Patria noastră este la Dumnezeu

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Fiului Curvar (1)

Fiul-cel-pierdut-19Astăzi am ascultat pilda lui Hristos despre fiul curvar. Această pildă adânc mişcătoare, luminată de dumnezeiasca lumină a dragostei, ne învaţă cât de nemăsurată este milostivirea şi atotiertarea lui Dumnezeu, cât de însemnată, neapărat trebuincioasă, e pocăinţa.
Fiul curvar era cel mai tânăr, şi de aceea slujeşte drept chip al tinereţii. Tinerii se abat adeseori de la calea dreaptă – şi iată că pe calea cea grea a pierzării a mers şi acest fiu mezin, care s-a plictisit în casa tatălui său, care a vrut să aibă libertate, a vrut să-şi rânduiască viaţa după bunul său plac.

El şi-a rugat tatăl să-i dea partea cuvenită din moştenire, iar după ce-a primit-o a plecat de la el într-o ţară îndepărtată. Acolo, în goana sa după plăceri şi veselie, a căzut grabnic pe calea pierzării; şi-a cheltuit averea cu femeile desfrânate şi cu beţivii, ajungând la deplină sărăcie şi foamete, aşa încât a fost nevoit să se apuce de păscut porcii. Flămânzind greu, s-ar fi bucurat să mănânce nutreţul porcilor, dar nici acela nu i se dădea, în privinţa duhovnicească a căzut cum nu se poate mai jos, ajungând la starea dobitocească, şi a început a trăi cu porcii în cel mai nemijlocit înţeles al cuvântului. Pentru tineret este foarte firească năzuinţa spre plăceri şi veselie, fiindcă el nu cunoaşte viaţa, nu înţelege toată asprimea ei. Mulţi tineri am văzut care, în goana lor după desfătări după o viaţă veselă şi îndestulată au zburat ca fluturii la lumină, la foc, şi şi-au ars aripioarele, şi au căzut în păcat, iar apoi şi în deznădejde. Această deznădejde îi face pe mulţi să nu mai întrezărească nici o lumină, nici un rost în viaţă, căci înainte vreme rostul vieţii era pentru ei restrâns la plăceri şi bucurii – aşa încât, simţind viaţa ca pe o povară, îi pun capăt sinucigându-se. | Continuare »

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 13

Mahrama_13Traian Dorz, versificarea

1. Fiul înţelept ascultă tot ce tatăl său l-învaţă,
dar cel hulitor n-ascultă de mustrare şi povaţă.

2. Prin a gurii roadă bună, parte vei avea de bine,
însă cei stricaţi au parte de-apăsare şi ruşine.

3. Cine îşi păzeşte gura, al lui suflet şi-l păzeşte,
cel cu buze prea deschise spre pierzare se grăbeşte.

4. Leneşul doreşte multe, totuşi mai nimica n-are,
dar cei harnici au de toate şi oricând pe săturare.

5. Cel neprihănit urăşte orice vorbă mincinoasă,
dar cel rău urât se face şi-a lui viaţă-i ruşinoasă.

6. Pe nevinovat oriunde curăţia îl păzeşte,
dar pe păcătos îl pierde răutatea ce-o trăieşte.

7. Unul face pe bogatul, deşi mai nimica n-are,
altul face pe săracul, ascunzând averea-i mare. | Continuare »

Cuvânt în Duminica Vameşului şi Fariseului

Vamesul-si-fariseul-7Sfântul Luca al Crimeei
Cuvânt în Duminica a XXXIII-a după Rusalii

Despre rugăciune
Se apropie Postul Mare, vreme de rugăciune şi pocăinţă, vreme foarte însemnată a vieţii noastre – fiindcă ce lucru poate fi mai însemnat pentru creştini decât rugăciunea şi pocăinţa?
Sfântul apostol şi evanghelist Matei ne spune că atunci când Domnul Iisus Hristos a ieşit la propovăduire, primul lucru pe care a început să-l înveţe a fost pocăinţa. El îi chema pe toţi la pocăinţă prin următoarele cuvinte: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Mt. 3, 2). Chemarea la pocăinţă va răsuna mereu în răstimpul de pregătire pentru Post şi în timpul Postului – astăzi însă vom vorbi despre rugăciune. Rugăciunea este cea mai însemnată dintre lucrările omeneşti, fiindcă prin rugăciune duhul omului intră în împărtăşire nemijlocită cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugăciune intrăm în împărtăşire cu însuşi Dumnezeu, şi cel a cărui rugăciune se face de o adâncime fără fund şi neobişnuit de lucrătoare, cel care a ajuns la rugăciunea cu care se ruga cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serafim de Sarov, ştie preabine, din propria experienţă, cum are loc împărtăşirea cu Duhul Cel dumnezeiesc; ştie că oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugăciunii şi în rugăciune: aşa primesc şi îndreptarea cea adevărată a vieţii lor, şi pocăinţa, şi mângâierea, şi odihna, altfel spus tot ce este de trebuinţă omului ca să se mântuiască.
Nu este nimic mai însemnat decât rugăciunea; pe de altă parte, nimic nu este mai greu, fiindcă lucrările omeneşti sunt cu atât mai grele, cu cât sunt mai însemnate. Prin propriile noastre sforţări nu putem pricepe întreaga însemnătate a rugăciunii şi cu atât mai mult nu ne putem ruga în chip plăcut lui Dumnezeu. | Continuare »

Să trăiască cu evlavie

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

TDorz1Mare lucru este evlavia şi mare taină este taina ei. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre evlavie o arată ca taină a lui Hristos, ca pe însuşirea şi chipul Lui care încep de la trup, şi sfârşesc la slavă (I Tim 3, 16). Pentru aceasta îl sfătuieşte el pe urmaşul său, cu multă duioşie şi dragoste: Caută să fii evlavios… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Tim 4, 7-8)… Ţine-te de învăţătura care duce la evlavie (I Tim 6, 3). Negreşit… evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig (I Tim 6, 6)… Să trăiţi în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12). Cunoştinţa adevărului duce la evlavie (Tit 1, 1). Să aducem Domnului o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (Evr 12, 28). Iar Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus pe scara aceasta este evlavia (II Pt 1, 5-7). Şi zice hotărât că dacă cineva nu le are pe acestea în el, acela este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate…
Deci evlavia este una din condiţiile mântuirii. Cine nu o are este numit orb şi bâjbâitor pierdut. Dar cine o are cu adevărat, din chiar pricina aceasta, va avea de suferit prigoniri.
Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor şi fără de care ni se spune limpede că nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu? | Continuare »

CĂTRE FRAŢII OSTAŞI

Pr.Vasile_Ouatu_22Preot Vasile Ouatu, Bucureşti
(„Ostaşul Domnului» nr. 1-2 / 1-15 ian. 1935, pag. 2)

Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi, toţi fraţi şi surori, presăraţi pe întinsul ţării Româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif . El ne-a chemat – luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul – ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bineplăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenunchează, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme la stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
Gornistul, văzând cum gloatele se adună rând pe rând, a sunat şi ele tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări.
Gornistul a cântat atât de frumos, că noi, cu lacrimi, am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a părintelui Iosif ne-a născut la o viaţă nouă cu Domnul Hristos în Biserica Sa.
Această chemare în care părintele Iosif a pus avutul său, munca şi agoniseala sa, sănătatea şi chiar viaţa sa toată, a fost plăcută Domnului, căci de la El a fost şi după voia sa a lucrat. Oamenii însă au urât-o, au pizmuit-o au vrăjmăşit-o, au prigonit-o şi au căutat chiar să o nimicească. Numai că Domnul a fost mai puternic. | Continuare »

O, MAMĂ – CE FACI, MAMĂ?

Cananeanca_2016_02O, mamă, – ce faci, mamă,
de ce dormi somnul greu?
– priveşte unde-i fiica
şi unde-i fiul tău!
I-a-ncolăcit un şarpe,
i-a prins un duh vrăjmaş
– tu, mamă, ce faci, mamă,
de ce nu lupţi – ci-i laşi?

O, mama mea cea bună,
ia-ţi fiii împreună,
aici şi-n cer să fii
cu-ai tăi iubiţi copii.

Ademeniri viclene
se-ntind spre fiica ta,
tu ştii, dar ea nu ştie,
de ce ţi-o poţi lăsa?…
Noroaie şi primejdii
atrag pe fiul tău,
tu vezi, – dar el nu vede,
– de ce-l laşi celui rău? | Continuare »

Femeia canaaneeancă

Părintele Constantin Galeriu (28 ianuarie 2001)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,
Femeia-cananeanca_2Ne împărtăşim, precum Bunul Dumnezeu ne-a dăruit, din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei. Şi cuvântul pentru astăzi dăruit şi rânduit este aşa precum l-am ascultat la vremea cuvenită, iar acum îl readucem în inimile noastre. Să ascultăm cuvântul dumnezeiesc:

Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, “ieşind de acolo (din locul unde se afla, într-o comunicare cu fariseii şi cărturarii, despre care vom spune un cuvânt mai pe urmă), a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului (în partea de nord a Israelului, pe litoralul Mării Mediterane).  Şi iată o femeie cananeancă (de alt neam decât cel evreiesc), din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.  El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.  Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.  Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.  El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.  Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.  Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)
Iubiţilor, acesta este cuvântul şi momentul de adâncă revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adânci chemări de la noi, anume a credinţei. Taină a tainelor, început al virtuţilor. Mai întâi, când auzim cuvântul: “Ieşind de acolo” . De unde anume ieşise Iisus? De la o întâlnire cu fariseii şi cărturarii, venind din Ierusalim. Şi care îi puseseră o întrebare din partea lor răscolitoare. | Continuare »

TOATĂ VIAŢA MEA, IISUSE

Femeia-cananeanca_GhelarToată viaţa mea, Iisuse,
e-n credinţă şi iubire,
numa-n ele-mi aflu pâine
şi lumină, şi sfinţire,
pomii, iarba şi pădurea
m-au iubit mereu din ele,
ele m-au trecut prin lupte
de-am învins primejdii grele.

O, Tu mi-ai salvat viaţa
prin credinţă şi iubire,
ele m-au făcut să birui
lunga lumii-mpotrivire,
ele m-au făcut să stărui
în aprinsa rugăciune
care face cu putinţă
cea mai unică minune!

În credinţă şi-n iubire
vreau sfârşitul vieţii mele,
cu ele-am trăit sub ceruri
şi-n cer vreau să merg cu ele,
căci dac-am avut frumoasă
bucuria mântuirii
o voi datora de-a pururi

Traian Dorz, Cântarea Învierii

FLORILE IUBIRII ŞI RECUNOŞTINŢEI

Vorbirea Părintelui Vladimir Popovici la adunarea de Rusalii, de la Sibiu – 6 iunie 1982

 

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Slăvit să fie Domnul!
Copacii aceştia care au fost martori la pogorârea Părintelui Iosif în acest pământ, în timp de iarnă, pe zăpadă albă, pe zăpadă bogată, străjuiesc mereu acest corp sfânt, blând, înţelept şi îndrăzneţ. Aceşti copaci crescuţi străjuiesc şi ziua, şi noaptea mormintele din cimitir şi mormântul nostru drag şi scump, care ne-a rămas adânc în inimile noastre.
Primăvara potriveşte cu starea cea mai fericită a omului: primăvara sufletului, primăvara omului celui dinăuntru, primăvara veşnică, de acuma şi până la capătul nostru.

Iubiţilor! Floarea… floarea este un semn de iubire. Floarea este un semn de recunoştinţă. Floarea este un semn: „Nu te voi uita”. Iubiţilor! Cu toţii i-am adus flori, i-am adus culori care sunt semnificative, cu adânc înţeles şi pentru părintele drag, şi pentru noi toţi.
Culoarea roşie, [sângele] care ne-a spălat, care ne spală şi care va spăla [pe cei] care vor dori să se spele şi pe dinafară, şi, mai cu seamă, pe dinăuntru. Culoarea roşie ne-a mântuit, sângele roşu, pe Golgota; ne-a scăldat în baie sufletească din cap până-n picioare. Să nu uităm culoarea roşie. Să nu uităm sângele, că numai jertfa, numai moartea, numai sângele dovedesc o dragoste desăvârşită. | Continuare »

TREI MARI ADEVĂRURI

Ultima vorbire a fratelui Traian Dorz de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

026-webÎn Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, toţi cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă şi v-a deschis un drum să puteţi ajunge în clipa aceasta aici – şi toţi ceilalţi, mii şi sute de mii de fraţi şi surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul şi cu inimile alături de noi – să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată şi fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s o mai putem petrece împreună o dată.
Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Şi, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă şi dulce reculegere sufletească în faţa mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu şi acestui sfânt părinte al nostru, şi în faţa lui Dumnezeu, Care ne priveşte cu aşa un soare frumos şi aşa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria şi cu recunoştinţa noastră de astăzi. Şi textul acesta se găseşte în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:
„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, şi plângea. Apoi a început să I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Şi le săruta mult, şi le ungea cu mir.
Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă».
Iisus a luat cuvântul şi i-a zis: «Simone, am să-ţi spun ceva.» «Spune, Învăţătorule», I-a răspuns el. «Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?». | Continuare »