Ce ne învaţă Petru şi Pavel prin înţelesul numelor lor şi prin schimbarea acestora

Sfantul Teofan Zavoratul – Predici (Ed. «Sophia», Buc., 2009)

petru_pavel1Prăznuind acum în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, trebuie să primim de la ei şi povăţuirea cuvenită zilei, ca să nu prăznuim în deşert, ci prin prăznuire să învăţăm cum să trăim creştineşte, iubind. La Sfinţii Apostoli totul este dătător de învăţătură: pilda vieţii lor, ostenelile în propovăduirea Evangheliei şi, mai ales, scrierile lor de Dumnezeu insuflate, cu care şi suntem îmbiaţi în fiecare an prin cele ce se citesc în biserică. Cine doreşte, poate să tragă învăţătură şi din acest izvor îmbelşugat, dar adânc; eu însă vreau acum să-mi opresc luarea-aminte, împreună cu voi, la ceea ce e mai simplu şi mai apropiat nouă, şi anume la numele Sfinţilor Apostoli verhovnici, şi să scot din ele, pentru mine însumi şi pentru voi, o lecţie pe ziua de astăzi. Vă rog să ascultaţi.
În primul rând, pătrundeţi cu gândul în noima numelor acestor Sfinţi Apostoli: ce înseamnă numele „Petru“ şi „Pavel“, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună?
„Petru“ înseamnă „piatră“ şi arată tăria, statornicia şi neclintirea. „Pavel“ înseamnă „mic“, şi arată părerea de sine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smerenia. Împreună, Petru şi Pavel ne învaţă că trebuie să fim tari în credinţa şi în vieţuirea creştină, dar totodată smeriţi şi defăimători de sine şi ne arată că nu trebuie să fim tari fără să fim smeriţi, ci, dimpotrivă, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare şi mai neclintit în credinţa şi în vieţuirea creştină. Cel ce clădeşte o casă face la început temelie adâncă: şi în creştinism trebuie să ne adâncim prin defăimarea de sine, ca să ne întemeiem cu tărie în el şi abia apoi să ne clădim casa mântuirii, aşa cum ne arată Domnul, Care e temelia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni altul n-o poate pune – şi Care, fiind mai presus de toate, S-a smerit totuşi, ascultător fâcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Astfel, smerenia este cea mai trainică temelie a vieţii şi a virtuţii creştine. De ce aşa? Pentru că fără harul dumnezeiesc nu putem nici să gândim, nici să facem vreun lucru bun, iar harul lui Dumnezeu nu se dă celor încrezuţi, care nădăjduiesc în puterile lor. Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel blând si smerit, care tremură de cuvintele Mele? Ploaia se coboară de sus şi adapă locurile joase: şi smerenia atrage harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, iar trufia şi nădăjduirea în sine îl fac să se îndepărteze. Aceasta este legea dreptăţii dumnezeieşti: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu cred că e nevoie să vă mai lămuresc, fraţilor, la ce îndatorează lucrul acesta, deoarece vedeţi, fără îndoială, şi singuri. | Continuare »

Cuvânt de laudă Apostolului Pavel

Pavel (2)Sfântul IOAN GURĂ DE AUR,
cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, (29 iunie) din “Predici la duminici si sarbatori”

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 10)

Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură-omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel.

El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.

Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.

Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.

In toate zilele el se făcea mai râvnitor, şi cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele: „ Uitând cele din urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Şi când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul. | Continuare »

ACATISTUL SFINŢILOR APOSTOLI PETRU SI PAVEL

După obişnuitul început, se zic:

SfApostoliPetrusiPavel2CONDACELE şi ICOASELE:

Condacul 1
Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuvioase, să lăudăm pe întâi stătătorii Apostolilor, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, strigând: Bucuraţi-vă Petru şi Pavele, Apostolilor!

Icosul 1
Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi, trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea cântăm ţie:
Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
Bucură-te, al tainelor lui Hristos tăinuitorule;
Bucură-te, decât toţi cuvântatorii de Dumnezeu mai înaltule;
Bucură-te, decât iconomii duhului mai întâiule;
Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
Bucură-te, că pe acesta Adevărat Dumnezeu l-ai propovăduit;
Bucură-te, piatră a Bisericii prea nesfărâmată;
Bucură-te, temelie a mărturisirii prea întemeiată;
Bucură-te, începătura cea în chipul stihiilor a credinţei;
Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
Bucură-te, prin care Hristos s-a slăvit;
Bucură-te, prin care satana a fost ruşinat;
Bucură-te, Petre, Apostole!

Sursa: aici

LEGĂTURI

Traian DORZ

Trăind despărţiţi de lume
şi uniţi cu Dumnezeu
cu-o Credinţă şi-o Nădejde
Dragostea-n Hristos ne leagă,
Duhul Sfânt şi Rugăciunea ne păstrează împreună
peste orice depărtare de distanţe
şi de ani.

Unii ne gândim la alţii,
ne dorim
şi ne chemăm,
iar la ceasul rugăciunii suntem pururea-mpreună,
Duhul dragostei ne poartă cald
pe unii către alţii
şi cu toţii o deplină bucurie-mpărtăşim.

Printr-o tainică simţire din Credinţa lui Hristos
noi pătrundem până-n ceruri
lângă cei iubiţi din Slavă
şi prin rugăciuni i-aducem şi pe dânşii printre noi,
căci credinţa iubitoare poate totul în Hristos.

Cei vii în Hristos din ceruri
cu cei vii în El de-aici
suntem Trupul Lui, iar Capul tuturora este El,
Duhul şi Iubirea sfântă sunt divina legătură
care ţine părtăşia şi unirea dintre noi. | Continuare »

[Am făcut tot ce eram dator]

Traian DORZ, Istoria unei jertfe – vol. 4

SCRIIND şi SPUNÂND, am putut să fac o sută de greşeli mici, faţă de o sută de oameni mici şi greşitori ca şi mine. Şi aş fi putut avea şi eu iertarea lor cum au avut-o şi ei pe a mea, fiindcă toţi eram la fel.
Dar NESCRIIND şi NESPUNÂND, aş fi făcut doar un singur păcat, dar păcatul cel nespus de mare faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu, Care, neavând El Însuşi nici un păcat, nu mi-ar fi avut poate nici mie nici o iertare.

Şi acum, când zilele mele s-au dus şi vorbele mele s-au dus, şi scrierile mele se duc, iată că sunt gata să mă duc şi eu pe urma lor la Judecata cea Mare şi Adevărată a Istoriei şi a lui Dumnezeu.
Cu datoria mea faţă de fraţi şi de Frăţietate, mă duc împăcat, căci, pe cât mi-a ajutat harul lui Dumnezeu şi puterile mele, am căutat să alerg zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, bolnav ori sănătos, ca să-i pot ajuta pe toţi să ajungă la pace, la unitate, la colaborare şi la orientarea cea sănătoasă şi bună în dreapta învăţătură. Cine a vrut să asculte s-a fericit. Cine n-a vrut se va osândi singur. În privinţa asta simt că nu mai am nici o datorie faţă de nimeni.

Cu datoria faţă de ceilalţi, de la cei mai mari şi până la cei mai străini şi vrăjmaşi, la fel, mă duc împăcat. Am făcut tot ce eram dator şi faţă de ei. Nu mai datorez faţă de nimeni nimic. Pot privi şi acum, şi în faţa Judecăţii curat în ochii oricăruia cu care m-am întâlnit ori de care m-am despărţit…

Şi acum vreau să mă întorc pe totdeauna şi cu toată faţa fiinţei mele în întregime numai spre Tine, Dulcele, Dragul şi Scumpul meu Mântuitor Iisus Hristos, cu Care am pornit pe acest drum de la primul meu pas şi cu Care rămân singur acum la pasul acesta, cel din urmă. Nici Ţie nu trebuie să-Ţi mai spun acum nimic, pentru că Ţi-am spus totul, totul, totul, clipă de clipă, loc de loc şi stare de stare până aici. | Continuare »

Acatistul Preasfântului și de viață Făcătorului Duh

rusalii-11După rugăciunile începătoare:

Condac 1:

Veniți toți credincioșii să preaslăvim pogorârea Sfântului Duh. Cel Care din sânurile Tatălui a purces asupra Apostolilor, acoperind ca și cu niște ape pământul de cunoștința lui Dumnezeu și învrednicind de harul cel de viață făcător al învierii și de slava cea de sus pe cei ce aleargă la El întru curățire, sfințind și îndumnezeind pe cei ce strigă: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!

Icos 1:

Îngerii cu fețe luminoase în ceruri neîncetat slavoslovesc pe Duhul cel Sfânt, după cuviința datorată Izvorului vieții și Luminii celei Nematerialnice. Dimpreună cu ei Te preaslăvim și noi, Duhule Necuprins cu mintea, pentru milele Tale cele ascunse, și cu smerenie ne rugăm să fim adăpostiți sub adumbrirea Ta cea fericită: Vino, Lumină Adevărată, Duhovnicească bucurie; Vino, Nor Purtător de rouă și Negrăită Frumusețe; Vino și primește ca pe un miros de bună mireasmă duhovnicească lauda noastră; Vino și dă-ne nouă să ne împărtășim de bucuria purcederii Tale; Vino și înveselește-ne cu îmbelșugarea darurilor Tale; Vino, Veșnicule Soare neapropiat și întru noi Îți fă locaș; Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!

Continuare aici

Make Money Online : http://ow.ly/KNICZ

IISUSE, APA VIE

DSCN7715Iisuse, Apa vie
ce orice-sete-alini,
ce inima ne-o-nvie
şi ochii ni-nsenini;
Tu sufletul ni-l saturi,
Tu duhul ne-ai-nnoit,
pe-a lumii mii de laturi,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Care
ne faci să nu-nsetăm
de tot ce lumea are,
ci-n veci să Te căutăm;
nesăturaţi de Tine,
nălţându-Ţi nesfârşit
cântări tot mai divine,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Plata
vieţii de apoi,
mai mult decât visat-a
oricare dintre noi;
Cerească Apă Vie,
în cor desăvârşit
Îţi cântă totul Ţie,
– Iisuse, fii slăvit!

Traian Dorz, Cântări Nemuritoare

Cele douã tabere din Ziua Cincizecimii

Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între două tabere,
care vor rămâne până la sfârşitul veacurilor

Vorbirea apostolilor din ziua Cincizecimii a făcut   un mare răsunet (citiţi pe larg în Faptele Apos­tolilor, cap. 2). În vorbirea lor, era „vuietul” Duhului Sfânt, iar „vuietul” acesta totdeauna răscoleşte frământările mântuirii sufleteşti.
„Toţi erau uimiţi şi ziceau unii către alţii: «Ce vrea să fie aceasta?»” (Fapte 2, 12). „După ce au auzit cuvintele lor, au rămas străpunşi la inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?»” (Fapte 2, 37).

Dar, alături de aceşti „răniţi” de „sabia Duhului Sfânt”, în ziua Cincizecimii, era şi o altă ceată. Ascultaţi: „Iar alţii îşi băteau joc (de apostoli) şi ziceau că sunt plini de must” (Fapte 2, 13).
În faţa apostolilor, mulţimea stătea împărţită în două tabere: o tabără căuta mântuirea, cealaltă o batjocorea. O parte din mulţime a fost rănită de „limbile de foc”, cealaltă a rămas împietrită. Vuietul Duhului Sfânt pentru unii era o veste dulce de mântuire, iar pentru alţii o nebunie.

Aşa a fost în ziua Cincizecimii, aşa e şi azi, şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.
Să luăm, spre pildă, mişcarea cu Oastea Domnului. Ce frumos şi puternic răsunet sufletesc a făcut prin ţară această Mişcare! Câte suflete a trezit din somnul păcatelor!
Dar, de altă parte, şi câtă critică şi împotrivire contra ei! Pentru cei răniţi de Duhul Sfânt, Oastea este un sprijin de mângâiere şi mântuire sufletească, dar pentru ceilalţi este o nebunie, o „sectă”.

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între doi oameni. A tras hotar între „omul cel vechi” şi „omul cel nou”; între „omul cel lumesc” şi „omul cel duhovni­cesc” (I Cor 3, l; Ef 4, 22-24). Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi care nu se pot înţelege, între doi oameni care nu se pot înţelege (I Cor 2, 14). Din ziua Cincizecimii, a pornit această „neînţelegere” şi ea va dura până la sfârşitul veacurilor.

Nouă ni se aduce ridicola învinuire că-i „dezbinăm” pe oameni. Cică Oastea Domnului îi dezbină pe oameni în tabere. Fără îndoială, Oastea Domnului e vinovată de această „crimă”. Când, într-un sat, unii chefuiesc şi petrec la cârciumă, iar alţii îşi petrec în Domnul, cântând şi rugându-se – iată, „dezbinarea” e gata! Iată, „crima” Oastei e dovedită! Când la hramurile Sfintelor Mânăstiri, unii sorb apa cea vie, iar alţii sorb alcoolul – ce mai vreţi? | Continuare »

Scrisoarea Părintelui Iosif Trifa

cu  prilejul adunarii Oastei Domnului de la Praznicul Cincizecimii din 1933

„Iubiţii mei fraţi!
Departe fiind de voi, pribeag prin ţări străine şi greu bolnav, cu duioşie mă gândesc la adunarea din Sibiu şi vă trimit, de pe patul meu de suferinţă, frăţeştile mele salutări, rugând pe Domnul Oastei să împărtăşească şi acestei adunări suflarea cea caldă şi sfântă a Duhului Sfânt, Iniţiatorul şi Cârmuitorul Mişcării noastre.
Iubiţii mei! Să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele (Efeseni 3, 13). Totul este voia Domnului. Poate clipa plecării mele acasă la Domnul, nu este departe (II Tim 4, 8 şi II Cor. 5, 8). O, nu fiţi întristaţi pentru aceasta. Oastea Domnului este a Domnului, şi El va avea grijă de ea. Eu am fost numai un vas umil şi netrebnic, de care Domnul s-a folosit în Lucrarea Sa. Eu vă zic ca Apostolul Pavel: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această Lucrare o va isprăvi până în Ziua lui Iisus Hristos“ (Filip. 1, 6).
Nu uitaţi apoi, iubiţii mei, că orice lucrare nouă, pentru statornicia ei, cere jertfă. Mânăstirea de la Argeş nu s-a putut termina până când, în temelia ei, n-a fost îngropată o jertfă de om.
E adevărat că Jertfa cea Scumpă a Scumpului nostru Mântuitor suplineşte şi săvârşeşte totul, dar istoria ne arată în chip luminos că, creştinismul a înflorit şi a odrăslit şi prin jertfa celor care, urmând pe Domnul, şi-au pus viaţa în slujba Lui.

Vă mulţumesc, iubiţii mei, pentru rugăciunile pe care le-aţi făcut şi le faceţi pentru mine. Le-am simţit şi le simt. Exact din duminica slăbănogului, când aţi început a vă ruga pentru slăbănogul Oastei, boala mi s-a uşurat. Puterile îmi revin. Dacă va fi în voia Domnului, cred că mă voi întoarce iarăşi în fronturile Oastei, pentru a vă mai spune – prin foaie şi cărţi – ceea ce Duhul Domnului mi-a încredinţat să vă spun.
În această nădejde vă zic: La revedere, în frontul Oastei şi prin draga foaie «Oastea Domnului».
Iar dacă totuşi voia Domnului va fi să plec la El, eu vă trimit de aici, din depărtare, ultimul meu duios salut de despărţire, zicându-vă: Fraţii mei! Iubiţii mei!
Rămâneţi cu Domnul!

Davos (Elveţia) 1 iunie 1933

Erau toţi împreună în acelaşi loc

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica Rusaliilor

TDorz1Binecuvântată este totdeauna vremea când fraţii stau şi împreună şi în acelaşi loc. Şi numai acea vreme şi acea stare este cu adevărat binecuvântată.
Pentru că de atâtea ori fraţii sunt în acelaşi loc, dar nu sunt împreună. Sunt în aceeaşi casă, dar nu sunt uniţi. Sunt în aceeaşi lucrare, dar nu sunt una. Sunt de acelaşi nume, dar nu sunt la fel.
O, ce tristă este atunci starea în acelaşi loc a celor care nu sunt împreună. A acelora care cu trupul sunt lângă fraţi, dar cu sufletul sunt departe de ei. Cu numele sunt ca ei, dar cu credinţa, cu purtarea, cu vorbele lor – ei sunt tocmai împotriva fraţilor.
În locul acela Duhul Sfânt este totdeauna întristat, focul Lui este stins, binecuvântarea Lui pierdută şi roadele Lui nimicite.
Dar unde, prin harul lui Dumnezeu şi prin luptele sufletelor adunării, fraţii ajung o inimă şi un gând, acolo nu numai că nimic nu împiedică venirea şi rămânerea Duhului Sfânt, dar toate o cheamă.
Acolo, pe Duhul Sfânt Îl cheamă rugăciunea lor în acelaşi glas.
Şi ochii lor înlăcrimaţi.
Şi mâinile lor împreunate.
Şi dragostea lor, arzând, la fel.
Şi Îl cheamă smerenia şi curăţia lor, ascultarea şi sinceritatea fiecărui suflet în parte şi a tuturor împreună, în dorinţa mare şi frumoasă de a-L avea pe Hristos cât mai deplin în ei.
O, cu ce bucurie Se pogoară acolo totdeauna Duhul Sfânt şi cu ce putere şi roade umple El inimile şi adunările unor astfel de fraţi!

| Continuare »