„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de cas­traveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scâr­bit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mân­căm!“ (Numeri, cap. 11 ).

Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:
„Poporul a cârtit împotriva Domnului, zicând că-i merge rău… şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: Cine ne va da nouă carne să mâncăm? Adusu‑ne‑am a­minte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimica, afară de mană nu văd ochii noştri… (Numeri 11, 1-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumne­zeu şi asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne‑aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… (Numeri 21, 5). Daţi-ne carne să mân­căm… (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, s‑a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataawa, Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).

Ce lucru dureros se vede şi aici! Israelitenii se sătura­seră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după car­nea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: „De ce ne-aţi scos din Egipt?… Că bine era nouă în Egipt“… (Numeri 11, 18) Acolo erau peşti, era carne, erau castraveţi dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proa­stă… | Continuare »

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]

Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical din sfera cromaticii, utilizat cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul alb. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]

Deşi aprecierile cromatice nu ocupă un loc însemnat în sintaxa şi semantica poeziilor din Osana, Osana, totuşi, imaginile surprinzătoare create de asemenea asocieri au, nu o dată, funcţie metaforică, participând la configurarea unui univers liric de o complexitate şi de o originalitate remarcabile[7].

*

Culoarea este nu numai una dintre însuşirile cele mai pregnante ale obiectelor, ci şi un fenomen psihic complex, ceea ce justifică, de altfel, preocupările multiple pentru analiza termenilor cromatici, concretizate în numeroase studii de medicină, biofizică, biologie, psihologie, etnolingvistică, psiholingvistică, semantică, semiotică etc. În istoria culturii şi a civilizaţiei, culorile au fascinat mereu prin prezenţa lor în natură, în tehnică şi în artă: „Percepţia optică, psihologia colectivă şi fidelitatea faţă de o anumită tradiţie culturală au făcut din semnificaţiile diverse ale culorilor un limbaj simbolic coerent şi extrem de expresiv.”[8] | Continuare »

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica Cuvântul lui Dumnezeu.
Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.

„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi  nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.“ Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii  viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul. Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară“.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută. Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!“

O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr. În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Dacă, având mâna pe cugetul tău smerit şi curat, poţi spune: Nu m-am purtat necinstit faţă de nimeni niciodată… nu cred că este nimeni care să poată spune pe dreptate: „M-ai înşelat“ şi dacă într-adevăr nu te-ai purtat niciodată nici în inima ta necinstit faţă de nimeni, – atunci într-adevăr poţi fi fericit.

Nimeni din cei ce dispreţuiesc familia noastră n-a fost în ea pe dinăuntru, ci numai pe dinafară. Familia noastră duhovnicească este o taină. Chiar din mijlocul ei, atât de mulţi nu o cunosc şi nu o înţeleg. De aceea n-o ştiu preţui cât se cuvine. De aceea o pot părăsi. Dar cei ce-o cunosc şi o înţeleg mor pentru ea.
Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o părticică din veşnicie ­– şi această părticică se numeşte timp, şi ne-a dat insuflare din El – şi aceasta se numeşte suflet, pentru ca în acestea să ne realizăm pe noi înşine – pentru veşnicie şi pentru Dumnezeu.
Nu există nici un om fără vreun dar dumnezeiesc. Dar există atât de mulţi care nu folosesc deloc acest dar ­sau îl folosesc rău. Răsplata sau pedeapsa noastră vor fi numai pentru felul în care am vrut noi înşine să folosim acest dar. Sau n-am vrut.
Binefacerea este o poruncă… Deci este un act de ascultare, urmat de o răsplătire. Dumnezeu Se va purta faţă de noi întocmai cum s-a purtat inima noastră faţă de binefacere.

Ce bună este acea inimă care poate plânge lângă tine şi cu tine pentru durerea ta! Preţuieşte-o întotdeauna şi n-o părăsi niciodată, căci singură aceasta te iubeşte cu adevărat.
Celui statornic bun, statornic iubitor, statornic credincios, ziua nu-i şterge vorbele nopţii, înălţarea nu-i şterge chipul smereniei, bogăţia nu-i seacă izvorul dărniciei şi depărtarea nu-i stinge focul dragostei.
Cel ce crede şi iubeşte rămâne pururea de aceeaşi vârstă tânără la care dorinţa este biruitoare, iar dragostea fierbinte, din pricina marilor şi fericitelor lui izvoare lăuntrice. Aceluia luptele îi fac credinţa şi mai puternică. Furtunile îi fac focul iubirii şi mai mare. Iar suferinţele lui pentru biruinţa în aceste două lupte şi munci îi fac aceste comori cu atâta mai nepreţuite, cu cât a dat pentru ele o jertfă mai mare.
În ceasul marii mele dureri, lăsaţi-mă numai cu marea mea durere. Lăsaţi-mă cu lacrimile, singur cu marile mele lacrimi lângă mormântul marii mele iubiri. Iubirea şi durerea au fost marile şi credincioasele mele surori care au plâns cel mai adesea împreună cu mine. | Continuare »

Maica lui Dumnezeu, chezaşa mea…
Lângă tronul fecioriei tale-mi plec neputinţa genunchilor mei.
Numele tău cinstit în veci, pururea fecioria ta şi smerenia ta necuprinsă cu mintea fie-mi pază inimii mele rănite adeseori.
Pentru paza fecioriei sufletului şi credinţei mele, Stăpâna mea cea pururea fericită, te rog cu umilinţă şi cu nădejde nestrămutată:
– păzeşte-mi neîntinată şi fecioară rugăciunea legământului meu.
– apără-mi de întinare credinţa mea şi neademenită dragostea.
– acoperă-mi cu acoperământul grijii tale fiinţa mea întreagă şi ajutorul tău trimite-mi-l degrabă când învolburări grele caută sufletul meu să-l atragă, căci numai tu, cea pururea fecioară poţi înţelege ce curse pândesc să întineze curăţia şi candoarea şi nevinovăţia dragostei dintâi.
Că de am şi greşit n-am năzuit la alt Dumnezeu. Şi inima mea nu s-a lipit de alte încredinţări. Pe ele, pe acele din ceasul legământului meu să mi le păzeşti fecioare, Preacurată Fecioară. În inima mea, fiecare năzuinţă, fiecare simţământ, fiecare dorire, fiecare izbândă, ba mai mult, chiar fiecare cădere să-mi rămână fecioare. După fiecare dintre acestea să mă ridic mai aproape de Fiul tău Preaiubit şi Mântuitorul meu cu un avânt mai înflăcărat, dar la fel de feciorelnic, de sfios şi de pur, ca la început.
Căderile mele să nu-mi întineze credinţa, să nu mi-o schimbe, să nu mi-o tulbure, ca să nu mi-L depărteze pe Domnul, ci să mă smerească şi să mă apropie apoi mai mult de El.
Tu, cea care pe toate le poţi de voieşti, nu întoarce faţa de la neputinţele mele, ci, te rog, voieşte să-mi ajuţi când strig către tine, căci, după Dumnezeu, n-am alt ajutor, afară de tine, Maica lui Dumnezeu. Că voind tu, toate le împlineşti. Împlineşte dar şi smerita mea rugăciune prin care-ţi cer paza fecioriei credinţei, şi dragostei, şi nădejdilor mele. Ca să te cinstesc pe tine în veci, cea grabnic ajutătoarea sărmanilor şi izbăvitoarea din toate nevoile a celor ce cu credinţă aleargă spre tine şi cu smerenie se roagă ţie. Amin.

Vlad Gheorghiu

Lumina este înţelepciunea prin care au fost concepute toate.
Materia din care au fost zidite toate.
Echilibrul prin care se ţin toate.
Şi rostul prin care sunt îndreptăţite toate.
Iar Lumina aceasta este Hristos (In 8, 12).

Hristos este Prima Înţelepciune (Prov 8, 22-36) – Ideea.
Hristos este a Doua Înţelepciune (In 1, 1) – Cuvântul.
Hristos este a Treia Înţelepciune (Rom 11, 35) – Realizarea.
Hristos este a Patra Înţelepciune (Iov 11, 5-9) – Scopul.
Hristos este Permanenta Înţelepciune (Col 1, 19) – Durata.
Hristos este Desăvârşita Înţelepciune (Evr 1, 3) – Armonia.
Hristos este Eterna Înţelepciune (Apoc 4, 11) – Statornicia.
Hristos este Ultima Înţelepciune (I Cor 15, 24-28) – Dumnezeu.

Omul care trăieşte în păcat – şi nu vrea să se elibereze de el – este un nebun, care iubeşte noroiul şi se complace în noroi.
Tot ce este în Hristos este în Lumină.
Oricine nu vine la El este în noapte.

Nimic nu se poate alege şi aşeza echilibrat fără lumina lui Dumnezeu.
Nimic nu poate porni bine. Nici merge bine. Şi cu atât mai mult nu poate ajunge bine la sfârşit fără Lumină.
Când faci ceva în întuneric, iar la urmă te uiţi în lumină la ce ai făcut – cât de urât apare lucrul tău!
Aşa este şi când ai a face cu un om fără Hristos. | Continuare »

Viorel Bar

Doamne, Tu vrăjmaşii i-ai iubit nespus
şi pe-aceea care pe Cruce Te-au pus.

Tot aşa şi nouă ne-ai cerut să fim,
pe vrăjmaşii noştri, şi noi să-i iubim.

Că, a-ţi da iubirea cui ţi-o dă şi el,
nu şi păcătosul face tot la fel?

Binele făcându-l aşteptând napoi,
nu la fel îl face şi acei ce-s răi?

Faceţi bine celor ce napoi nu pot
bine să vă-ntoarcă, Domnul plătind tot.

Plata cea din ceruri s-o căutaţi întâi,
căci şi după moarte doar cu ea rămâi.

Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă
„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa. Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).

Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.
1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.
3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când dintr-un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, CORABIA LUI NOE

… Ascultaţi ce zice Apostolul Petru: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea – pe timpul lui Noe – înecată de apă… Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a curăţit pământul prin apă şi cu ajutorul apei. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi“ (II Petru, 3, 5-7).
Acesta este potopul cel adevărat, potopul cel sufletesc din Ziua cea mare a Judecăţii. Toţi suntem ameninţaţi de acest potop. Păcatul ne duce pe toţi în faţa lui. Din acest teribil potop va trebui să scăpăm la viaţă ori să pierim în flăcările lui. Că pe pământ nu va mai fi prăpăd de apă şi nu vom muri înecaţi, asta încă n-ajunge nimic, câtă vreme vom pieri în potopul cel de foc. Eu am cunoscut un om care a scăpat de înec în apă şi, pe urmă, a murit într-un foc. Izbăvirea lui de înec nu i-a fost de nici un folos.

Ah, ce groaznic este potopul cel de foc, ce ameninţă sufletele noastre! Toţi suntem ameninţaţi să pierim în acest potop, pentru că toţi suntem păcătoşi. Păcatul şi fărădelegile ne-au adus în faţa acestui teribil potop. Tremurăm de groaza pieirii sufleteşti. Dar Domnul Dumnezeu, în a Sa nemărginită dragoste şi iubire de oameni, nu ne lasă să pierim în acest potop. El ne ajută să scăpăm de el.
Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe cuprinde şi izbăvirea noastră din potopul cel de foc, din potopul pieirii sufleteşti.Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe închipuie Jertfa Crucii, Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Dumnezeu a făcut un legământ cu pământul şi cu oamenii. A făcut legământ că nu-l va mai pedepsi cu pieire pentru păcatele noastre. „Curcubeul“ acestui legământ este Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Când pătimea Iisus pe cruce, nori negri s-au grămădit pe cer. Deasupra Mielului se grămădiseră nori negri ce au făcut „întuneric mare peste tot Ierusalimul“. Aceşti nori erau urgia şi mânia lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Era un potop al urgiei şi mâniei cereşti, care ameninţa cu prăpăd întreg pământul şi pe oameni. Dar în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „săvârşitu-s-a“, norii mâniei lui Dumnezeu deodată s-au împrăştiat. Sus pe Golgota s-a ivit în clipa aceea cel mai minunat şi măreţ „curcubeu“ din câte s-au văzut cândva în această lume: Iisus cel Răstignit pentru păcatele noastre. Dumnezeu S-a împăcat cu noi în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „Săvârşitu-s-a“… în clipa când Şi-a împlinit Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre. | Continuare »