile asupra oamenilor. Năravuri rele au izgonit credinţa din suflete în vremile noastre şi s-au pus în locul ei, făcându-ne un neam îndărătnic. Oamenii au uitat de Dumnezeu şi de sufletul lor şi aleargă nebuneşte, mânaţi numai de dorul de mărire lumească, de râvna după câştiguri şi averi cu orice preţ. | Continuare »

Prin patru stări ne spune evanghelia că a trecut tămăduirea copilului care avea „duh mut”. Întâia dată ne spune evanghelia cât de rău îl chinuia duhul cel mut, adică diavolul. A doua oară, că părinţii l-au adus la Iisus. A treia oară ne spune evanghelia că i-a fost mai rău când s-a apropiat de Iisus şi a patra oară ne spune că s-a tămăduit deplin.
Să luăm aminte că prin aceste patru stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut” din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste viaţa omului ce le primeşte. O, cum îl chinue şi azi diavolul pe omul cuprins de patimi rele! Aţi văzut, spre pildă, cum zbiară, înjură, sparge, loveşte şi prin noroi se tăvăleşte omul cel beat. „De la început diavolul păcătuieşte” (I In 3, 8) şi, de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele, diavolul prinde putere asupra noastră. Din această stare trebuie să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem, decât la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului” (I In 3, 8). Ca copilul din evanghelie, trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile sufleteşti de Mântuitorul.
Eu am vorbit cu mulţi creştini cuprinşi de patimi urâte şi i-am chemat să se lase de ele. Aproape toţi mi-au răspuns: „Am cercat, părinte, dar nu pot”; „Mi-am pus de multeori în gând să mă las de ceea şi ceea şi n-am putut”… Eu le-am răspuns aşa: „N-aţi putut pentru că aţi cercat să faceţi acest lucru din puterile voastre, iar Domnul Iisus a spus apriat: „…căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). | Continuare »

A fi creştin înseamnă a-L urma pe Domnul Iisus. A-L urma în ascuns, ca şi în văzul întregii lumi, înseamnă apoi a-L mărturisi pe El. Domnul n-are copii muţi. Celor care au venit la El le-a dat grai, auz, vedere; a făcut din ei oameni vii.
Un creştin fricos, care nu-L urmează pe Hristos, este un nenorocit; şi o povoară pentru el şi pentru alţii. Cel ce se teme de gura şi batjocura lumii, crezând că poate să-L urmeze pe Domnul numai în ascuns, fără să mai ştie cineva, ce fericire poate avea? El duce o viaţă de teamă, ca şoarecele care crede că e mare viteaz când se plimbă pe sub scândura podului, dar îndată ce aude vreun zgomot o tuleşte la fugă în adâncul ascunzătorii lui.
Dacă eşti creştin, aceasta trebuie s-o ştie şi alţii, ori de-ai grăi, ori de n-ai grăi ceva. O cetate aşezată pe un munte nu se poate ascunde (Mt 5, 14). Nici tu nu te poţi şi nu trebuie să te ascunzi. Apostolii n-au fugit în pustie şi nu s-au închis zi şi noapte în casă, să nu-i ştie, să nu-i vadă nimeni. Ei L-au mărturisit pe Domnul urmându-L zi de zi şi clipă de clipă, oriunde, totdeauna.
Dragul meu, să nu-ţi fie ruşine de a trăi cu Domnul Hristos, de a vorbi despre El şi de a răbda pentru Numele Lui.
Trebuie să îndrăzneşti! Trebuie să alungi ruşinea şi teama de gura oamenilor! Nu-ţi mai ascunde crucea, ci poart-o pe oriunde te duci. Tu o duci pe ea şi ea te duce pe tine. Voi sunteţi una. Priveşte pe Golgota şi învaţă ceva de acolo.
Cine-L preţuieşte pe Hristos şi-L iubeşte, Îl urmează şi aleargă pe urmele Lui până va veni clipa măreaţă când se va întâlni cu El în slavă. | Continuare »

Ioan Marini

Creştinul adevărat este un om curajos şi plin de bărbăţie. Cineva a spus: „Dumnezeu nu are în armata Sa ostaşi fricoşi”. Creştinii cei dintâi care au mers la chinuri şi la moarte pentru credinţa lor în Domnul nu erau fricoşi. Cine se teme să măr­turisească ceea ce a spus Dumnezeu, acela n-a gustat încă din tăria Du­hului Sfânt şi nu ştie ce va să zică Crucea şi biruinţa.
Creştinii molâi şi necredincioşi nu aduc nici o cinste Stăpânului no­stru. Ce păcat că cei mai mulţi sunt tocmai astfel de oameni slabi şi ne­mernici, care nu cunosc nici măcar alfabetul creştin, necum să ştie citi şi mărturisi credinţa şi Evanghelia.
Dar voi, fraţilor, nu fiţi dintre aceştia. Ci mărturisiţi pe faţă cre­dinţa voastră şi nu vă ruşinaţi de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos (Rom 1, 16).
Chiar dacă va trebui să suferim din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, nu trebuie să dăm înapoi, căci nu­mai cine va lupta până la sfârşit va fi mântuit (Mt 24, 13).
E mare lucru să suferi prigonire din pricina numelui lui Hristos. Ar trebui să socoteşti [aceasta] ca o cinste deo­sebită, să crezi şi să suferi pentru Numele Domnului.
În zilele noastre este nevoie să fim oameni hotărâţi. Este timpul ca cei cu adevărat credincioşi să iasă în faţă şi să spună: „Cred şi de aceea vorbesc”. Nu merită oare Domnul Iisus Hristos a­ceasta din partea noastră?
Dacă Lui nu I-a fost ruşine cu noi, nici nouă să nu ne fie ruşine cu El. | Continuare »