bogatul care i-a rodit tarinaO, bunuri trecătoare, ce mulţi vă preţuiesc
mai mult ca mântuirea şi slava viitoare
– o, bunuri netrecute, cât de puţini privesc
spre strălucirea voastră mai scumpă ca un soare!

O, dulci comori ascunse, ce scumpe sunteţi voi,
dar ce puţini sunt ochii ce vă cunosc şi cată
– odată văd şi orbii, dar ce folos c-apoi
prilejul de-a vă strânge nu-ntoarce niciodată!

O, fericiţi pe lume sunt toţi acei ce-au pus
spre Cer a lor nădejde şi-averea lor divină,
ei au un aur veşnic şi-un bun etern: Iisus
– doar ei ştiu cum e lumea de goală şi străină!

O, vai de voi, ai lumii nefericiţi bogaţi,
căci toţi, cu-arginţii voştri, vă cumpăraţi doar laţul
în care pe vecie, de-aici, vă spânzuraţi
şi sufletul cu trupul, şi viaţa cu nesaţul!

O, unde sunteţi, lacrimi, atunci când este har
şi unde tu, credinţă, atunci când e vestire,
de ce prea mulţi vă află doar jos, în focu-amar
în care-i veşnic beznă şi nici o licărire?

Traian DORZ, Cântarea veşniciei

candela mica1Mă dăruiesc Luminii, spre-a arde necurmat
acolo unde jertfa se cere mai curat!

Lumina să mă facă-o flacără pe-altar,
adeverind Misterul din Pâine şi Pahar.

Şi să mă facă rază de candelă,-nsoţind
gemuta rugăciune din duhul suferind.

Şi să mă facă-un soare strălucitor şi-aprins,
mărturisind Iubirea pe cât pământ m-a-ntins.

Şi să mă facă-al nopţii luceafăr îndreptar
spre Adevărul Unic, din orişice hotar.

Şi să mă facă farul ce-arată luminos
Limanul şi Salvarea eternă în Hristos.

Şi să mă facă faclă să luminez curat
Soliei înţelesul cel drept şi-adevărat.

Şi să mă facă fulger puternic despicând
hotare de-ntuneric cu fiecare gând…

– Mă dăruiesc Luminii ca torţă şi ca rug,
pe totdeauna gata de jertfă şi de plug!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Părintele Iosif Trifa, «Isus Biruitorul» nr. 13 din 1936

Cum ştie mângâia Psaltirea – sunt dureri pe care singură Psaltirea le poate mângâia

E vremea postului. E timpul când se citeşte mai mult ca altădată Psaltirea.

Dar această carte trebuie citită nu numai pe timpul postului, ci în toate zilele vieţii noastre, căci e cartea cea mai dulce dintre toate cărţile de pe pământ. Şi e cartea ce poate mângâia mai mult decât toate cărţile şi mângâierile din lume. Sunt în viaţa aceasta dureri şi frământări pe care singură Psaltirea le poate mângâia şi uşura.

Autorul Psaltirii este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt, Mângâietorul, aşa a întocmit această carte, ca ea să aibă leac şi untdelemn pentru toate rănile, durerile, întristările şi frământările vieţii noastre. | Continuare »

A venit Postul, maica înfrânării – Sfântul Luca al Crimeei

Omilia despre profetul Iona şi despre post – Sfântul Ioan Gură de Aur

Însemnătatea postului în privinţa duhurilor căzute – Sfântul Ignatie Briancianinov

Folosul postului – Sfântul Ioan Gură de Aur

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea – Sfântul Ignatie Briancianinov

Posteşti? Arată-mi prin fapte! – Ioan MARINI

„Să ne folosim de această vreme a Postului…“ – Sfântul Teofan Zăvorâtu

Omilie despre buna rânduială a postului – Sfântul Grigore Palama

Postul copiilor

SUNT COPIL, IISUSE – Traian Dorz

Post şi libertate – Ier. Savatie Baştovoi

Despre Post – Părintele Arsenie Boca

Traian Dorz, Numele Biruitorului

138083_samariteanul_milostiv[…] Pe omul care cobora din Ierusalim spre Ierihon şi care a căzut între tâlhari nu l-a putut ridica decât milostivul Samaritean care s-a aplecat spre el, de lângă el.
S-a aplecat ca să-l înţeleagă,
s-a aplecat ca să-l mângâie,
s-a aplecat ca să-l ridice.
Nimeni nu-l poate ridica pe un semen căzut dacă nu se apleacă el însuşi mai întâi până la starea celui căzut.

Omenirea întreagă, căzută în robia diavolului şi în ghearele păcatului, ar fi pierit în starea aceasta dacă Domnul Iisus Hristos, Marele nostru Samaritean Milostiv, nu S-ar fi aplecat până la noi, făcându-Se Om, ca noi.
O, din ce prăbuşire nenorocită ne-a izbăvit pe noi Dumnezeu!

El Singur S-a aplecat spre noi…
El ne-a cercetat rănile noastre…
El a turnat peste ele untdelemn şi vin (Lc 10, 34).
Untdelemnul, care este mângâierea Lui cea dulce,
şi vinul, care este mustrarea şi îndrumarea Lui cea dreaptă şi vindecătoare.
Întâi untdelemnul, apoi vinul.
Întâi încurajarea, apoi îndreptarea. | Continuare »

Traian DORZ

Preadulce înger care
mi-eşti dat de Dumnezeu,
te rog, pe-orice cărare
să mă-nsoţeşti mereu.

M-ajută-n cele bune
să fiu mai silitor,
să fiu în rugăciune
smerit şi-ascultător.

Cu mintea sănătoasă,
cu suflet bun să cresc,
cu-o viaţă luminoasă
pe Domnul să-L slujesc.

Fereşte-mă de rele,
să cresc mai credincios,
cărarea vieţii mele
să-I placă lui Hristos.

În orice loc şi stare,
cu mine fii mereu,
preadulce înger care
mi-eşti dat de Dumnezeu.

Traian_Dorz_01Traian Dorz,  Zile şi adevăruri istorice

Ca să poţi vedea bine înainte, trebuie mai întâi să pri-veşti bine înapoi.
Ca să te poţi orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să ştii trage învăţămintele din trecut.
Şi ca să ştii bine să-ţi îndrumi copiii tăi, trebuie mai întâi să iei seama bine la felul cum ţi-au trăit părinţii.
Cine nu ştie să folosească bine învăţămintele trecutului său, acela îşi va neferici sigur viitorul lui.

Am descris mai pe larg în capitolele dinainte cele două Zile mai mari din Istoria Oastei Domnului. Şi adevărurile pentru care au fost rânduite. Tocmai pentru a trage şi noi acum, şi urmaşii noştri în viitor, toate învăţămintele mântuitoare care ni se impun nouă astăzi şi lor mâine, pentru orientarea necesară în această unică şi sfântă Lucrare evanghelică, pe care Dumnezeu ne-a dat-o vremii noastre şi credinţei noastre. Pentru dobândirea prin ea a mântuirii, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Pentru fiecare dintre noi şi pentru tot neamul nostru împreună.
Iată, îndrăznim să spunem un mare şi sfânt adevăr. Dacă mântuirea Neamului nostru şi învierea Bisericii noas-tre nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci să ştiţi că acestea nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere, ci este o constatare. Din prăbuşirea spre care merg sigur aceste două valori, Neamul şi Biserica, nu mai există o altă salvare decât Hristos. Hristos vine acum spre Neamul acesta şi spre Biserica aceasta prin Oastea Domnului.
Până ce nu se va vedea clar acest adevăr şi până ce se vor mai căuta alte căi pentru salvare, totul va merge din rău în mai rău. Şi dacă niciodată îndrumătorii de răspundere nu vor vrea să vadă şi să primească acest adevăr, atunci totul va fi pierdut. Altă salvare nu mai există! Cine nu crede asta acum, va constata-o mâine. De aceea s-ar putea ca cei care ne leapădă astăzi ca pe o piatră de poticnire, să vină mâine şi să caute piatra aceasta pentru a o pune în capul unghiului, ca singura pe care să se zidească salvarea celor ce se vor mai putea salva. | Continuare »

– Am terminat! Să ştii că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi, fie doi-trei, fie două-trei mii, veţi fi imediat arestaţi şi bucuria voastră se va preface în jale. Ai înţeles? Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea! Poţi să pleci!
[…] Abia ieşit în stradă şi văzând pe frontispiciul clădirii tablourile conducătorilor statului, mi se făcu lumină, recunoscându-l. Fusese Alexandru Drăghici, ministrul de Interne…

Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când, peste câţiva ani, i-a venit şi lui rândul să cadă – precum îi vine odată fiecăruia – mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură, din 4 noiembrie 1958, când a zis: „Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea!“ Şi iată acum cum Domnul l-a nimicit pe el!

În 4 noiembrie m-am pomenit cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti!“… Nu era semnată de nimeni. Am înţeles că era de la Interne.
La coborârea din tren eram aşteptat de şeful de la Minister. M-a luat într-o maşină şi m-a dus direct la Ministerul de Interne. Iar pe coridoare, iar pe scări, pe ascensoare, cu ochii acoperiţi, până ce am ajuns în faţa unei uşi.
Când mi s-au luat ochelarii negri eram într-un birou cum nu mai văzusem niciodată de când umblam prin labirintul acesta. Nici la patriarh, nici la preşedintele Departamentului. Era totul îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe pereţi, pe mobilier, peste tot. La masă, un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri strălucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
– Dezbracă-ţi paltonul şi stai! mi-a poruncit aspru.
M-am supus. Aici trebuie să execuţi totul fără nici un cuvânt. Am pus paltonul însă nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan, pe care nu m-am aşezat. Am rămas în picioare, ca în faţa unei personalităţi cu totul deosebite, într-un moment cu totul deosebit.
– Te-am chemat, zise el, privindu-mă încruntat, ca să-ţi pun în vedere pentru ultima dată şi în modul cel mai clar, să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare! Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante şi toţi aveţi numai o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială existentă în ţara noastră. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi – dar aţi continuat. Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi nici o propagandă în rândurile tineretului – dar voi faceţi congrese ale tineretului pe ţară. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte a ţării în alta – dar voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii să-şi vadă de serviciu, umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea. Asta faceţi! | Continuare »

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Iată, unul dintre cele mai alese şi binecuvântate daruri ale lui Dumnezeu în Biserica Sa este într-ajutorarea frăţească.
Într-adevăr, darul acesta este unul dintre cele mai frumoase, mai binecuvântate şi mai răsplătite de Dumnezeu – şi totuşi el este răspândit încă atât de puţin, şi azi îl au, de cele mai multe ori, doar cei mai săraci trupeşte şi nu cei mai bogaţi dintre credincioşi. Şi se arată mai fericit şi mai dulce în adunările cele mai cu puţină vază, nu în cele mai cu multă.
Fiindcă cine face binele acesta bine, acela nu-l face să-l ştie stânga – mai ales stânga. Şi nu-l face să fie văzut… mai ales văzut…

Şi, pentru ca să vedeţi că nu oricine are acest dar, am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.
„Eram, întâmplător, – spunea fratele – în ziua întâi a Crăciunului trecut, într-un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari adunări creştine foarte lăudată, plină de predicatori foarte vestiţi, cu un cor şi cu o orchestră cum nu prea sunt multe. În faţa adunării, erau parcate zeci de maşini personale, cu care veniseră aici cei care cântau şi predicau în adunarea foarte lăudată şi mare. Aşteptam pe cineva care trebuia să iasă şi, pentru a nu încurca ieşirea, trecusem pe cealaltă parte a străzii şi mă uitam, căci trebuia să se sfârşească slujba.
La uşa bisericii, stătea, cu pălăria în mână, un bătrân orb. Tremura, căci era îmbrăcat subţirel şi aştepta de mult. Lângă el, se afla un băiat ’năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu de bumbac subţire. Tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb, pe care îl adusese până aici, să capete ceva. Şi aşteptau să se ducă înapoi cu ce vor căpăta de la cei care se rugaseră. | Continuare »