Aş vrea să mor

Vlad Gheorghiu

Aş vrea să mor de-atâtea ori cât cere ispăşirea,
ca să-mi plătesc prin suferinţi cât Ţi-am zdrobit iubirea.

Să-nmormântez tot ce-i străin de cer şi de-nviere,
ca slobod, cântecul să-mi nalţ din aspra mea tăcere.

Şi chinu-aş vrea îndelungat atât cât cere vina,
ca să-mi sfinţesc aici prin foc şi dorul, şi lumina.

Să-ndur cu drag atâta greu, păcatul cât va cere,
s-ajung în faţa Ta, Iisus, curat la înviere.

Să pot să mă despart uşor, când voi pleca, de tină,
cu sufletul senin să zbor, Iisuse, spre lumină.

Să nu-mi mai ştii nimic din tot ce-avut-am fărdelege,
tot cât am plâns în ceasul greu de ea să mă dezlege.

Aşa aş vrea, Iisuse drag, dar când durerea vine,
ce iute strig la mila Ta, s-o treacă de la mine.

Toiagul şi nuiaua Ta îmi par ades prea grele,
o, Domnul meu, când slab mă vezi, ajută fricii mele.

Ţi-aş fi vrut, Simone

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Veşniciei

Ţi-aş fi vrut, Simone,
poarta descuiată,
să nu trebuiască
să bat nici o dată,
– dar tu n-ai avut, Simone, poarta descuiată!

Aş fi vrut, Simone,
să-Mi dai sărutare
făr’ să-ţi ceară asta
lunga-Mi aşteptare,
dar tu n-ai sărit, Simone, să-Mi dai sărutare.

Aş fi vrut, Simone,
cât ţi-am stat în casă,
să-ţi văd cum iubirea
toate şi le lasă,
dar n-ai fost aşa, Simone, cât ţi-am stat în casă.

Ţi-am cerut, Simone,
apă la picioare
şi-aş fi vrut iubirea
să ţi-o văd cum sare,
dar Eu M-am spălat, Simone, singur, pe picioare.

Te-aş fi vrut, Simone,
altfel lângă Mine,
atunci, cândva, poate
mai veneam la tine,
dar Eu am plecat, Simone, prea trist de la tine!

DE-AŞ PUTEA SĂ-NTORC!…

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Anilor»

De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului, spre Început,
– cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an,
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lâng-un ţărm galileian.

Cum Te-aş aştepta acolo, răbdător şi fericit,
când aş şti că, dimineaţă, ai să treci şi-ai să mă iei!…
– Ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit,
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei!

Cum m-aş avânta, ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta răpit pe umăr ca Ioan, să Te ascult,
cum, ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut,
– ca să poţi vedea, Iisuse, cât Te-am înţeles de mult!

Ţi-aş spăla, ca păcătoasa, praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare, cu al lacrimii izvor,
şi mi-aş sparge, ca Maria, vasul cel nepreţuit,
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.

Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
– ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Iisus!

Fără soţ

Traian DORZ, din Scumpele noastre surori, cap 14

Dar oricât de grea este uneori viaţa împreună, adesea viaţa în singurătate este cu mult mai grea.
Trebuie o mare putere de credinţă, de voinţă, de înfrâ­nare şi de rugăciune, ca o fiinţă femeiască să-şi poată duce în curăţie deplină viaţa de singurătate.
Căci crucea singurătăţii este una dintre cele mai grele cruci. Mai ales pentru sufletul care s-a pomenit dintr-o dată cu ea.
Oricum ar fi însă, sora, o dată rămasă fără soţ, e bine să rămână, dacă poate, aşa, până la moarte (I Corinteni 7, 34).
În astfel de stări, se pot găsi iarăşi trei feluri de surori:

1. Sora necăsătorită

Sfătuită şi de alţii sau îndemnată numai de Cuvântul şi Duhul Sfânt din inima ei, tânăra noastră soră s-a hotărât Domnului să rămână totdeauna fecioară, din dragostea pentru Hristos, Mirele ei Sfânt…
Alegând această spinoasă şi binecuvântată cale, ea şi-a luat pe umeri o cruce, împrejurul căreia numai Mâna Domnului împleteşte o cunună de flori… Dar flori din cele mai aspre, din cele mai aspre locuri…
O cunună atât de tainică, încât florile abia se văd. Însă mireasma lor se răspândeşte atât de binefă­cătoare şi atât de departe printre spinii pământului (II Corinteni 2, 15-16).

Mănăstirile sfinţeniei şi ale rugăciunii, spitalele durerilor şi ale deznădejdii, azilele neputinţelor şi ale amărăciunilor, orfelinatele jalelor şi ale tragediilor, căsuţele şi cărările sufletelor nevoiaşe, slabe, părăsite şi zdrobite…
Iată locurile şi familiile acelor suflete feciorelnice, care şi-au ales calea singurătăţii lor pentru fericirea de a putea sluji altora, în numele şi în dragostea lui Dumnezeu. | Continuare »

Comemorarea fratelui IRIMIE RARINCA

– 28 de ani de la trecerea sa la Domnul –

Fratele Irimie Rarinca s-a născut în comuna Matca, judeţul Galaţi, la 26 ianuarie 1906. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu soţia sa, Maria.
A intrat în Oastea Domnului în anul 1930, fiind atras la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos prin cărţile Părintelui Iosif Trifa din Sibiu, pe care le-a primit întâia dată de la un frate de pe la Vaslui.
Legământul său cu Domnul Iisus, fratele Irimie l-a pus la Galaţi, într-o adunare din anul 1933, la care a participat arhimandritul Scriban. Multe suflete s-au mai predat atunci Domnului, iar aceasta a fost o mare încurajare pentru el.
Încă de la începutul intrării sale în Oaste, în Lucrarea minunată a Domnului, el s-a predat cu totul în slujba Domnului, căutând a lucra atât cu cuvântul, cât şi cu fapta, în toate felurile şi cu toate puterile sale pentru vestirea Evangheliei în comuna sa şi în toate celelalte localităţi până unde a putut ajunge. A luat îndată legătura cu fraţii din împrejurimi, mai ales cu cei din Barcea, Malu Alb, Iveşti, Brăila – sprijinind cu tot ce putea înaintarea cât mai frumoasă a Oastei Domnului în tot mai multe părţi.
Din anii 1934 a cercetat tot mai des adunările şi din alte părţi, mai ales pe cele de la Pechea, de la Griviţa, de la Cudalbi, căutând pe fraţi şi stăruind de ei să rămână cât mai hotărâţi şi mai statornici în învăţătura sănătoasă şi bună care ne-a rămas nouă de la Domnul Iisus şi de la înaintaşii noştri din Oastea Lui.
În anii conflictului de la Sibiu, fratele Irimie, încredinţat de dreptatea Părintelui Iosif, a fost întru totul şi totdeauna de partea adevărului său. A apărat Lucrarea curată a Oastei cu toată puterea sa, arătând fraţilor mai slabi cum s-o apere şi să o întărească.
Când, mai târziu, au venit vânturile învăţăturilor străine şi au bântuit peste multe adunări şi suflete, fratele Irimie, luminat de Duhul Sfânt, nu s-a clătinat niciodată, ci, alergând mai ales pe acolo pe unde multe suflete începuseră să se clatine, el le-a întărit, arătându-le că, dacă înainte de a intra în Oastea Domnului noi aveam o cruce fără de Hristos, acum, după ce L-am aflat pe Domnul Iisus, noi nu trebuie să ne lăsăm ispitiţi de a sluji şi urma un Hristos fără Cruce. Pentru că rătăcirea şi paguba este tot atât de mare şi într-un fel, şi în altul. Ci trebuie să rămânem lângă Crucea lui Hristos, lângă Hristosul cu Cruce, fiindcă numai aceasta este Crucea cea adevărată şi Hristos cel Adevărat.
| Continuare »

S-AU DUS DE MULT

de Traian Dorz, din vol. Cântări de Drum

S-au dus de mult cocorii voioaselor cântări
spre cine ştie care îndepărtate zări,
al Crivăţului aspru răsuflu i-a împins
c-o prea grăbită iarnă în prea pustiu cuprins.

S-au dus… şi ce tăcere solemnă a rămas,
de nu s-aude numai al lacrimilor glas,
s-au dus… şi-atâta vreme de-atuncea aşteptăm
senina lor ivire din nou s-o-ntâmpinăm,
s-au dus, dar din lumina înaltului hotar
o altă Primăvară ni-i va aduce iar
şi iarăşi vor fi zile şi nopţi ca-n vremea când
puteam cânta cu lacrimi sau lăcrima cântând.

O, nu regret tăcerea de azi, căci fără ea
ar fi lipsit atâta lumină-n viaţa mea,
că-n focul încercării tăcut şi lung, şi-amar
mi s-a făcut hotarul cunoaşterii mai clar,
mi s-a zidit statornic iubirea sănătos,
mi-a căpătat Frumseţea contur armonios
şi limpede-Adevărul cu orizont divin
mă-ndrumă-acum pe-o cale de nesfârşit senin.

Dar uneori mi-e parcă atât de dor să cânt
ca-n marile zădufuri de-un val dorit de vânt;
mergând fără cântare de-atât amar de drum,
mi-atât de dor de-o clipă de dragoste acum.

– O, vino, Primăvară, alungă Iarna iar,
fă să-nceteze ploaia şi vântul ei amar,
fă să se-mbrace câmpul în florile-argintii,
fă glasul turturicii să zboare prin câmpii,
fă grâul să rodească sub soarele voios,
fă viile-nflorite să-mprăştie miros,
să vină iar cântarea în dragul ei hotar,
să-i revedem cocorii ivindu-ni-se iar!

Ochii mei Te văd, Iisus

Versuri: Traian Dorz; cântă: Culiță Mihăilă

Ochii mei Te văd, Iisus, suferind pe Cruce
pentru cei ce morţi eram, viaţă a ne-aduce;
pentru cei care eram iadul să ne-apuce,
Ţi-ai dat Sângele Tău Sfânt, suferind pe Cruce…

Ochii mei Te văd acum cum m-aştepţi pe mine,
să las calea lumii rea şi să vin la Tine,
cum de binecuvântări braţele Ţi-s pline,
– o, de cât amar de ani mă aştepţi pe mine!

Ochii mei Te vor vedea când vei fi-n Mărire,
– sau spre-osândă să m-alegi, sau spre mântuire,
Doamne-alege-mă de-acum pentru-a Ta iubire,
să mă poţi lua în Cer când vei fi-n Mărire!…

E vremea postului

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Viitoare

E vremea postului din nou şi Paştile-s aproape,
Iisuse, sufletu-mi uscat se-apleacă să se-adape
din al Cuvântului Izvor, din harul Crucii Tale,
să-şi poată Golgota sui mai întărit pe cale.

Ajută-mi, Doamne, să postesc cu-ntreaga mea fiinţă,
cu duh ascuns şi înfrânat, şi plin de umilinţă,
nimic făţarnic neavând, ca nu cumva odată
să mă găsească vinovat Divina Judecată.

Ajută-mă să pot ierta cu inima deplină
pe orişicine-ar fi făcut în contra mea vreo vină;
aşa cum eu mă rog să-mi ierţi întregile-mi păcate,
ajută-mă să iert şi eu la orice semen toate.

Ajută-mi, binele ce-l fac cât mai ascuns să-mi fie,
nici o-ntristare să n-aduc, ci numai bucurie;
fă-mi darnic sufletul deplin, căci şi acum, şi mâne
Tu nu-mi socoţi după cât dau, ci după cât rămâne.

Ajută-mi să nu strâng comori ce furul le răpeşte,
ci aurul cel nevăzut ce-n ceruri străluceşte.
– Aşa să-mi fie postul meu, ca-n Ziua Învierii
să fiu iertat şi-nvrednicit de Slava Înfierii.

5 aprilie

Traian DORZ, din Istoria unei jertfe vol. 3

În curând ne vom despărţi poate pentru totdeauna.
Nu vreau deci să rămână nimeni cu gândul că urăsc pe cineva sau că am vrut să bârfesc vreo credinţă sau vreun om. N-am vrut să urăsc şi nici să bârfesc pe nimeni. Şi, cu atât mai mult, vreo lucrare cu adevărat evanghelică. Sau vreun adevărat evanghelist al lui Hristos.
Dacă nu i-am urât nici pe cei care, ca oameni, ne-au urât şi ne-au chinuit direct, atunci cum să-i urâm pe alţii?

Dar, până în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, vom striga după duhul care dezbină şi tulbură Lucrarea lui Dumnezeu câştigată cu Sângele Sfânt al Lui şi cu sângele sfânt al urmaşilor Lui.
Vom fi totdeauna împotriva tuturor celor care, conştienţi sau inconştienţi, umblă şi lucrează în duh sectarist spre a nimici această minunată şi necesară mişcare duhovnicească a Oastei Domnului. Fiindcă ştim că Dumnezeu a vrut-o să fie aici, unealta prin care să aducă mântuire întregului nostru neam şi, prin el, poate încă şi multor altora.
Chiar dacă noi toţi vom pieri, suntem datori să lăsăm să rămână în urma noastră curată această idee şi luminoasă această ţintă.
Să se spună până în veci că, la începutul Oastei Domnului, a fost un om al lui Dumnezeu care a vrut ca Biserica sa şi neamul său să facă un salt ceresc în istoria lor şi că a avut şi nişte urmaşi la fel! Să nu se spună că urmaşii săi au fost prea mici pentru a sui acest munte pe care el l-a urcat numai singur.
Dar, dacă vreodată va fi nimicită şi compromisă ideea şi scopul Oastei, atunci nu vor fi atât de vinovaţi cei din afară, cât vom fi noi, cei dinăuntru ei.
Dumnezeu va cere mare parte din sângele acestui neam din mâna voastră, lucrători ai Oastei Domnului, dacă nu v-aţi dat silinţele să vă înălţaţi până la statura Oastei, nici să vă smeriţi până la taina ei, zădărnicind astfel gândul lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt.
O, Puterea Sfântului Duh să ne ajute să fim atât de vrednici pe cât ne doreşte Hristos în această Lucrare a Lui!…

În mersul către Mâine

de Traian Dorz, din vol. Eternele Poeme

În mersul către Mâine, ajută-ne, Iisus,
să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus,
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii, să nu cădem gunoi,
prin vânturarea zilei, să nu ne-alegem pleavă,
prin anii încercării, mergi pas la pas cu noi,
să ne găseşti la capăt învredniciţi de slavă.

Credinţa neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,
nădejdea neclintită să ne-o-ntărim întruna
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s-o-ncărcăm,
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu-atât mai jos
cu cât mai sus spre Tine ni-e inima ’nălţată,
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit,
în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu Prânzul pregătit,
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară…