DUMITRU ROMANENCO din Voinova – Orhei

Deşi avea un fizic sănătos, totuşi o plecare grabnică la Domnul îl aştepta la începutul lui septembrie 1939. Noi eram la Cluj şi pregăteam marea adunare din 3 septembrie 1939 când, pe neaşteptate, am primit acolo vestea morţii lui. Se îmbolnăvise de tetanos şi în trei zile a murit la spitalul din Chişinău. În cele trei zile de zăcere la spital, el a avut parte de la Domnul de multe descoperiri minunate. Vedea cerul deschis şi pe îngerii Domnului aşteptându-l cu cântări şi bucurii negrăite. Deşi avea dureri peste măsură de mari, el nu numai că nu a cârtit, ci lăuda cu bucurie şi cu lacrimi Numele Domnului.

Fratele nostru Dumitru Romanenco s-a născut în comuna Voinova din judeţul Orhei – Basarabia, prin anul 1890. Părinţii săi au fost oameni înstăriţi, având o moşie de o sută de hec­tare într-un loc nespus de frumos. La mijlocul moşiei era un lac cu ape limpezi şi cu maluri înflorite, lângă o pădure şi o câmpie minunată. După întoarcerea lui la Domnul, prin anul 1930, aici la conacul său de lângă lacul şi pădurea minunată aduna el fraţii şi surorile din Voinova şi din împrejurimi în adu­nări pline de binecuvântare, lăudând pe Domnul şi petrecând ceasuri şi zile neuitate în Numele Domnului Iisus.
Fiind un om harnic şi credincios, împreună cu soţia sa Vera au făcut din casa lor o Betanie binecuvântată, oferind acolo loc plăcut de odihnă şi recreere multor fraţi şi surori mai lipsiţi ori mai bolnavi. Multe zile fericite au petrecut acolo şi părintele Vladimir cu soţia sa Eufimia, care deveniseră ca o familie împreună cu familia fratelui Romanenco. De acolo porneau apoi împreună de multe ori în misiunile lor pentru vestirea Evangheliei şi răspândirea cărţilor dorite şi căutate ale Oastei Domnului.

Fratele Ioan Marini a petrecut şi el două veri aici, în linişte şi recreere sufletească, înconjurat de toată dragostea fratelui Dumitru şi a surorii Vera. De aici a plecat şi el cu ei adeseori în cercetări frăţeşti prin judeţul Orhei şi prin alte judeţe ale Basarabiei, toţi trei împreună, cu părintele Vladimir şi cu fratele Dumitru Roma­nenco.
De asemenea, împreună cu fratele Chirilă şi Tro­fim, fratele Dumitru îşi formase o echipă de misionari călări. Purtând în mijloc steagul Oastei, ei cu­tre­ierau multe sate şi adunări frăţeşti, cân­tând şi măr­turisind Nu­mele Domnului Iisus. | Continuare »

„Dumnezeu să-ţi ajute să poţi închide uşile!“

Preot IOSIF TRIFA,
din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.

DACĂ VOIEŞTE CINEVA

Traian DORZ

Dacă voieşte cineva
pe Domnul să-L urmeze,
cel mai dintâi viaţa sa
de el şi-o libereze.
Numai când scapi de vechiul eu
prin naşterea cea nouă
faci primii paşi cu Dumnezeu,
pe căi cu sfântă rouă.

Atunci, luându-ţi crucea ta,
sui după El prin soare
şi-n stropi de mir se vor schimba
toţi stropii de sudoare.
Şi sui cu El prin orice spini,
şi dragostea te strânge,
şi se prefac în stropi divini
toţi stropii tăi de sânge.

Şi-ajungi odată – tot suind
pe urmele slăvite –,
pe neaşteptate întâlnind
privirile-I dorite;
şi Mâna Lui îţi va lua
povara ta de cale,
şi Gura Lui va săruta
sudoarea frunţii tale.

CE-AI MAI DE PREŢ?

Traian DORZ

Ce-ai mai de preţ pe lume ca sufletul din tine,
la ce-ai putea cu-atâta putere a mai ţine?
– Şi totuşi ce netrebnic ţi-l dai deşertăciunii,
trăind în necredinţă şi slugărind minciunii!

De sufletul şi timpul tău
să-ţi pară-n lume cel mai rău,
pe-al mântuirii tale preţ
dă-ţi aurul întregii vieţi!

Ce-ai mai de preţ acuma ca timpul scurt prin care
poţi să-mplineşti cereasca şi veşnica-ţi lucrare?
– Şi totuşi ce pierzi oare mai nebunesc pe cale
şi mai fără-ntristare ca timpul vieţii tale!

Ce-ai mai de preţ în moarte ca harul mântuirii,
spre ce-ai mai pune-asemeni tot aurul trăirii,
ce-ai mai pe veşnicie, mai scumpă – şi mai una?
– Şi totuşi, cum nu-ţi pasă c-o pierzi pe totdeauna!

Eu nu Ţi-am dat

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Fiecare să fiţi împodobiţi cu smerenia, cum porunceşte Sfântul Cuvânt al Dumnezeului nostru. Şi ne-ncetat trebuie să ne simţim nespus de îndatoraţi faţă de Domnul nostru iubit, ai Căruia suntem, răscumpăraţi fiind de El prin preţul cel nespus de mare al Sângelui Său sfânt prin care a plătit mântuirea noastră. De aceea, neîncetat trebuie să ne simţim îndatoraţi faţă de El şi să căutăm din toată inima să-I aducem şi noi prinosul şi prisosul dragostei noastre. De aceea, nu numai că trebuie să facem neîncetat tot binele de care suntem în stare, dar şi să nu ne gândim la vreo plată pentru asta, fiindcă tot ce facem este o datorie. Nu facem pentru ca Domnul să facă ceva pentru noi, pentru asta, ci facem pentru că El a făcut atât de mult pentru noi.
Domnul Iisus a spus: „Iar voi, după ce veţi face toate acestea, veţi spune: Sunteţi nişte robi nevrednici. N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.”
Dar ce vom spune oare atunci când n-am făcut nimic sau aproape nimic din multul care eram datori? Ci numai: „Doamne, ai milă de mine nevrednicul”. Aşa trebuie să zicem. Şi să ne dăm toate străduinţele ca, măcar de azi înainte, să facem mai mult, mai frumos şi mai bine ceva pentru El. Cu un cuget curat, cu o lacrimă de iubire. Acestea vor fi pentru El cele mai frumoase daruri din partea dragostei noastre. Amin.

Eu nu Ţi-am dat, Stăpânul meu,
toţi anii mulţi câţi m-ai răbdat,
nimic, decât păcatul greu;
nici mir plăcut, nici plâns mereu,
eu nu Ţi-am dat! | Continuare »

CÂT DE CURATĂ ÎNFLOREŞTE

Traian DORZ

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii
dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic
şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

PREABUNUL MEU MÂNTUITOR

Traian DORZ

Preabunul meu Mântuitor,
de dragul Tău a-rândul,
cutreierat-am călător,
pământul străbătându-l.

Trecând ca valul pe ocean,
cu mâini spre ţărm întinse,
purtat-am gânduri an de an
spre piscuri neatinse.

Am mers purtat de-un dor aprins,
urmând fără oprire
un drum, un dor, un Chip desprins
din Cântec şi Iubire.

Şi când o clipă pot privi
Lumina Lui de-aproape,
plângând m-aplec, cum aş simţi
tot soarele-n pleoape.

Iar când mă-nvrednicesc să pot
trăi a Lui sfinţire,
îmi pare că mă umple tot
oceanul de iubire.

Şi nu ştiu, nici nu pot să spun
ce har trăiesc a-rândul,
cât risipesc şi cât adun
în inimă, avându-L.

BISERICUŢĂ TRANSILVANĂ

Bisericuţă Transilvană,
tu pari un psalm sfios şi sfânt,
uitat de îngeri pe-o sprânceană
mai mult de cer ca de pământ.

Ce sfinţi ţi-au măiestrit fiinţa,
din ce divini stejari şi brazi,
că tu ne-nveşniceşti credinţa
şi dragostea ne-o ţii şi azi!

Ce Soare ţi-a sfinţit aúra
din vârful unghiului divin,
că şi-azi, lumina şi căldura,
întregi în noi, din El ne vin!

Ce taină-i orişice icoană,
ce jertfă-i orişicare dor,
că-n orice zid, când plânge-o Ană,
moare-un Manole-ntr-un izvor!

Ai numai lacrimi şi iubire
la orice-ncheieturi de trunchi;
spre sfânta ta alcătuire
nu pot să vin, numa-n genunchi.

…Bisericuţă Transilvană,
azi pari un grai tăcut şi frânt,
a-nştiinţare şi-a dojană
că noi uităm un legământ…

Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Călcați pe urmele mele

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 10-a după Rusalii

Ce uşor şi ce sigur poţi călca şi poţi merge, într-o iarnă grea, cu zăpadă mare, prin orice loc necunoscut, dacă ai nişte urme sigure înaintea ta pe unde mergi!
Cu ce plăcere şi bucurie calci pe nişte urme frumoase şi iubite ale unei fiinţe puternice şi scumpe, în care te încrezi, de care te simţi legat, pe care te poţi bizui în totul, nu numai că ştie drumul înainte, dar că are şi puterea să te apere şi să te ajute şi pe tine, pe tot acest drum, cu el.
Cât de slab ai fi şi cât de neştiutor, dacă ai pe cineva mergând înaintea ta, mergi totdeauna sigur şi liniştit prin orice locuri primejdioase, pe orice vreme grea, cu orice povară duci.

Dar câtă nevoie ai să fii sigur că acela care merge înaintea ta şi care îţi spune: „calcă pe urmele mele“ este şi, într-adevăr, o călăuză bună, un îndrumător care ştie calea, un părinte care îţi doreşte numai binele tău.
Ferice de acela care a avut de la începutul şcolii lui un învăţător bun… De la începutul meseriei lui, un maistru bun. De la începutul mântuirii lui, un îndrumător bun. | Continuare »

NU IUBIŢI LUMEA

Vorbirea fratelui Opriş la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (I In 2, 15).

Cum, tocmai mie îmi spune asta? Tocmai mie îmi pretinde să nu iubesc? Fraţilor dragi şi surori iubite! El ştie de ce-ţi spune să nu iubeşti lumea, căci pentru tine, lumea este o viperă. Pentru tine, lumea, şi pentru mine, este o scorpie. De aceea a spus: „Să nu iubeşti lumea”.

Şi n-a spus numai atât, ci a mai spus: „…nici lucrurile din lume”. Că, poate vei zice tu în tine însuţi: „Eu am venit să mă dezlipesc de lume, m-am desprins de lume, eu n-o mai iubesc”. Dar ce faci cu cealaltă parte a versetului?

Fratele meu scump şi soră iubită! Cu ce umpli golul acesta? Orele noastre libere cu ce le umplem?

Vorbeam într-o zi cu o doamnă:

– Doamnă, ai spus că copilul dumitale e profesor. Mi-ai spus cu gura matale cum că e foarte credincios.

Ca, după doi ani de zile s-o întâlnesc iar pe doamnă şi să-i spun:

– Doamnă, nu te supăra, aş vrea să-l întâlnesc pe fiul dumitale, pe domnul profesor.

– Nu-l poţi găsi, zice doamna, că a plecat cu copiii în tabără.

– Mi-ai spus că copilul dumitale e foarte credincios şi aş vrea să stau puţin de vorbă cu dânsul, să vedem în ce constă credinţa aceasta, căci e foarte uşor să ne punem această emblemă, această etichetă, şi să le spunem tuturor: „Eu sunt creştin!…” Foarte bine. Admit că e credincios cutare, dar hai să verificăm puţin câtă credinţă se găseşte în inima lui. Căci credinţa înseamnă a împlini şi a înfăptui Cuvântul lui Dumnezeu, nu să-l vorbim numai din gură.

„Copilul meu e foarte credincios…”

Şi m-a împăcat cu aceasta, spunându-mi ce cărţi a luat cu el în tabără. Şi m‑am bucurat foarte mult că luase cu el şi Biblia. | Continuare »