ISPITO!

sarpele ce-mbie cu fructul otravitTraian Dorz, Cântări de drum

Ispito, tu eşti umbra seninului curat
şi vraja blestemată ce-atrage spre păcat,
şi şarpele ce-mbie cu fructul otrăvit,
şi pofta ce momeşte spre tot ce e oprit,
şi norul ce se lasă întunecat pe vis,
şi floarea-mbietoare spre margini de abis,
şi viermele ce roade a păcii rădăcini,
şi vântul rău ce stinge a inimii lumini,
şi sol satanic care pândeşte uneltind,
şi cursă care-atrage spre flacără zâmbind,
şi-ntunecarea minţii în clipa cea mai grea…

– Aşază-Te-ntre mine, Iisuse, – şi-ntre ea!

fuga lui LotTabloul de alături ne arată scăparea lui Lot din Sodoma şi Gomora. Doi îngeri se arătară lui Lot în chip de bărbaţi şi îi ziseră: „«Scoate pe ginerii tăi şi pe fetele tale din acest loc, că noi voim să stricăm locul acesta, pentru că mare este strigarea păcatului înaintea Domnului… sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, pentru că Domnul vrea să piardă cetatea.» Şi ginerilor lui Lot li se părură o glumă aceste vorbe. Iar dacă s-a făcut de dimineaţă, grăbeau bărbaţii (îngerii) pe Lot, zicând: «Scoală-te, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale…» Dar Lot zăbovea şi cei doi bărbaţi l-au apucat de mână pe el şi pe soţia lui şi pe cele două fete (ginerii au rămas în foc) şi scoţându-i afară, au zis: «Mân¬tuieşte-ţi sufletul! Să nu te uiţi înapoi şi nici să nu stai în loc…» Şi Domnul a plouat peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer… Şi s-a uitat femeia lui Lot, Sara, înapoi şi s-a făcut stâlp de sare“ (Citiţi pe larg această istorisire la Facere, cap. 19).

Când eram prunc la şcoală, mă îngrozeam de focul care a ars Sodoma şi Gomora. Parcă auzeam casele troznind şi parcă-i vedeam pe oameni fugind şi alergând să scape de pieire. Azi însă am o altă spaimă şi groază când mă uit la chipul de mai sus. În chipul de mai sus şi în istoria lui parcă văd o Sodomă şi Gomoră din zilele noastre. Când mă uit în lume, parcă văd o Sodomă şi o Gomoră sufletească mai grozave ca acelea din Biblie. Parcă văd cum troznesc în toate părţile casele (clădirile) sufleteşti ale oamenilor de azi şi văd focul pieirii sufleteşti cum se întinde dus de vânturile răutăţilor… văd suflete pierind în foc şi mă îngrozesc… mă înfiorez. Da, da, mă îngrozesc, dar nu de foc, ci de nepăsarea ce o văd cum stau oamenii liniştiţi, iar sufletul lor arde în focul răutăţilor. | Continuare »

Regele-DavidPoemul iubirii
şi-al dorului sfânt
cu harfa mi-l cânt.
Şi-n taina sfinţirii
îmi ard ispăşirii
un nou legământ

În noapte-o lumină
sclipeşte uşor,
iar eu mă-nfior
de starea divină.
Şi harfa-mi suspină,
Iisuse, de dor.

Iar gura-mi aşază
aprinsul sărut
şi cântecul mut
pe-a corzilor rază.
Şi las să le arză
un dor neştiut.

Din arderea lină,
un imn îmi aprind
şi tainic şoptind,
alerg spre lumină
şi harfa mea plină
de-acorduri mi-o-ntind.

M-apropii de Cruce
cu ochi rourând
şi harfa-mi cântând,
ofranda şi-aduce.
Şi-un zâmbet străluce
pe-obrazul Tău blând.

Şi-n dulcea vibrare,
adorm fericit
spre-un alt Răsărit.
Şi parcă o boare
pe buze-mi apare
din imnu-adormit.

Vlad Gheorghiu

Sfântul Teofan Zăvorâtul 

Predica_de_pe_munte„De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.” „Ochi” este numită aici mintea, iar trup întreaga alcătuire a sufletului. Astfel, dacă mintea e simplă, în suflet e lumină; dacă mintea este vicleană, în suflet va fi întuneric. Dar ce este mintea simplă şi ce este mintea vicleană? Mintea simplă este aceea care primeşte tot ce este scris în cuvântul lui Dumnezeu cu credinţa nestrămutată că totul este aşa cum se spune acolo: în ea nu este loc pentru nici un fel de vicleşug sau îndoială. Mintea vicleană este aceea care se apropie de cuvântul lui Dumnezeu cu viclenie, cercetând şi iscodind cu gând făţarnic. Ea nu poate să creadă de-a dreptul, ci supune cuvântul lui Dumnezeu filozofărilor sale, apropiindu-se de el nu ca un ucenic, ci ca un judecător şi critic, verificându-1; iar apoi fie că îl ia în râs, fie că spune cu superioritate: „da, nu e rău”. Acest fel de minte nu are niciodată o atitudine fermă, fiindcă ea nu crede – lucru limpede – în cuvântul lui Dumnezeu, iar filozofările sale sunt totdeauna lipsite de statornicie: azi aşa, mâine altfel. Ca atare, în ea nu-s decât îndoieli, nedumeriri, întrebări rămase fără răspuns; nimic nu e la locul său acolo şi e silită să umble în întuneric, pe pipăite. Mintea simplă, în schimb, vede totul limpede: pentru ea fiecare lucru are un caracter definit de cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, totul este în ea la locul său şi ea ştie întocmai cum să se poarte în orice împrejurare – umblă, care va să zică, pe drumuri netede, luminate, cu deplina încredinţare că acestea duc la ţinta cea bună.

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

zburati-pasarelelorM-am bucurat din toată inima mea ori de câte ori am văzut pe cel nevinovat scăpând din mâna celui vinovat.
Pe cel bun scăpând din mâna celui rău.
Pe cel slab scăpând din mâna celui tare.
Am văzut uliul zburând după porumbei, dar eu fericit eram numai când vedeam că nu putea să ajungă pe nici unul.
Am văzut câini fugind după iepuri, – dar mie îmi era inima strânsă până când vedeam că iepuraşii le-au scăpat şi câinii se întorc fără să fi ajuns pe nici unul.
Şi am văzut oameni răzbunători şi răutăcioşi urmărind pe nevinovaţi, spre a le face rău. Tot timpul m-am rugat cutremurat să-i păzească şi să-i scape Dumnezeu din ghearele şi din cursele lor. Şi din tot sufletul meu am mulţumit lui Dumnezeu ori de câte ori am văzut că El i-a izbăvit.
Când citesc povestiri sau aud întâmplări, doresc ca totul să se sfârşească numai cu salvarea celor nevinovaţi. Şi ce mult mă bucur când, într-adevăr, văd că se sfârşesc aşa!
Să vă spun una dintre cele care mi-au plăcut mai mult.

Pe când era copil în Nazaret, Domnul Iisus Hristos Se juca bucuros cu copiii din satul Lui.
Odată, după o caldă ploaie de vară, câţiva dintre copiii cu care de multe ori Se juca Iisus, se adunaseră pe marginea râuleţului ce curgea prin apropiere. Frământând lutul moale, ei făceau păsărele şi le aşezau pe malul apei, fiecare pe ale lui. Şi fiecare silindu-se să le facă mai frumoase decât ale celorlalţi.
Dar păsărelele făcute de mâinile micuţului Iisus erau cele mai frumoase, pentru că tot ce lucra El făcea cu dragoste, cu milă, cu simţire şi cu duioşie.
Soarele era spre seară şi razele lui, căzând pieziş peste faţa apei, o colora cu toate luminile curcubeului. Iar micuţul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, lua cu mâna Lui sfântă culorile de pe faţa apei şi Îşi vopsea cu ele păsărelele Lui în chip aşa de minunat, încât erau nespus mai frumoase decât păsărelele vii.
Toţi ceilalţi copii rămâneau uimiţi privind frumuseţea păsărelelor minunate ale lui Iisus. Dar unii începuseră să-L invidieze, fiindcă ei nu puteau face aşa ceva.
Iuda, care era şi el printre ei, nu mai putea de necaz, mai ales pentru că păsărelele pe care le făcuse el erau urâte şi grosolane. | Continuare »

Mărturisirea

Rasignire_177Traian DORZ, – după I Ioan 1, 9 –

Iertare Îţi cerem, Părinte-ndurat,
cu lacrimi Îţi cerem iertare,
că-n totul greşindu-Ţi, adânc vinovat
se simte din noi fiecare.

Iertare îi cerem Lucrării pustii
lăsată pe mână străină,
ajunsă să-şi plângă pierduţii copii
şi-altarele-ajunse ruină.

Iertare Îţi cerem că noi n-am aprins
mai viu focul sfânt şi mai tare,
ci vânturi străine-am lăsat de-au întins
îngheţ şi pustiu, şi-ntristare.

Iertare îi cerem întâiei iubiri
şi-ntâiei frăţii fericite
din vremea când toate-ale noastre simţiri
erau de-o credinţă sfinţite.

Iertare îi cerem Cuvântului Sfânt
primit cu căinţă curată,
iertare acelui dintâi legământ
ce-n lacrimi l-am pus prima dată.

Iertare le cerem că nu le-am păstrat
aceleaşi dintâi, neschimbate,
ci-n inima noastră-au pătruns cu păcat
străine chemări ascultate.

Iertare le cerem părinţilor duşi
ce-ntâi ne-au chemat spre lumină,
că-n slujba Lucrării le-am fost nesupuşi,
răbdându-i pe-acei ce dezbină.

Iertare Îţi cerem, Părinte-ntristat,
cu lacrimi Îţi cerem iertare,
că-n toate greşit-am, şi-adânc vinovat
suspină din noi fiecare.

Nunta-din-CanaVorbire a fratelui Popa Petru (Săucani)
la nunta de la Gădălin – octombrie 1979

„Şi erau acolo şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al iudeilor” (In 2, 6).

Slăvit să fie Domnul!
Cred că fiecare ştim şi cuvintele acestea ne sunt aşa de cunoscute. Le-am auzit de atâtea ori, pe la atâtea nunţi. Este vorba despre neuitata nuntă din Cana Galileii, unde era aşteptat să vină şi Fiul lui Dumnezeu cu ucenicii Lui.
Unii dintre nuntaşi ştiau că trebuie să vină. Alţii nu prea ştiau că trebuie să vină chiar Fiul lui Dumnezeu, pentru că, de obicei, oamenii nu-L prea cheamă pe Dumnezeu în zilele bucuriilor lor. Numai la necazuri Îl mai cheamă oamenii: „Vino, Doamne, şi ajută-ne!”…
Dar mirii din Cana Galileii Îl cheamă pe Domnul la nunta lor, la bucuria lor. Ei au fost credincioşi. Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai sunt şi printre tineri credincioşi ai Domnului! Cum şi cei din faţa noastră sunt credincioşi.
Şi la această nuntă, cine ştia că vine Fiul lui Dumnezeu, cine ştia că trebuie să vină era mereu îngrijorat. Şi de multe ori, ca şi Maica Sfântă, s-o fi uitat pe drum în lung şi-n lat: „Nu soseşte oare? Nu vine încă?”…
Alături de cei îngrijoraţi era şi Maria, Maica Sfântă, care a sosit înainte, până când El încă n-a sosit la nuntă, şi L-a întâmpinat cu bucuria inimii şi sufletului ei.
După ce s-a terminat vinul, i-a spus Domnului Iisus: „Nu mai au vin… S-a terminat vinul”… Ce bine că era acolo El, la nuntă, pentru că ştia Maria, Maica Sfântă, că El poate să dea cu îndestulare, să înmulţească şi să sature mulţimile. De aceea Sfânta Lui Maică aleargă la Domnul cu cuvântul acesta: „Nu mai au vin”… | Continuare »

1. O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană. Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

2. Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei. De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia sau ca raza soarelui ceresc prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele. O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri!

3. După cum am dorit să înfrumuseţez acest pământ cu munca drăgăstoasă a mâinilor mele, tot aşa am dorit să înfrumuseţez acest cer cu lacrimile drăgăstoase ale rugăciunilor şi cântărilor mele. Pentru ca şi holdele pământului meu sfânt, ca şi livezile cerului meu slăvit să fie la fel de însorite şi de îmbelşugate. Toate pentru bucuria Preaiubitului meu Scump. | Continuare »

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Era începutul lunii iulie 1953.
S-a format din nou încă un detaşament de vreo cincizeci de oameni, printre care mă aflam şi eu. Au venit nişte camioane, ne-au încărcat şi înspre seară eram la colonia Popeşti-Leordeni de lângă Bucureşti. Colonia era aşezată pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, în mijlocul unui câmp larg de grădini şi sere. Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu, se improvizaseră nişte dormitoare, o bucătărie, magazii şi birouri pentru cele două, trei sute de deţinuţi politici din Ghencea, cu pedepse administrative între 12 şi 60 de luni, care eram trimişi aici.
Când am ajuns noi în curtea coloniei, înconjurată cu sârmă ghimpată, aici era gol, fiindcă cele vreo şase-şapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta. Cineva strigă:
– Percheziţie!
Tresării. Ce cuvânt groaznic!
De la rândul întâi, începând din dreapta, fiecare deţinut, ţinând mâinile sus, trebuia să treacă prin faţa gardianului înarmat care îl controla în traistă, prin sân, prin buzunare, pe mâneci, prin pantaloni, de sus şi până jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? întreb pe unul.
– Legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce şi nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecaţi acolo în lanul de roşii, de ardei, de varză, de castraveţi, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Şi aici se dă mâncare foarte puţină, iar oamenii înfometaţi şi slăbiţi ar mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi cruzi, praz gol, chiar şi ardei iuţi. E grozav cum le pot mânca goale, căci pâine nu au. Când ajung la roşii sau varză, este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol! | Continuare »

iacov-scara 1

O, dulce veşnicie,
mi-e dor, aşa de dor,
că-aş vrea să las pământul
şi trupul – şi să zbor
acolo unde totul,
în veac, e-al meu, al meu
şi unde, cât vecia,
voi fi cu Dumnezeu.

De mult mi-e dus acolo
al sufletului cânt
şi cum să mă mai lege
ceva pe-acest pământ
când inima şi dorul
mi-s sus, în cerul drag
şi-aicea numai trupul
mi-a mai rămas pribeag!

Acolo, orice floare
mă ştie şi mă vrea,
mă cheamă şi m-aşteaptă
pân-am s-ajung la ea…
O, dulce veşnicie,
o, cerul meu senin,
o, ia-mă, ia-mă, ia-mă,
deschide-te să vin!…

Vlad Gheorghiu