„Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa ei,dar femeia nebună şi-o dărâmă cu în-seşi mâinile sale.” (Proverbe 14, 1)

Minunatul Cuvânt al lui Dumnezeu din cuprinsul acestei cărţi pune mereu faţă în faţă cele două stări: Starea păcatului şi starea credinţei; Starea firii vrăjmaşe a neascultătorului şi starea firii noi, ascultătoare de Dumnezeu, a celui neprihănit; Starea celui nebun şi starea celui înţelept. Pentru ca fiecare nu numai să vadă limpede cum este înfăţişarea uneia sau a alteia din aceste două stări şi nu numai să afle ce face şi cum este răsplătită fiecare dintre faptele acestora, dar să se şi cerceteze pe sine fiecare şi de fiecare dată, spre a se vedea şi recunoaşte singur în care dintre aceste două stări se găseşte, spre a-şi alege apoi singur, de fiecare dată, în fiecare zi şi de la fiecare hotar al acestor fapte, drumul de viitor. Ţelul din viitor. Şi răsplata vieţii din viitor.
Iată acum un cuvânt adresat special femeii!
Femeia este centrul casei şi al familiei. Femeia, începând de fiică. Apoi de soră. Apoi soţie. Apoi mamă… Până este bunică şi străbunică. În toate aceste stări prin care trece normal o femeie, ea este într-un cămin cea care le învârteşte pe toate, le ştie pe toate şi le hotărăşte aproape pe toate. De pe când este fiică la mama ei şi învaţă rostul casei, sub îndrumarea mamei, femeia capătă deprinderea de a mânui toate lucrurile din casă. Astfel femeia ajunge să poată face munca bărbatului, întreagă şi de multe ori, pe când bărbatul nu poate face totdeauna munca femeii. Femeia îl poate înlocui pe bărbat în toate treburile căminului, dar bărbatul n-o poate înlocui pe ea.
Adevăratul ziditor al căsniciei şi al casei este femeia. După cum şi adevăratul dărâmător al familiei este tot ea. Când femeia este înţeleaptă, hărnicia bărbatului este bine îndrumată şi cumpătat gospodărită. Astfel că gospodăria lor se înfrumuseţează continuu. Căsnicia lor se sudează neînce-tat. Câştigul lor creşte mereu mai îndestulător. Când însă femeia este nebună, adică nepricepută, des-frânată, neascultătoare, leneşă, înfumurată, gâlcevitoare şi rea, praful şi ruina se alege din toată casa lor, din toată averea lor şi din toată fericirea lor. Mâinile ei leneşe, risipitoare, vopsite, nepricepute, as-cunzătoare, sparte, murdare şi trăgătoare de sfori viclene nimicesc totul. | Continuare »

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, din Cuvânt la Duminica a XX-a după Pogorârea Sfântului Duh

… Însă, de când cuvântul trup s-a făcut, şi a locuit între noi, de când noul Adam a ridicat hotărârea cea rostită asupra lui Adam cel dintâi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa şi a înviat a treia zi din morţi, de atunci moartea nu mai este înfricoşată credincioşilor, şi ei nu se mai tem de apusul soarelui vieţii lor, căci răsăritul lor se arată iarăşi întru înălţime, Insuşi Domnul, care nu poate minţi, zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, de va şi muri, viu va fi. Şi tot cel ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac” (Ioan XI, 25).

Acest glas al lui Dumnezeu, iubiţilor, este lămurit; cine crede în Hristos şi păzeşte poruncile lui, va trăi, deşi a murit. Aceste cuvinte încă şi Sf.Apostol Pavel le-a luat întru sine, le-a ţinut tare cu toată puterea credinţei şi aşa a învăţat: „despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde” (I Tes. IV, 12). El numeşte adormiţi pe cei răposaţi, pentru ca prin acest grai să însemne siguranţa învierii.
De fapt moartea nu este altceva, decât un somn lung. Să nu-mi zici mie, că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simţi, căci toate acestea şi cel ce doarme nu le face. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucâtva sufletul, dar la cel mort nu este aşa, căci aici sufletul priveghează. Dar zici tu, cel mort putrezeşte şi se trece, şi se preface în pulbere şi cenuşă. Ce se dovedeşte cu aceasta, iubiţilor? Nimic alta cu toate acestea, decât că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Când cineva voieşte a reînnoi o casă povârnită şi veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, şi zideşte în locul ei una mai frumoasă. | Continuare »

O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu m-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!

De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.

Mi-ntunecai orice-amintiri,
mi-nseninai orice-ntristare, | Continuare »

Versuri: Traian Dorz

N-am să uit, Iisuse Doamne, niciodată
din ce greu, prin ce minune m-ai scăpat,
n-am să uit iubirea Ta nemăsurată,
bunătatea Ta şi grija-Ţi minunată,
c-am fost mort, şi dintre morţi m-ai înviat!

N-am să uit cum, când durerea era mare,
şi-am strigat să nu mă laşi, că nu mai pot,
n-am să uit cum mi-ai răspuns, cu ce-ndurare,
cum în noaptea cea mai neagră de-ntristare
mi-ai umplut de strălucire cerul tot…

N-am să uit cum ai răspuns Tu rugăciunii,
când credeam că sunt mai singur şi uitat,
când cei dragi nu mai ştiau că sunt, nici unii,
când tânjeam de dorul soarelui şi-al lunii,
n-am să uit, Iisuse Doamne, niciodat’…

| Continuare »

Lacrimile care curg înăuntru sunt cele mai grele lacrimi şi durerile îndurate singur sunt cele mai amare dureri. De aceea mângâierile Domnului nostru Iisus Hristos sunt totdeauna cel mai aproape de acestea.

Aşa să-ţi duci toţi paşii tăi prin lume, încât oricine te va urma să ajungă la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aşa să-ţi fie toate cuvintele tale spre semenii tăi, încât oricine te va auzi să dorească să vină la El. Atunci, în Ziua cea Mare a Înfricoşatei Judecăţi, tu vei putea privi cu bucurie nu numai în ochii tuturor celor pe lângă care au trecut paşii tăi şi cuvintele tale, ci şi în Ochii Aceluia la care au ajuns.

Dacă vei avea încrederea unui copil, iubirea unui copil, seninătatea unui copil şi nevinovăţia unui copil – vei putea trece prin viaţă şi cu neîngrijorarea unui copil. Atunci vei intra în cer cu uşurinţa şi bucuria cu care intră în camera de sărbătoare un copil la părinţii săi.

Cântările Domnului îţi trezesc atâtea rezonanţe în inimă şi îţi aduc atâta liniştire şi bucurie în duhul tău… Deci caută cântările Domnului şi iubeşte-le! Ele sunt aripile pe care fiinţa ta zboară în cer şi miresmele care te fac să te simţi în grădina raiului. | Continuare »

Aleargă la cântare
când sufletul durut
de-atâta întristare
blândeţea şi-a pierdut.

Aleargă spre lumină
când neguri te cuprind
şi ochii tăi, din tină,
de soare se desprind.

Aleargă la Cuvântul
în veci izbăvitor
când te îndoaie vântul
sau duhu-nşelător.

Dar înspre rugăciune,
s-alergi necontenit
şi când ţi-e „soare-apune“,
şi când ţi-e „răsărit“.

Şi când ţi-ntorci acasă
de spice, braţul plin,
şi când amar te-apăsă
al secetei suspin.

Căci numai rugăciunea
te nalţă ne-ndoios
din negură-n minunea
iubirii lui Hristos.

Vlad Gheorghiu

Traian DORZ, fragment din «Hristos – mărturia mea»

… să revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958, când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul şedinţei acesteia eram deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui Mitrofan. Mi-a deschis şi m-a dus la părintele patriarh, care m-a primit părinteşte şi mi-a spus:
– M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi am întocmit susţinerea din şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd că va merge cam greu. Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi. Mâine după-masă, după terminarea şedinţei, vino din nou pe la mine, ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta, mai mult rugându-mă şi încredinţând în mâna cea înţeleaptă şi puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună, pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai-marilor norodului, când în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit şi de ciocan şi de nicovală. Şi de autorităţi – şi de fraţi.

După-amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi m-a dus direct la patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
– Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
Eu am rămas înmărmurit:
– Nici un amestec, părinte patriarh!
– Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el? | Continuare »