MÂNECĂM SPRE LUMINĂ?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).

Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***

Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă“. | Continuare »

Minunată şi frumoasă

Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!

– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.

Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.

Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…

Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.

Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.

Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.  (Traian Dorz, din vol. Cântările Dintâi)

Maria la picioarele Domnului

Părintele Iosif TRIFA, tâlcuire la pericopa evanghelică a Cuv. Maria Egipteanca – (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este această evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie desfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, desfrânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ai da cuiva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ia nimeni, nici măcar pentru o clipă, sarcina şi greutatea păcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor. | Continuare »

PENTRU SUFLET

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre.
Când slăbeşte şi scade credinţa, se înmulţesc şi se împuteresc patimile asupra oamenilor. Năravuri rele au izgonit credinţa din suflete în vremile noastre şi s-au pus în locul ei, făcându-ne un neam îndărătnic. Oamenii au uitat de Dumnezeu şi de sufletul lor şi aleargă nebuneşte, mânaţi numai de dorul de mărire lumească, de râvna după câştiguri şi averi cu orice preţ. | Continuare »

CELE PATRU STĂRI ALE MÂNTUIRII SUFLETEŞTI

Prin patru stări ne spune evanghelia că a trecut tămăduirea copilului care avea „duh mut”. Întâia dată ne spune evanghelia cât de rău îl chinuia duhul cel mut, adică diavolul. A doua oară, că părinţii l-au adus la Iisus. A treia oară ne spune evanghelia că i-a fost mai rău când s-a apropiat de Iisus şi a patra oară ne spune că s-a tămăduit deplin.
Să luăm aminte că prin aceste patru stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut” din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste viaţa omului ce le primeşte. O, cum îl chinue şi azi diavolul pe omul cuprins de patimi rele! Aţi văzut, spre pildă, cum zbiară, înjură, sparge, loveşte şi prin noroi se tăvăleşte omul cel beat. „De la început diavolul păcătuieşte” (I In 3, 8) şi, de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele, diavolul prinde putere asupra noastră. Din această stare trebuie să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem, decât la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului” (I In 3, 8). Ca copilul din evanghelie, trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile sufleteşti de Mântuitorul.
Eu am vorbit cu mulţi creştini cuprinşi de patimi urâte şi i-am chemat să se lase de ele. Aproape toţi mi-au răspuns: „Am cercat, părinte, dar nu pot”; „Mi-am pus de multeori în gând să mă las de ceea şi ceea şi n-am putut”… Eu le-am răspuns aşa: „N-aţi putut pentru că aţi cercat să faceţi acest lucru din puterile voastre, iar Domnul Iisus a spus apriat: „…căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). | Continuare »

Taina ÎmpartasanieiUn creştin care nu s-a împărtă­şit de mulţi ani sau unul ca­re se împărtăşeşte de două-trei ori pe an, înainte să se cuminece ar trebui să treacă pe la scaunul de spovedanie. Însă creştinul care se împărtăşeşte des, de pildă, în fiecare lună sau în fi­ecare duminică, şi nu este împovărat de păcate grele va trebui să se spove­dească şi acesta de fiecare dată când se împărtăşeşte?

Amintiţi-vă că în primele secole creştinii, în fiecare duminică, înain­te de Sfânta Liturghie, îşi spovedeau public păcatele uşoare, pentru „Ca jertfa voastră să fie curată” („Didahia” celor 12 apostoli, 14,1), ca să fie „neprihănit” Trupul Bisericii, care va aduce jertfa lui Dumnezeu prin preot, dar şi să se împărtăşească „neîntinat” cu Preacuratele Taine.

Însă acum es­te în practică spovedania propriu-zisă şi nu cea publică (care nu necesita nici timp, nici osteneală). Prin urmare, astăzi nu este atât de uşor, nici pentru duhovnic, nici pentru penitent, să fa­că spovedania înainte de Sfânta Litur­ghie şi, în consecinţă, de nevoie, a fost mutată mai devreme.

De pildă, astăzi te spovedeşti sea­ra, ca să te împărtăşeşti mâine dimi­neaţă, însă până la împărtăşire vei că­dea deja în vreun păcat uşor (mânie, ceartă cu soţia etc). Şi ce vei face? Vei avea preotul lângă tine sau vei rămâ­ne neîmpărtăşit? | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA – CE ESTE OASTEA DOMNULUI

În epistola sa către Efeseni, cap. 6, Apostolul Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă Apostolul Pavel pentru un „bun ostaş al lui Hristos“:

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului!… Pentru aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii! Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii! În toate, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale Vicleanului! Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu!“ (Efeseni 6, 11-17).

Să cercetăm puţin înţelesul acestor „arme“!
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu… !“, asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu dar şi ajutor de Sus, de la Dumnezeu, şi cu întărirea puterilor noastre cele sufleteşti, duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească şi această luptă se poate câştiga nu-mai cu arme sufleteşti. | Continuare »

Traian Dorz, Împreună lucrători cu Dumnezeu

Jumătate din Lucrarea Evangheliei este lucru, este muncă şi osteneală, iar cealaltă jumătate este apărare, este curaj, este luptă…

Pastorul-ce-bun-22Păstorul cel bun are nu numai grija păstoririi, nu numai grija hranei şi adăpării oilor sale,
ci o tot atât de însemnată grijă are şi trebuie să aibă şi de apărarea turmei. De adăpostirea şi de paza ei, spre a o feri de orice atac răufăcător.
Lucrătorul bun are nu numai grija să lucreze, ci şi grija ca lucrul pe care îl face să fie ocrotit de primejdii.
Împăratul cel bun are nu numai grija ca ţara lui să meargă bine înăuntrul ei, ci şi să fie bine apărată la hotarele ei, spre a o feri de orice năvălitor hrăpăreţ.

Tot aşa face şi ziditorul înţelept şi vrednic.
Cu un ochi priveşte înăuntru, iar cu unul în afară.
E cu o mână pe mistrie, iar cu cealaltă pe sabie.
Cu o jumătate de grijă construieşte, cu cealaltă jumătate apără ceea ce a construit.
Aşa făcea omul lui Dumnezeu, Neemia, la vremea sa, când înălţarea zidurilor cetăţii îi fusese încredinţată lui.
Şi când vrăjmaşii atât dinăuntru, cât şi din afară pândeau să nimicească lucrarea Domnului.
Când tot felul de iscoade mişunau pretutindeni.
Când şi prostia dinăuntru, şi răutatea din afară erau la fel de primejdioase, când şi lucrătorii şi lucrarea erau la fel de urmăriţi (Neemia 4, 1-23).

Bunul conducător şi credinciosul zidar Neemia a ştiut atunci acest mare şi însemnat adevăr: că lucrarea lui Dumnezeu, în astfel de împrejurări, are nevoie tot atât de mare de curaj, cât are şi de înţelepciune.
Că adevăratul împreună-lucrător al lui Dumnezeu nu este şi nu poate fi un om fricos care, atunci când se iveşte primejdia, să lase lucrarea şi să fugă,
să lase zidul în voia dărâmătorilor şi să alerge la adăpost,
să-şi lase turma în voia lupilor şi să se ascundă pe unde poate.
Ci să apere acestea cu orice preţ.
Ar trebuie să citim mai des despre curajul marilor lucrători ai lui Dumnezeu dinaintea noastră. | Continuare »

sf serafim sarov-lumina necreataOdată mi s-a întâmplat un fapt deosebit. Eram preot tânăr și slujeam ca predicator la niște sate aflate în afara Tesalonicului. În același timp eram ajutorul unui mare teolog de la Facultatea de Teologie.
Faptul pe care l-am trăit – scriindu-mi în același timp și teza de doctorat la Teologie – a constituit pentru mine o înfricoșătoare contradicție. Pe deoparte, la Facultatea de Teologie am avut contact cu lucrurile înalte, paradoxale, greu de înțeles și profunde, iar pe de alta, ca preot la zece sate pe care mi le-a încredințat episcopul meu, mergeam doar la trei-patru dintre ele. Simțeam o înfricoșătoare singurătate, deoarece țăranii nu mă înțelegeau sau, poate, eu eram de vină că aceia nu mă înțelegeau.
Spuneam, așadar, câteva lucruri, vedeam cum oamenii ascultau puțin, apoi se întorceau într-o parte și-n alta, își plecau capetele și atât. După ce plecau de la biserică, își continuau viața lor normală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Această singurătate era pentru mine un sentiment greu. Spuneam în sinea mea: „Ce să fac acum? Ce sens are să mai merg Duminicile să le vorbesc iarăși oamenilor, de vreme ce nu iese nimic?”.
Nu am putut să nu fac ascultare și să nu merg. Am mers, așadar, la un sat și mă gândeam că acolo voi spune o predică teologică, presupunând că auditoriul are capacități deosebite. Mi-a fost greu, am simțit o mare greutate, însă de atunci am învățat multe. Mi s-a întâmplat următorul fapt minunat, prin care Dumnezeu m-a învățat multe lucruri.
Într-una din Duminici, la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, preotul satului, un om foarte simplu, împreună cu doi epitropi și mai simpli, oameni fără carte, mi-au spus: | Continuare »

„NU ESTE VREDNIC DE MINE” (Mt 10, 38)

A fi creştin înseamnă a-L urma pe Domnul Iisus. A-L urma în ascuns, ca şi în văzul întregii lumi, înseamnă apoi a-L mărturisi pe El. Domnul n-are copii muţi. Celor care au venit la El le-a dat grai, auz, vedere; a făcut din ei oameni vii.
Un creştin fricos, care nu-L urmează pe Hristos, este un nenorocit; şi o povoară pentru el şi pentru alţii. Cel ce se teme de gura şi batjocura lumii, crezând că poate să-L urmeze pe Domnul numai în ascuns, fără să mai ştie cineva, ce fericire poate avea? El duce o viaţă de teamă, ca şoarecele care crede că e mare viteaz când se plimbă pe sub scândura podului, dar îndată ce aude vreun zgomot o tuleşte la fugă în adâncul ascunzătorii lui.
Dacă eşti creştin, aceasta trebuie s-o ştie şi alţii, ori de-ai grăi, ori de n-ai grăi ceva. O cetate aşezată pe un munte nu se poate ascunde (Mt 5, 14). Nici tu nu te poţi şi nu trebuie să te ascunzi. Apostolii n-au fugit în pustie şi nu s-au închis zi şi noapte în casă, să nu-i ştie, să nu-i vadă nimeni. Ei L-au mărturisit pe Domnul urmându-L zi de zi şi clipă de clipă, oriunde, totdeauna.
Dragul meu, să nu-ţi fie ruşine de a trăi cu Domnul Hristos, de a vorbi despre El şi de a răbda pentru Numele Lui.
Trebuie să îndrăzneşti! Trebuie să alungi ruşinea şi teama de gura oamenilor! Nu-ţi mai ascunde crucea, ci poart-o pe oriunde te duci. Tu o duci pe ea şi ea te duce pe tine. Voi sunteţi una. Priveşte pe Golgota şi învaţă ceva de acolo.
Cine-L preţuieşte pe Hristos şi-L iubeşte, Îl urmează şi aleargă pe urmele Lui până va veni clipa măreaţă când se va întâlni cu El în slavă. | Continuare »