Traian DORZ
– după II Corinteni 12, 19 –
Mi-ascult învinuirile vrăjmaşe,
cuvântul lor viclean şi-nveninat
şi toată ura gurii lor trufaşe
– şi iată, recunosc, sunt vinovat.
Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,
că nu ascund păcatul cel vrăjmaş,
că ţintuiesc la stâlp pe totdeauna
pe iudă, pe tâlhar şi ucigaş!
Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,
că scot de piept pe-acela ce fura,
că-i rup acoperişul de cuvinte,
că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea. | Continuare »
Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ
Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.
Printre puţinele locuri din Sfânta Scriptură, care ne este foarte greu să le înţelegem, este şi acest loc.
Ne întrebăm: de ce oare Sfinţii Apostoli a trebuit să aibă şi două săbii la ei? (Luca 22, 38).
Să se apere de rău-făcătorii care erau atât de mulţi prin acele locuri pe toate drumurile, oare?
Dar cine le putea face lor vreun rău, dacă erau cu Iisus?
Apoi, chiar dacă i-ar fi atacat cineva, ce-ar fi făcut ei în clipa aceea mai degrabă?
Ar fi ascultat de cuvântul Domnului care le spusese: Dacă-ţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa; şi dacă-ţi răpeşte cineva ale tale, nu i le lua înapoi; să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău (Matei 5, 39-40)
sau s-ar fi apărat, cum le spunea glasul instinctului pus în firea omenească, lovind?
Nu ştim…
În acest moment, iată că aşa au făcut. N-au ascultat cuvântul Domnului, care îi oprea să întoarcă cuiva rău cu rău.
Acum, iată, Sfântul Petru răspunde, în primul moment, la sabie cu sabia.
Ce greu învăţăm noi că Adevărul n-are nevoie de săbii ca să se impună. Cuvântul are o putere mai mare decât orice armă. Şi este mai ascuţit decât orice sabie (Evrei 4, 12).
Că dragostea este neînvinsă şi că nimic pe lume n-o poate nimici (Rom. 8, 37-39).
De aceea, în ce priveşte Adevărul şi Credinţa, ucenicii Domnului n-au avut, nici nu vor avea nici voie, nici nevoie, niciodată, de nici un fel de arme lumeşti de lovire sau de apărare.
Numai de Cuvântul şi de dragostea lui Hristos.
Prin astea a biruit poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa.
Şi numai prin acestea vor birui şi mai departe, până la sfârşit.
Căci Hristos n-a venit să piardă nici sufletele, nici trupurile oamenilor, prin nici un fel de violenţă şi de constrângere, ci a venit să le mântuiască prin Dragoste şi prin Adevăr, în lumină şi în pace (Luca 9, 56). | Continuare »
Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ
A zis lucrul acesta ca să se împlinească vorba pe care o spusese:„N-am pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat“.
O, ce mare preţ are fiecare vorbă pe care o spunem noi!
Noi nici nu ne putem gândi ce mare însemnătate are fiecare cuvânt pe care îl rostim, fiindcă ne-am obişnuit să vorbim atât de mult şi atât de multe, încât noi înşine nu mai dăm, de cele mai multe ori, nici o însemnătate cuvintelor noastre.
De aceea promitem repede şi promitem mult, cât nu putem împlini. Şi uităm tot aşa de repede chiar şi ce am promis.
Ne legăm prin făgăduinţe şi găsim uşor dezvinovăţiri când suntem întrebaţi.
Facem adeseori juruinţe grele şi nu le respectăm întocmai. Sau poate chiar deloc…
Oricine are de dat telegrame, ştie câtă grijă se cere pentru a spune tot ce ai de spus, în cuvintele cele mai puţine şi mai potrivite.
Un proverb din Israel spune aşa:
Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă
şi poţi spune-n două vorbe, află-le pe-acestea două.
Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi câtă grijă trebuie să avem când spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare este un legământ de un fel, pentru care va trebui să plătim, pentru care va trebui să dăm seamă.
Iar după ce am spus-o, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus. Fiindcă fiecare cuvânt este greu în faţa lui Dumnezeu. Noi vom vedea aceasta numai în Ziua Judecăţii.
Domnul Iisus, dându-Se pe Sine celor ce veniseră să-i prindă pe toţi, a căutat să-Şi ia asupra Lui toată răspunderea, numai să-i scape pe ucenicii Săi, după cum promisese în rugăciunea Sa lui Dumnezeu.
Domnul Iisus, nici în cele mai grele clipe, nu uită ce a promis, ci doreşte să-Şi ţină vorba dată.
Nici în faţa morţii nu Se leapădă de ceea ce a vorbit. | Continuare »
Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ
Iisus a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă“.
Desigur că gloata înarmată cu care venise Iuda era numeroasă.
Sfântul Matei spune că era o gloată mare (Matei 26, 47).
Sfântul Marcu spune că era o mulţime de oameni (Marcu 14, 43).
Aceştia trebuie să-i fi înconjurat dintr-o dată pe Domnul şi pe ucenicii Săi cu strigăte, cu urlete, cu tot felul de zgomote, spre a îngrozi şi a slăbi pe cei urmăriţi.
Venind pe furiş, când au ajuns lângă Domnul şi lângă ai Săi, trebuie să-i fi înconjurat dintr-o dată cu strigăte: Drepţi! Mâinile sus! Predaţi-vă! Nici o mişcare!…
Şi lângă fiecare se vor fi repezit doi sau trei, sărindu-le în spate, prinzându-i de mâini sau de gât, după cum este obiceiul când se întâmplă astfel de lucruri cu făcătorii de fărădelege.
Când li se spune că vinovatul căutat este atât de periculos, când ordinele primite sunt atât de drastice şi când slujbaşii sunt atât de înrăiţi, cum să se petreacă lucrurile altfel?
Ucenicii Domnului, oameni nevinovaţi, cu suflete sincere şi simple, oameni neumblaţi prin astfel de stări şi ne¬cunoscători ai acestor metode, trebuie să se fi înspăimântat de ei, dintr-o dată, ca de năvala neaşteptată a unei haite de lupi turbaţi.
În astfel de împrejurări, nimeni nu-şi poate închipui prin ce stări trece un suflet nevinovat şi neobişnuit cu ele şi cu ei.
Dacă ucenicii Domnului ar fi fost nişte oameni care să mai fi avut de-a face cu slujbaşii legii pentru vreo călcare de lege,
ar fi fost oarecum mai obişnuiţi cu astea şi n-ar fi fost atât de nepregătiţi cum au fost. | Continuare »
Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE
Mai săptămânile trecute, o doamnă din Bucureşti, din „cea mai bună familie“, şi-a pus capăt vieţii.
În cea mai bună familie era neînţelgere şi nefericire. Raportul poliţiei spunea că lângă moartă s-a aflat revolverul cu care îşi trăsese un glonţ în cap şi patruzeci de chei: cheile de la toate încăperile caselor.
Lipsea însă o cheie, pe care, dacă ar fi avut-o sinucigaşa, n-ar fi apucat calea lui Iuda: lipsea cheia credinţei în Dumnezeu. Dacă ar fi citit în Biblie, ar fi aflat această cheie, pentru că Biblia este o Carte plină de chei sufleteşti, care se potrivesc la orice împrejurări grele din viaţă. Nu este nici o stare sufletească pentru care să nu găseşti în Biblie o cheie potrivită, care îţi aduce mângâiere, întărire şi scăpare. De ar fi avut cheia aceasta, n-ar fi apucat calea pierzării; şi, desigur, nu devenea un „iad“ nici casa în care n-a mai putut sta. Ce folos de chei şi averi dacă nu-i credinţă în Dumnezeu?!
Sfântul Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»
* Numai de Dumnezeu singur inima mea trebuie să se alipească. „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este” (Ps 72, 27); şi cu toate acestea – o, orbire şi perversiune! – ea se ataşează de lucrurile pământeşti, de mâncare, de băutură, de plăcerile trupeşti, de bani – această murdărie –, de haine – această corupţie –, de culori, de modele, de mode care încântă ochii, de camere mobilate luxos… ce ciudat este aceasta! Adică eu, un creştin, un om al cerului, să mă ostenesc atât de mult pentru ceea ce e pământesc şi să mă preocup atât de puţin de ceea ce este ceresc! Am fost mutat la cer împreună cu Hristos, şi totuşi mă alipesc din toată inima mea de pământ, aparent nu am nici o dorinţă de a fi în cer şi aş prefera să rămân pe pământ, chiar dacă lucrurile de pe pământ, în ciuda farmecului lor mă obosesc şi mă chinuie. Şi totuşi, văd bine că tot ceea ce este pământesc este nesigur, coruptibil şi va dispărea curând. Şi totuşi ştiu şi simt bine că nimic din ceea ce este pământesc nu poate să-mi satisfacă sufletul, să-mi liniştească şi să-mi veselească inima mereu tulburată şi rănită de deşertăciunea acestei lumi. Până când eu, omul ceresc, voi rămânea pământesc? Până când eu, copil al lui Dumnezeu, voi rămânea trupesc, fiindcă în apa sfântă a botezului m-am „născut nu din sânge, nici din poftă trupească, ci de la Dumnezeu” (In 1, 13)? Când deci mă voi întoarce cu totul spre Dumnezeu? Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt atrage la Tine inima mea. Doamne, întoarce inima mea de la deşertăciunile pământeşti! Doamne, fără Tine nu pot nimic!
* Noi iubim tot ceea ce străluceşte pe pământ: aurul, argintul, pietrele preţioase, cristalele, veşmintele de mătase… De ce oare nu iubim slava viitoare la care Dumnezeu ne cheamă? De ce nu aspirăm să devenim strălucitori ca soare-le? „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13, 43). Aceasta pentru că natura sufletului nostru s-a pervertit prin păcat, iar noi suntem legaţi de pământ şi nu de cer, de lucrurile stricăcioase mai degrabă decât de cele nestricăcioase; pentru că iubim slava trecătoare, alterabilă şi înşelătoare a acestui pământ.
Dar de ce există în noi o astfel de dragoste pentru tot ceea ce străluceşte? Pentru că sufletul nostru a fost creat pentru lumina cerului şi pentru că el a fost, la origine, cu totul lumină, cu totul strălucitor; lumina este deci înnăscută în noi, sensul şi nevoia de lumină sunt înnăscute în noi. îndreaptă-ţi această aspiraţie către lumina cerului! | Continuare »
Nicolae CABASILA, DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
După cum naşterea din nou este cu totul dumnezeiască şi mai presus de fire, tot aşa şi viaţa, purtările şi gândirea, toate au în ele ceva nou şi duhovnicesc. Mântuitorul a şi declarat-o lui Nicodim: «Ce este născut din duh, duh este» (Ioan 3, 6), iar Sf. Pavel la fel a spus : pentru ca «să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea, cea din Lege, ci cea care este prin credinţa lui Hristos» (Filip. 3, 9). Aceasta, pentru că dreptatea este o haină împărătească, pe când tot ce avem noi este lucru de rob şi cu ce drept ar putea râvni un rob după atâta libertate şi după o astfel de împărăţie ? Altfel ar însemna că-i destul să faci fapte de rob spre a te face vrednic de împărăţie! Or, după cum stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea şi fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire (I Cor. 15, 50, 53), urmează că nici faptele noastre de robi nu ne pot face vrednici de împărăţie, ci pentru aceasta avem nevoie de dreptatea lui Dumnezeu.
Pentru ca să poată ajunge să moştenească ceva, robul trebuie mai întâi să fie înviat sau, după vorba Scripturii : «Robul nu rămâne în casă totdeauna, fiul însă rămâne de-a pururi» (Ioan 8, 35). De aceea, toţi cei ce vor să ajungă moşteni, trebuie să lepede pecetea de rob şi s-o primească pe cea de fiu, cu alte cuvinte, să-şi întipărească pe faţa lor chipul Fiului celui unul născut şi cu a Lui strălucire şi frumuseţe să se arate înaintea Tatălui, adică prin Fiul lui Dumnezeu să se slobozească de orice robie şi s-ajungă cu adevărat liberi, lucru pe care-l înţelegea aşa de bine Mântuitorul când le-o spunea iudeilor: «Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr» (Ioan 8, 36).
Şi culmea : El dezleagă şi face fiu al lui Dumnezeu pe orice rob, El care, Fiu fiind, întru totul liber de păcat, le dă acestora şi trup şi sânge şi duh şi tot ce are. Aşa că, înrădăcinând în noi viaţa Sa cea sănătoasă şi cu adevărat dumnezeiască, Domnul ne-a înnoit, ne-a dezrobit şi ne-a îndumnezeit, iar prin ospăţul cel prea sfânt, pe Hristos, viaţa cea adevărată, ni-L face bun al nostru, mai al nostru decât chiar cel ce ne-a dat firea, până-ntr-atâta că ne putem şi lăuda cu faptele Lui şi să ne umplem de fericire ca şi când noi ne-am fi câştigat-o şi să arătăm c-am fi luat şi cununi de biruinţă pe care noi le-am fi câştigat; | Continuare »
Versificare: Traian DORZ
1. Slăviţi, slăviţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui,
vestiţi printre popoare lucrarea Domnului!
2. Cântaţi, cântaţi în cinstea puterilor Lui tari,
vorbiţi, vorbiţi de toate minunile Lui mari!
3. Făliţi-vă în lume cu Numele Lui Sfânt,
să cânte duhul celor ce-L caută pe pământ!
4. Să alergaţi la Domnul, la sprijinu-I bogat
şi Faţa Lui cea sfântă căutaţi-o necurmat!
5. Aduceţi-vă-aminte ce semne-a săvârşit,
minuni şi judecată ce gura-I a grăit,
6. A lui Avraam sămânţă şi Iacov cel plăcut,
aduceţi-vă-aminte ce Domnul a făcut!
7. Căci Domnul ne-a fost nouă Puternic Dumnezeu,
El judecată face pe tot pământul Său,
8. El pururi Şi-aminteşte de sfântu-I legământ
făcut cu mii de neamuri de oameni pe pământ,
9. De legământul care cu-Avraam l-a încheiat,
de jurământul care lui Isaac l-a dat.
10. El a făcut o lege lui Iacov, pe pământ,
lui Israel, un tare şi-un veşnic legământ, | Continuare »
Sfântul Ioan Maximovici
„Deschide-mi uşile pocăinţei, Dătătorule de viaţă! “
Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este „metanoia”. În sens literal acesta înseamnă schimbarea minţii, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăinţa este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric său. Pocăinţa este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieţii lui.
Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai de grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta.
Dar iată, o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Cât de dezgustătoare ne vor apărea atunci multe gesturi ale noastre, pe care ni le închipuisem că sunt strălucite! Vom înţelege limpede că mergem pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună. | Continuare »
1. Omul are multe nevoi urgente, are mai ales nevoie de trei condiţii: de pâine, de carte şi de Dumnezeu. Pâinea îi este necesară de la naşterea lui. Cartea îi este necesară îndată după aceea. Dar Dumnezeu îi este necesar totdeauna.
2. Marea mulţime a oamenilor unui popor sunt lipsiţi în acelaşi timp de toate aceste trei urgenţe: de Pâine, de Carte şi de Dumnezeu.
3. Omenirea aceasta lipsită a avut şi mai are încă mulţi binefăcători care s-au străduit şi se străduiesc să le dea oamenilor lipsiţi pâinea trupului şi să le dea cartea minţii. Dar oameni care să li-L dea pe Hristos sunt prea puţini.
4. Pâinea este de mare nevoie tuturor, căci fără ea mor trupeşte. Cartea este şi ea necesară sufletului, căci fără ea pier şi rătăcesc în beznă.
Dar Hristos este de cea mai urgentă nevoie tuturor, fiindcă fără El nici pâinea, nici cartea nu folosesc prea mult.
5. Hristos ne poate da şi pâinea, şi cartea, dacă Îl căutăm pe El întâi. Dar nici pâinea, nici cartea nu ni-L pot da totdeauna pe Hristos.
6. Iată, toţi cei care L-au căutat şi L-au aflat cu adevărat pe Dumnezeu nu duc lipsă nici de pâine şi nici de carte. Hristos le-a dat împreună cu El şi acestea, dar spre binecuvântare, nu spre osândă.
7. Iată însă că cei care au căutat numai pâinea ori numai cartea, şi nu pe Hristos, cu cât le-au aflat pe acestea mai mari şi mai moi, cu atâta s-au depărtat de calea mântuirii, uscându-şi cu atât mai mult sufletul, cu cât îşi îngraşă tot mai mult trupul.
8. Nici un om nu-i chiar fără nici un dar, fără nici un talent. Unii şi l-au descoperit şi îl folosesc lucrând cu el frumos spre slava lui Dumnezeu şi binele semenilor lor. | Continuare »
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
