b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Părintele Macarie Simonopetritul

Perioada Postului Mare s-a constituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic întreprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hirotonia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, interdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemnităţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.
Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía înseamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului
Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea amară, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .
Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost izgoniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.
„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scumpe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din saturare”. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 13, din 22 martie 1936

Înăuntrul foii, fraţii ostaşi şi cetitorii vor afla amănunte despre cum – prin surprindere – Mitropolia din Sibiu şi-a întărit şi la Bucureşti judecata ce mi-a făcut-o aici, la Sibiu. Prin urmare, iată-mă judecat şi la Bucureşti. Am fost aflat ca unul care nu mai sunt vrednic să port haina şi numele de preot. S-a împlinit acuza Mitropoliei din Sibiu că între cei 8 000 de preoţi, câţi sunt în ţară, nici unul n-a făcut răul pe care l-am făcut eu şi, ca atare, mi s-a dat pedeapsa ce mi se cuvenea: am fost dat afară din ceata celor 8 000.
Arătam în altă parte cum, contra acestei hotărâri, am înaintat un nou memoriu. Orice ar fi însă să se întâmple, eu zic: dacă s-a aflat şi se va afla definitiv că nu mai sunt vrednic să port numele şi haina de preot, apoi aşa să fie! Mă voi resemna în această judecată şi voi rămâne pe mai departe în Biserică un simplu mirean, în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în ostăşia Domnului.
Fireşte, e un hotar mare acesta în viaţa mea. E o răspântie de unde mă întorc înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se iau haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.
Văd nopţile nedormite… văd paturile de la Geoagiu şi Davos… văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi al neamului meu. Şi acum – slăvit să fie Domnul! – iată, văd şi răsplata acestor lupte în care mi-am jertfit şi sănătatea.
Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Iisus cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Iisus cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat, poate, prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă şi, poate, pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi şi nici cel din urmă. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

E timpul postului mare. Se apropie Golgota. Vine judecarea şi patimile Domnului. O, cu câte adânci învăţături este plin drumul cel greu pe care Scumpul nostru Mântuitor l-a urcat spre Golgota!
În cartea noastră cu însemnările călătoriei la Ierusalim, am dat pe scurt calea Crucii, cu învăţăturile ei.
În numerele viitoare vom da şi aici, la foaie, un rând de învăţături în legătură cu drumul Crucii şi patimile Domnului.
Îl vedem pe Domnul legat şi târât la judecată în faţa Sinedriului (Luca 22, 66). I S-au dus fel de fel de învinuiri. S-au căutat şi multe mărturii mincinoase, dar nici acestea n-au putut ajuta.
La toate învinuirile Iisus răspundea: Eu am vorbit lumii pe faţă şi n-am spus nimic în ascuns… Întreabă-i pe cei ce M-au auzit; iată, aceştia ştiu ce am spus.
Domnul respinge toate învinuirile, iar când un furios Îi dă o palmă, Domnul protestează zicând: De ce Mă baţi? Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi (Ioan 18, 20-23)?
Domnul a ţinut să-Şi arate mai întâi, să-Şi dovedească, să-Şi apere mai întâi nevinovăţia. Şi numai după aceea a suferit cu resemnare, ca un Miel nevinovat.
Domnul Şi-a arătat nevinovăţia şi numai peste această apărare a suferit apoi totul, ca o oaie ce nu-şi mai deschide gura sa.
Acelaşi lucru l-a făcut şi Ap. Pavel (Fapte 17, 37).
Mulţi au o părere greşită în punctul acesta: să stai cap plecat, gata de tăiat, când cineva te acuză pe nedrept. Dar pilda Mântuitorului nu ne cere acest lucru. Dimpotrivă, ne arată că trebuie să ne arătăm şi să ne apărăm nevinovăţia.
Noi trebuie să arătăm mai întâi că suntem nevinovaţi şi apoi să suferim cu resemnare prigoana şi crucea.
E şi firesc să fie aşa. Căci altfel nu se poate vorbi despre a suferi. Numai ca nevinovat poţi spune că suferi. Cum spune Ap. Petru: Să nu suferim ca nişte hoţi, ca nişte făcători de rele, ci ca nevinovaţi. Iar dacă ţi-ai arătat şi ţi-ai apărat nevinovăţia, te poţi apleca liniştit în braţele crucii. Atunci suferinţa şi crucea îţi sunt spre slavă şi mântuire.

«Isus Biruitorul» nr. 13, din 24 martie 1935

Când pierdut eram, Iisuse,
sub osândă şi-n păcat,
în a’ lumii patru laturi
cu durere m-ai căutat.

Întrebat-ai trecătorii
câţi pe drum i-ai întâlnit
unde-i oaia Ta pierdută,
unde-i fiul rătăcit.

Nimeni nu ştia, Tu Singur
m-ai căutat prin vânt şi ploi…
Blând Păstor, plângând de mila
bietei şi pierdutei oi.

M-ai aflat robit, Iisuse,
la duşmanul cel din veac…
Cât ai suferit când, singur
m-ai văzut, pierdut, cum zac!

M-ai privit căzut, şi-n mine
lumea-ntreagă ai simţit
şi, murind, răscumpărare
pentru toţi Te-ai dăruit!

Ţi-ai iertat răstignitorii
şi călăii Ţi-ai iertat
şi-nviind, pe toţi, Iisuse,
pentru Cer i-ai înfiat…

…Astăzi, când priveşti la fiul
ce-a fost cândva rătăcit
îl găseşti supus, Iisuse,
jos sub Crucea Ta căit.

Traian Dorz, Cântările dintâi