Traian DORZ, din «HRISTOS – MĂRTURIA MEA»
În dimineaţa zilei de 2 martie [1953] avui două visuri neobişnuite.
În primul se făcea că eram noaptea undeva într-o clădire întunecată şi cineva mă chema la telefon; şi, când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:
– Doi, patru, doi, pe ziua de doi, până pe doi.
Apoi tăcu. Lângă mine păru că era cineva foarte scump. Apoi m-am trezit…
Cred că era cam pe la ora două noaptea. Nu mai putui să dorm. Ştiam că sunt trei feluri de visuri. Unele vin de la Dumnezeu, ca să ne înştiinţeze sau să ne mângâie. Altele vin de la diavolul, ca să ne ispitească sau să ne înspăimânte. Iar altele vin din mulţimea gândurilor zilei şi n-au nici un rost deosebit.
Frământându-mi mintea cu înţelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus – doi, patru, doi – am adormit din nou. Cred că era în zorii zilei: 2-4-2…, 2-4-2…, 2-4-2…
[…] Pe ziua de 2 noiembrie aveau să se împlinească 242 de zile. Sau, în luni, 2 şi cu 4 şi cu 2, erau exact atât (8). Am început să cred că vom sta aici neapărat până în ziua de 2 noiembrie.
Mai era aproape o lună de zile până atunci. În condiţiile astea, cu toţii se aşteptau să nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau şi nimeni nu şi putea explica de ce.
Astfel au trecut toate zilele ploioase şi reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie şi nu se vedea nici o mişcare din care să se pregătească plecarea.
La cei câţiva apropiaţi le spusesem visul meu din trei părţi, a cărui primă parte cu 2-4-2 se împlinea pe 2 noiembrie. Şi de asemenea le spusesem şi încredinţarea mea că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.
Şi într-adevăr aşa a fost. În 2 noiembrie ne-am trezit pe la ora cinci în zgomot de motoare. | Continuare »








