Firea cea veche cere din nou „carne“

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mâncăm!“ (Numeri, cap. 11 ).

Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:
„Poporul a cârtit împotriva Domnului, zicând că-i merge rău… şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: Cine ne va da nouă carne să mâncăm? Adusu ne am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimica, afară de mană nu văd ochii noştri… (Numeri 11, 1-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumnezeu şi asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… (Numeri 21, 5). Daţi-ne carne să mâncăm… (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, s a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataawa, Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).
Ce lucru dureros se vede şi aici! Israelitenii se săturaseră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după carnea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: „De ce ne-aţi scos din Egipt?… Că bine era nouă în Egipt“… (Numeri 11, 18) Acolo erau peşti, era carne, erau castraveţi dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proastă… | Continuare »

[Dacă eu muncesc cinstit, cum să-i învăţ pe alţii altfel?]

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Au trecut alte trei luni şi iarăşi, într-o zi din noiembrie 1974, intră în biroul unde lucram acelaşi ofiţer de la Oradea împreună cu inspectorul de la Culte. Maiorul avea în mâini un pachet pe care îl trânti pe masă, spunându-mi:
– Vezi, domnule Dorz, că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile? (Zise asta fiindcă eu, rândul trecut, când mi le arsese, i-am zis că ei ne ard cărţile acum în secolul XX ca în Evul Mediu! „Cartea este sfântă, domnule, îi zisesem eu atunci. Dumneavoastră vă lăudaţi cu cultura şi civilizaţia secolului acestuia şi acum ardeţi cartea?“ Atunci îmi răspunsese nu ştiu ce. Şi îi mai spusesem despre arderea cărţilor şi în august, când mi le luase pe acestea. De aceea acum îmi adusese înapoi ce-mi luaseră şi-mi spunea că sunt civilizaţi şi nu mai ard cartea…)
– Vă mulţumesc!
I-au scos pe toţi ceilalţi afară din birou, l-au oprit numai pe protopop şi pe mine. Din nou pe patru scaune, am stat la o altă judecată aspră asupra mea, în care, când unul, când altul, mă învinuiau pe rând, răstindu-se la mine.
– Te ţii numai de nimicuri!
– Prosteşti lumea!
– Nu laşi oamenii să muncească şi stai şi dumneata degeaba.
– Eu, domnule? i-am zis îndurerat inspectorului care îmi zisese ultimele vorbe.
Şi, ridicându-mă în picioare, i-am întins în faţă amândouă palmele pline de bătături şi de crăpături de muncă.
– Priviţi palmele mele! i-am zis. Astea sunt palme de om care numai stă degeaba, domnule? Eu îmi câştig pâinea mea cu sudoarea frunţii mele, nu cu a altora!
– Ei bine, zise încurcat inspectorul, poate că dumneata da… Dar pe alţii… | Continuare »

DAŢI CEZARILOR

Traian DORZ

Daţi cezarilor ce este al cezarilor mereu,
şi lui Dumnezeu, asemeni, daţi ce-i al lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu cere multul care la cezari li-l daţi,
dar ei cer şi prea puţinul care Lui îl datoraţi.

Şase zile v-a dat Domnul să munciţi pentru cezar,
dar a şaptea, El v-o cere s-o daţi Lui lângă altar;
dar cezarilor n-ajunge cât le dai, ei tot mai cer,
să ia ei şi ce se cade numai Domnului din Cer.

Ce nedrepţi sunt toţi cezarii cei lumeşti cu Dumnezeu,
le dă El, le dau supuşii, le dau toţi, – primesc mereu
şi lor tot nu li s-ajunge, ar tot vrea şi-ar tot mai vrea,
iar lui Dumnezeu, din toate, chiar nimic nu vor să-I dea.

Ce va fi în Ziua Groazei, când se va sfârşi-al Lui Har,
spuneţi, de la cel mai mare pân’ la cel mai mic cezar,
ce-are să vă facă vouă Cel ce L-aţi batjocorit,
ce răsplată-o să v-aştepte pentru tot ce-aţi săvârşit?

Iar voi, cei ce-aveţi pe Domnul şi voiţi să-L ascultaţi,
daţi cezarilor, oriunde, daţi cinstit ce datoraţi;
dar puţinul ce vi-l cere Dumnezeu – şi este-al Lui –
daţi-l Lui cum se cuvine, nu-l daţi altui, nimănui.

Pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni

S-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped. Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul. Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului.
Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte „isihasm” (de la grecescul „hesychia” care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti. | Continuare »

Pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului

Sinaxar 13 Noiembrie

Acest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea. | Continuare »

„Împreună pe totdeauna şi pe pământ şi în cer…“

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Duminică, 9 noiembrie 1975, am primit următoarea telegramă dureroasă: „Tata mort. Înmormântarea marţi. Lia“

Ceva ca o sabie de foc mi-a străpuns inima: Doamne Iisuse, chiar atât de repede?
În ziua de luni, 10 noiembrie, am plecat spre Sibiu cu ce voi găsi la îndemână. Ieri i-am dat o telegramă şi fratelui Moise, la Arad, să ştie şi el şi să vină. Aş mai fi dat telegrame şi la Hunedoara şi în alte părţi, dar mă gândeam că fraţii din Sibiu vor avea, desigur, grijă să-i anunţe ei pe ceilalţi fraţi din ţară. Nu se poate ca dintre cei din Sibiu să nu fie câţiva să sară în ajutorul bietelor suflete rămase după părintele Iosif atât de singure acum şi de neputincioase.
Dar şi de data asta mă înşelasem amar. Nu numai că n-au înştiinţat pe nimeni, dar n-au mers nici măcar unul dintre ei să întrebe cu ce ar putea ajuta… Ce îngrozitoare decădere şi nerecunoştinţă!
Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns abia în dimineaţa următoare, pe 11 noiembrie 1975.
La gară în Sibiu, n-am mai aflat pe nimeni altcineva decât pe fratele Moise cu încă trei fraţi din Arad.
La locuinţa îndoliată a familiei celor rămaşi după părintele şi după fratele Titus, am găsit sicriul descoperit. Pe faţa fratelui plecat la părintele său, se aşezase chipul veşniciei în care trecuse cu toate planurile lui frânte dintr-o dată.
Ne-am aşezat lângă sicriul lui cu rugăciunea arzând, cu inimile arzând, cu lacrimile arzând, cu amintirile arzând…
O, câte duce cu el în mormânt şi acest mult încercat fiu al părintelui! Suferinţele care au ars demult viaţa tatălui său l-au însoţit şi pe el, încă de la început. Ca o călătorie pe marea puternic agitată i-a fost şi toată viaţa lui pe pământ. Iar acum, iată ce grabnic a ajuns la ţărmul celălalt, ducând cu el atâtea amănunte care ar fi îmbogăţit atât de folositor istorisirea pe care am scris-o după aceea. | Continuare »

DE CE TE-ASCUNZI

De ce te-ascunzi în spatele iubirii
înfăptiundu-ţi groaznica trădare?
Mai ştim o iudă ce, c-o sărutare,
nălţa hristoşi pe crucea răstignirii.

O, Oastea nu-i a noastră şi n-o lasă
Hristos s-o nimicească trădătorul.
Dar vai de cel ce luptă cu-adevărul,
slujind păruta dragoste frumoasă.

O, nu-i iertat cel ce se-ndepărtează,
nesocotindu-şi leagănul şi vatra.
Cel care-aruncă-n Adevăr cu piatra
şi-n numele iubirii-apoi trădează.

Tu nu-mbrăca în hainele iubirii
şi-n milă duhul vânzător de frate, | Continuare »

Solia mea

Solia mea, mai strânge-ţi centura pe mijloc,
ne-apropiem credinţa de cel din urmă foc!

Aşază-ţi bine coiful pe capul tău de-acum,
de ultima-ncercare ne-apropiem pe drum.

Mai bine ţine-ţi scutul şi platoşa mai drept,
vrăjmaşul cel din urmă să-l birui piept la piept.

Mai strânsă ţine-ţi spada să nu greşeşti cu ea
când va veni-ncleştarea cea crâncenă şi grea.

Mai mută strânge-ţi gura un grai să nu strecori
când mai de preţ tăcerea va fi de mii de ori.

Picioarele ţi-încalţă mai harnice şi iuţi
spre paşii cei din urmă datori la cei pierduţi.

Grăbeşte spre Cuvântul cel încă datorat
şi nu-ţi da untdelemnul din candelă-adunat.

Prin crâncena-ncleştare te ţine de şirag
cu inima-ndreptată spre ţintă şi spre steag.

Primejdia din urmă cu bine dac-o treci,
solia mea, chemarea ţi-ai împlinit pe veci!

Traian Dorz, Cântări de drum

Într-un Duh

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. (Efeseni 2, 18)

Duhul este dragostea care singură ne poate face să simţim la fel, să umblăm la fel, să credem la fel şi să trăim la fel. O veche scriere spune că atunci când s-a dat Legea de la Sinai şi glasul Domnului a rostit întâiaşi dată cele zece porunci, Cuvântul Domnului a răsunat dintr-o dată în şaptezeci de limbi. Atâtea neamuri erau atunci pe pământ, iar gura Domnului îi grăia fiecăruia pe limba lui, în chiar acelaşi timp, cutremurătoarele porunci care erau condiţiile de viaţă şi de mântuire puse de Dumnezeu pentru fiecare om şi pentru fiecare popor.
Când S-a pogorât Duhul Sfânt în Ierusalim, este scris că Sfântul Cuvânt al Legământului nou, cu mult mai cutremurător decât cel de pe Sinai, a răsunat în toate limbile tuturor neamurilor care sunt sub cer (Fapte 2, 5-6).
Despre poruncile Legii, Sfintele Scripturi spun că s-au dat în mijlocul unor arătări înspăimântătoare care trebuia să le arate popoarelor pământului cât de sfânt este Dumnezeul veşnic Viu şi cu cât respect trebuie privit şi trăit fiecare cuvânt spus de El.Spune Sfântul Apostol: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească… pentru că nu puteau suferi… şi priveliştea aceasta era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: «Sunt îngrozit şi tremur»“ (Evr 12, 18-24).
Dar despre lucrarea Duhului este scris: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul Ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Sângele lui Abel… Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe cel ce le vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbeşte din ceruri…“ (Evr 12, 22-25). | Continuare »

Prin Cruce…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.“ (Efeseni 2, 16)

Părinţii unui copil ajunseseră la ceartă şi ură între ei. Şi curând se despărţiră unul de celălalt. Nici o împăcare nu mai părea cu putinţă între ei.
Copilul a încercat în toate felurile să facă iarăşi pace între ei, dar prăpastia era prea adâncă şi sufletele lor prea depărtate.
Din marea durere a acestei despărţiri, copilul se îmbolnăvi de moarte. De pe patul său din spital, copilul făcu în aşa fel ca amândoi părinţii să se întâlnească la patul lui, în ziua cea din urmă a vieţii sale. Dar cei doi stăteau, unul de-o parte a patului, iar celălalt de alta, fără a se privi şi fără a-şi vorbi unul celuilalt.
Copilul, privindu-i cu lacrimi pe amândoi, le luă câte o mână fiecăruia, le încrucişă peste inima lui care îşi trăia ultimele bătăi şi le zise: „Din dragoste pentru jertfa mea, împăca- ţi-vă!…“
Şi muri, cu mâinile cruce peste inima lui zdrobită, dar biruitoare.

*

Aşa ne-a împăcat pe noi dulcele, dragul, scumpul şi bunul nostru Mântuitor cu Tatăl nostru Cel Ceresc, de Care ne despărţeau munţii de păcate şi prăpastia noastră de nelegiuiri.
Peste Trupul Lui sângerând, peste Inima Lui străpunsă, mâinile noastre ridicate şi Mâinile Tatălui nostru Ceresc coborâte s-au întâlnit, s-au înfiorat şi s-au cuprins pe totdeauna, formând cea mai fericită şi cea mai mântuitoare Cruce, Crucea prin care a nimicit vrăjmăşia în care trăiam noi faţă de El în adâncurile păcatului. Şi El faţă de noi, în înălţimile sfinţeniei. | Continuare »