Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut Părintele Iosif, la Sibiu, în duminica Floriilor a anului 1932. Iată, pe scurt, acest început:

„O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor
Slăvit să fie Domnul care ne arată mereu ce-i de lucrat în secerişul de la Oastea Lui.
În adunările Oastei de la Sibiu aveam şi o mulţime de copii cu care nu ne puteam ocupa deosebit. Atunci Domnul ne-a zis: Faceţi o Oaste a copiilor şi daţi-le şi lor să mănânce!

Am vestit părinţilor ostaşi această noutate şi, în duminica Floriilor, am înfăptuit-o cu o bucurie duhovnicească ce va rămâne de-a pururi în sufletul nostru. Dăm mai jos un scurt raport despre mersul serbării.
Încă de la orele două din după-amiaza Floriilor, încep a curge copii spre localul de adunare al Oastei. Până la orele 3, se strânseseră 130 de copii. „Oastea” era gata. Toţi, în haine de sărbătoare şi cu ramuri verzi în mâini. Facem cu ei o mică probă de cântare. Îi punem în rând.

Urmează un moment mişcător, cutremurător de suflete. Oastea copiilor păşeşte înainte spre sala de adunare. Se deschid larg uşile sălii unde ne aşteaptă adunarea ostaşilor mari. În frunte cu preoţii, 130 de copii intră triumfători, în numele Domnului, cu ramuri în mâini şi cu sclipiri de bucurie în ochi. O icoană nespus de duioasă. Simţim cu toţii fiorul Intrării Domnului în Ierusalim. În toate părţile numai lacrimi şi şoapte: «Copiii! Copiii!»
Într-o atmosferă plină de foc sfânt, s-a intonat cântarea-rugăciune «Împărate Ceresc». Cele 130 de voci de copii dominau şi dădeau parcă un accent cu totul nou cântării, accent care avea darul să rănească inimile şi să le pună înaintea Mântuitorului. | Continuare »

Traian Dorzdin HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a VI-a  Postului Mare (a Floriilor)

TDorz1Starea de înaltă şi permanentă bucurie în Domnul nu poate să o aibă decât acel suflet credincios, care, în orice loc ar fi pus să-L slujească pe Dumnezeu, se străduieşte să aibă în această slujbă un cuget curat. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă şi condiţie pusă de Domnul Hristos fiecărui suflet care doreşte să se mântuiască pe sine însuşi şi pe cei care îl ascultă (I Tim 4, 16).

Iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne apropiem şi noi cu aceste meditaţii de sfârşitul slujbei pe care am primit-o prin Duhul lui Dumnezeu, când am pornit la începutul lor, acum zece ani. Zece ani de zile şi nopţi am stat multe ceasuri aplecaţi cu genunchii şi cu inima şi cu lacrimile noastre asupra Cuvântului Dumnezeiesc din cuprinsul acestor adevăruri biblice şi asupra învăţăturilor, îndemnurilor, mustrărilor, ori mângâierilor cuprinse în ele. Acum şi pururea şi în vecii vecilor vom da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate acestea, cu bucurie din El.
Dar la încheierea aceasta am căpătat prin Duhul Domnului nu numai o lumină desăvârşită asupra celor două căi puse de Dumnezeu în faţa noastră prin aceste descoperiri, ci şi pe aceea asupra datoriei noastre de a face acum o înţeleaptă şi mântuitoare alegere a uneia din aceste două căi, după Cuvântul Sfânt care ne zice fiecăruia: Iată, pun înaintea voastră calea vieţii şi calea morţii (Ier 21, 8); calea cea îngustă şi calea cea largă, uşa cea strâmtă şi uşa cea largă (Mt 7, 13-14).
Acum alegeţi!… Căci sunteţi datori, sunteţi siliţi, sunteţi obligaţi fiecare să alegeţi. Nu există nimeni pe lumea asta care să scape de această obligaţie de a alege.

| Continuare »

LAZĂRE, VINO!

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“ (Ioan 11, 43)

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15).
El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4).
«Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbă-vesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, îna-intea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui. | Continuare »

CÂNTÂND OSANA CELUI-CARE-VINE

Traian DORZ

Cântând Osana Celui-Care-Vine,
mai jos ca toţi – şi tuturor mai sus,
noi, fericiţi, Te preamărim pe Tine,
Mântuitorul nostru scump, Iisus!

Te preamărim şi preamărim mereu,
Iisuse,-al nostru Domn şi Dumnezeu!…

Privind spre Crucea Răscumpărătoare,
îngenunchem sub Jertfa ce-ai adus
şi preamărim Iubirea Ta cea mare,
Însângeratul Miel Preasfânt, Iisus.

Slăvind Biruitoarea Ta-Nviere
şi-mpărtăşiţi din harul Ei nespus,
Te preamărim c-o veşnică putere,
Biruitorul nostru Domn, Iisus!

Şi, aşteptând Slăvita-Ţi Re-Venire
să ne cununi cu Tine, cum ai spus,
Te preamărim c-o veşnică iubire,
Preafericitul Mire Scump, Iisus!

CU OCHII LA OAMENI ŞI ÎNTRE EI!

– Chemarea preotului azi mai mult ca oricând –

Văzând cele ce se petrec zi de zi în poporul nostru, în toate părţile ţării, cum trimişii unui duh vrăjmaş atacă, de la om [la] om, pe cei mai slabi de înger sau goi în suflet sau… plini de deşertăciune şi dornici de a se face judecători asupra unor lucruri pe care nu le pricep, Preacuviosul Arhimandrit Scriban scrie în «Păstorul Ortodox» (foaia bisericească a judeţului Ilfov) un articol sub titlul de mai sus, asupra căruia atragem toată luarea aminte preoţimii noastre ca asupra unui cuvânt prealuminat şi bun îndrumător. Iată ce scrie învăţatul Arhimandrit:
„Astăzi oamenii se pot mişca mult mai iute ca altădată şi gândurile se strecoară printre ei cu o iuţeală nemaiauzită. Odată auzi că cutare părere a intrat în capul lumii şi nu ştii cum de a pătruns. Deoarece oamenii însă se pot vedea unul cu altul mult mai uşor, deoarece se pot lega între ei apropieri cum nici nu se puteau bănui odată, deoarece foaia tipărită duce gândurile cât de departe, înseamnă că oamenii îşi pot împărtăşi părerile cu o iuţeală negândită.
Starea aceasta are mare răsfrângere asupra mersului credinţei noastre. De unde această credinţă stătea odată nevătămată în sufletele oamenilor, oricât de neînţeleasă şi neîntrebată era ea, azi găseşti între oameni păreri care se încuibează foarte uşor şi prind rădăcini între ei. Oamenii se întâlnesc cu cine nu te gândeşti, care le poate vârî în cap gânduri abătute de la credinţa noastră, ori pot fi căutaţi de străini care umblă după părtaşi pentru credinţele lor. Oamenii sunt ameninţaţi a cădea pe mâna unor învăţători care se strecoară şi fură sufletele. Nici satele nu mai sunt azi apărate de această primejdie. | Continuare »

„Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăş­te viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.“ (Ioan 12, 25)

purtarea-crucii-4Viaţa lui şi-o iubeşte oricine. Nu este vietate care să nu-şi iubească viaţa sa. Deosebirea este numai în înţelesul pe care fiecare om îl dă acestui cuvânt: viaţă!
Unii spun: „Asta-i viaţa!“ – unui fel de trai dezmăţat, risipitor, uşuratic, desfrânat, violent şi leneş. Aceasta-i „viaţa“ celor mulţi, mulţi, care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, care duc la pierzare (Mt 7, 13).
Această „viaţă“ este cea mai netrebnică şi mai nefolositoare existenţă, cea mai primejdioasă şi mai nefastă, mergând la cea mai jalnică şi mai josnică pierzare pentru ea şi pentru altele.

Vai de cine iubeşte o astfel de „viaţă“ şi de cine spune că în acest fel merită să fie trăite zilele scurte ale omului pe pământ. Vai de cine îşi petrece puţinul timp al trecerii lui prin lume în acest decăzut fel de „viaţă“. Şi vai de acele vieţi şi fiinţe care mai trăiesc lângă el şi cu el. Un astfel de om mai fericit ar fi fost de o mie de ori să nu se fi născut (Eccl 4, 3; Mt 26, 24) şi mai fericit ar fi fost dacă era un orb sau o râmă. De obicei însă, cei care trăiesc o astfel de viaţă ţin atât de mult la ea, încât nu cred nimic altceva mai de preţ decât un astfel de trai, nimic mai însemnat decât existenţa lor.

De aceea, pentru ca să poată trăi ei cât mai din plin astfel, oamenii aceştia sunt în stare să dea orice şi oricât. Pentru plăcerile lor pierzătoare de suflet, sunt în stare să calce orice lege şi orice dreptate, să nimicească orice frumuseţe şi nevinovăţie, să întineze orice loc, şi suflet, şi trup, neţinând seama de nimeni şi de nimic, ca o fiară. | Continuare »

Crucea-002Oricât ţi-ar fi de greu calvarul
pe urma lui Hristos suit,
mai suie, nu slăbi, mai suie,
curând îl vei sfârşi slăvit…

Oricât ţi-ar fi de chin povara
părintelui neputincios,
mai poart-o, nu-l lăsa, mai poart-o,
curând te va cinsti Hristos.

Oricât ţi-ar fi de-amară crucea
singurătăţii cu Iisus,
mai du-o, nu cădea, mai du-o,
curând vei fi iubit nespus.

Oricât ţi-ar fi de aspru locul
în care cu Hristos lucrezi,
mai ară, nu pleca, mai ară,
curând cu roade plin ţi-l vezi.

Oricât ţi-ar fi de neplătită
în lume datoria ta,
mai fă-ţi-o, nu fugi, mai fă-ţi-o,
curând cununa-i vei purta. | Continuare »

SEMNELE VREMII

Ioan MARINI

Cu ce-şi „hrănesc” cititorii, în timpul postului, unele gazete poporale

E vremea postului, e vremea căinţei şi a lacrimilor, mai ales că trăim şi zile atât de frământate şi grele, când tot creştinul ar trebui să înalţe rugi fierbinţi către Dumnezeu, pentru ca să Se milostivească de noi şi să ne păzească.
Dar parcă oamenii n-aud, cântă, joacă, petrec, se îmbată, înjură şi dau înainte la păcate.
Gazetele sunt pline de reclame cu invitaţii la cinematografe, teatre (a la Tănase), serate şi baluri.
Şi, spre marea noastră durere, vedem că chiar şi gazete socotite religioase, pentru popor, scriu, alături de tâlcuiri biblice, şi „cântece”, strigături şi ciuituri de pe la jocuri şi petreceri, hrănindu-şi astfel cititorii şi cu „apă dulce”, şi cu ,apă amară”, dându-le să bea şi din „paharul Domnului”, şi din „paharul dracilor”, făcând propagandă împotriva cuvintelor Mântuitorului, Care a spus că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Mt 6, 24).
Sf. Biserică strigă şi caută pe oameni să-i plece la rugăciune şi pocăinţă, la plâns pentru păcate, îndemn la iertare şi milostivire, iar tu, gazetă poporală şi încă având pretenţii religioase, care eşti un amvon de predică, vii şi-i înveţi pe oameni deşertăciunile acestei lumi.
Acestea sunt semnele vremilor grele. Cei care iubiţi mântuirea, păziţi-vă de amestecătură! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

«Viaţa Creştină» nr. 13 / 26 martie 1939, p. 4

Cântarea îngerului Gavriil – Luca 1, 28

Această închinare a îngerului Gavriil în faţa Sfintei Fecioare Maria nu este o închinare ca lui Dumnezeu. Pentru că însuşi acest înger minunat şi puternic nu-l lăsase cândva pe Daniel, care căzuse cu faţa la pământ înaintea lui, îngrozit, să i se închine ca lui Dumnezeu, ci l-a atins şi l-a sculat repede, iarăşi în picioare (Daniel 8, 18).
Iar mult mai târziu, după aceea, tot el a fost acela înaintea căruia Sfântul Apostol Ioan, la fel de uimit de tot ce i s-a descoperit, i se aruncase la picioare, ca şi mai demult Daniel, să i se închine.
Dar el i-a zis: Fereşte-te să faci una ca aceasta… închină-te aşa numai lui Dumnezeu (Apoc. 22, 8-9).

Dar cuvintele pe care îngerul strălucit le spune Sfintei Fecioare încă de la început… şi toate cuvintele pe care i le spune după aceea, dar mai ales felul plin de respect sfânt cu care îi vorbeşte el tot ce a fost trimis să-i spună sunt cea mai cutremurătoare dovadă despre marea preţuire, despre unicul har şi unica binecuvântare pe care le-a primit Preasfânta Fecioară Maria din partea lui Dumnezeu. | Continuare »

„Doamne, ai milă de sufletul acesta”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 20 iulie 1984

… Mâine avem, la rând, Evanghelia cu slăbănogul. Cu acel slăbănog pe care l-au adus patru prieteni şi l-au coborât prin acoperişul casei în mijloc, în faţa lui Iisus.
Poate sunt şi aici suflete care au fost chemate şi aduse de prieteni în faţa lui Iisus. Sunt şi aici suflete şi trupuri bolnave. Dumnezeu poate să vindece şi boala trupului. Multe cazuri am văzut de acest fel. Dar Domnul mai întâi vindecă şi vrea să vindece boala sufletească. Şi, dacă s-a spus aici despre pocăinţă, este că acesta este remediul şi acesta este leacul tămăduitor al bolilor sufleteşti. Orice om poartă în el sămânţa unei boli şi sămânţa aceasta este sămânţa morţii. Nu există aici nici unul dintre noi care să n-avem în noi sămânţa morţii. La unii s-a dezvoltat şi se dezvoltă mai repede şi se sfârşeşte viaţa mai curând. La alţii se va dezvolta mai încet şi va ajunge mai târziu… Nu interesează timpul (…), ci cum se duce în viaţa veşnică. Hristos singurul poate vindeca stările noastre. Dar El vrea mai întâi să vindece starea sufletească, să vindece întâi boala noastră sufletească. Şi boala aceasta este păcatul. Şi fiecare dintre noi avem păcat. Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi”. Numai că unii au păcatele iertate, pentru că s-au întors la Dumnezeu, s-au hotărât pentru El, au trecut prin naşterea din nou, adică prin Taina Pocăinţei, şi acum trăiesc o viaţă nouă. Iar alţii, care nu s-au hotărât pentru Domnul, care n-au trecut prin naşterea din nou, au încă păcatele asupra lor. Şi păcatul acesta este aducător de moarte, pentru că este scris: „…păcatul este aducător de moarte”. Oricine trăieşte în păcat este un mort, este un condamnat la moarte veşnică. Nu numai la moartea trupească: la moartea sufletească, cea care este de o mie de ori mai mult. | Continuare »