Din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz)

la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

Şi să ştiţi încă un lucru, fraţilor. Frăţia voastră şi noi am fost chemaţi la Hristos sub o altă formă. Însă unii au venit în Lucrare şi caută scaune moi, scaunele moi… Dar scaunele moi nu se dau în adunare. În adunare Domnul dă cruce, nu scaune moi.
„Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!” Hristos nu dă titluri, nici scaune moi. Hristos ne dă crucea, s-o purtăm pe urmele Lui.

O, voi, care aţi căutat mereu scaune şi titluri, şi întâietate în Lucrare, nu mai căutaţi în Lucrarea acesta aşa ceva. Căci lucrurile acestea nu le poţi găsi aici. Noi nu avem aşa ceva. Vă veţi izbi de un zid puternic – Hristos – Care ca mâine vă va scoate din Lucrarea Lui. Cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Timoteie, păstrează credinţa şi cugetul curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut de la credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna satanei, ca să se înveţe să nu hulească”.

Vreţi voi, fraţilor care căutaţi întâietate în adunare şi scaune moi, vreţi voi să fiţi daţi pe mâna satanei? Dumnezeu poate să vă pună pe scaunul şi pe patul de durere, dacă vă ţineţi morţiş ca un spin în coasta acestei adunări. Dumnezeu ca mâine poate să vă scoată din Lucrare şi veţi sta ani de zile pe patul de durere. Dacă ai fi fost hotărât pentru mântuire, n-ai fi ajuns aşa. Dar acolo în chinuri şi în durere, Dumnezeu tot îţi va deschide inima pentru El şi pentru Lucrarea Lui. Însă e păcat, fraţilor, când Dumnezeu ne-a pregătit să avem atâtea mijloace, atâtea posibilităţi să întărim Biserica lui Dumnezeu, noi să ne credem cineva în adunarea Domnului, să-L înlocuim pe Domnul. | Continuare »

INSTITUTUL MISIONAR «PREOT IOSIF TRIFA» ŞI ANTI-LUCRAREA LUI

În anul 2002, în urma unei insistente propuneri, s-a înfiinţat la Sibiu Institutul Misionar «Preot Iosif Trifa», care avea ca scop formarea de formatori, formarea unor misionari din rândul fraţilor. Absolvenţii acestor cursuri, urmau să fie delegaţi prin adunările Oastei cu misiunea de a le transmite celorlalţi cunoştinţele acumulate, în acelaşi duh în care le-au fost predate.

Ideea nu era rea în sine. Tinerii ostaşi au nevoie de formare duhovnicească. S-au ridicat aşa, parcă de-odată, mulţi tineri cu entuziasm şi potenţial nebănuit, care trebuie formaţi şi canalizaţi sănătos, în specificul moştenit de la înaintaşi şi care să devină lucrători apţi să crească la rândul lor adunări ale Oastei.
Însă între duhul dintâi al Oastei Domnului şi duhul acestei acţiuni e o adâncă prăpastie. Iat-o!

Pe de o parte, duhul Oastei dintâi are crezul şi viziunea foarte bine definite de înaintaşi. Părintele Iosif a văzut în ţara şi în Biserica noastră lipsa unei vieţi duhovniceşti, ceea ce a determinat scopul profund duhovnicesc al Oastei:
„Oastea Domnului este o Mişcare pronunţat duhovnicească. «Moara» ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când «moara» aceasta va încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni zile cu «îndreptări», «adaptări», «organizări», care vor lua apa de pe moară. Mă tem de «îndreptări» ce vor îndepărta Duhul şi va rămânea «litera». Eu mă tem de ziua când se va retrage Apa sfântă de pe «moară» şi «moara» Oastei va fi pusă la încercare, să umble cu «fonduri», cu «comisii», cu «comitete», cu «conferinţe» etc.
Noi n-am avut nimic decât Apă pe «moară».
Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va mai avea Apa Cerească pe «moara» ei.
Iar atunci Oastea şi-a sfârşit viaţa.
Când se va retrage Apa Vie de pe «moară»… când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt – Oastea îşi va fi pierdut viaţa. Atunci va rămâne şi ea numai cu numele, aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt de păgâni“ (Ce este Oastea Domnului, ediţia a VI-a pag. 217).

Fratele Traian Dorz, călăuzit de aceeaşi înţelegere, în cartea Împreună lucrători cu Dumnezeu, arată cum trebuie să fie un mărturisitor al lui Hristos: vrednic de încredere, plin de Duhul Sfânt, ispravnic al tainelor, vestitor al Evangheliei, lumină a lumii, apărător al Adevărului, mântuitor al ascultătorilor săi, om al rugăciunii, trimis al lui Hristos, luptător neînfricat, muncitor vrednic, frate statornic, păstor adevărat, rob conştiincios, învăţător şi model… | Continuare »

PĂRINTELE ARSENIE BOCA

Cu sufletul plin de adâncă recunoştinţă şi iubire, www.comorinemuritoare.ro aduce închinare smerită Prea Cuviosului Părinte Arsenie Boca, „Sfântul Ardealului”, cel de la a cărui naştere, în 29 septembrie 2010, se împlinesc 100 de ani. Şi îngenunchind înaintea sfinţeniei vieţii sale, din toată inima ne rugăm:
Sfinte Părinte Arsenie, care ai fost trimis neamului nostru românesc cu solia sfântă de a-l povăţui să-şi schimbe viaţa de păcate şi să-şi îndrepte privirea spre Mântuitorul Hristos, mijloceşte înaintea Tronului Ceresc să fim cu toţii împlinitori ai poruncilor Domnului şi a îndemnurilor tale, pentru ca, urmând până la capăt „cărarea Împărăţiei”, să ajungem la mântuirea sufletelor noastre în această fericită Împărăţie a Mielului Biruitor.

Scurtă biografie:

  • 1910 – Se naşte la 29 septembrie, la Vata de Sus, lângă Brad, judeţul Hunedoara. Părinţii săi, Iosif şi Cristina, îi pun la botez numele Zian.
  • 1929 – Zian face şcoală primară în satul natal (4 clase) şi apoi intră la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care-l absolvă în 1929.
  • 1929 – Se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu.
  • 1933 – Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite cu bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Face studii cu profesorul Costin Petrescu. Urmează cursuri de medicină (în special cele de anatomie), participă cu interes la prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic. Frecventează şi alte cursuri în domeniul culturii şi artei.
  • 1935 – În 29 septembrie este hirotonit diacon celib.
  • 1939 – După terminarea Academiei de Arte Frumoase, urmează o scurtă perioadă de ucenicie în monahism la Athos. La reîntoarcerea în ţară, aduce câteva manuscrise ale Filocaliei fostului său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba romană a acestei lucrări. Părintele Arsenie scrie după dictatul Părintelui Stăniloae, realizează copertă Filocaliei şi susţine lucrarea de tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. Pe bună dreptate, Părintele Dumitru Stăniloae îl numeşte „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.
  • 1939 – În iunie intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbătă de Sus.
  • 1940 – În 3 mai este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbătă de Sus, primind acum numele de Arsenie.
  • 1942 – În 10 aprilie este hirotonit preot. | Continuare »

Aruncaţi mreaja!…

„Iisus le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi». Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.“ (Ioan 21, 6)

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este ca o mare plină. Oriunde ai arunca mreaja credinţei, cu foame duhovnicească, vei găsi din belşug adevăruri cu care să te hrăneşti. Sfânta Scriptură este hrană pentru orice vârstă şi pentru orice gust duhovnicesc.
Pentru cei mici are lapte duhovnicesc şi dulciuri gustoase, adevăruri începătoare (I Pt. 2, 2).
Pentru cei mari este nespus de mare şi cuprinde atâtea adevăruri desăvârşite, atât de înalte şi atât de adânci, încât nu este şi nu va fi niciodată pe pământ o minte omenească să poată spune că le-a cuprins pe toate. (Ev. 6, 1)
Pentru cei înfometaţi are hrană din belşug.
Pentru cei pretenţioşi are nespus de felurite bunătăţi în aşa fel, încât niciodată să nu li se piardă dorinţa şi foamea după ele.
Pentru cei vârstnici, pentru cei trecuţi prin greutăţile şi încercările vieţii are hrana înţelepciunii celei mai mari.
Pentru cei bolnavi are totdeauna balsamul vindecător şi hrană întăritoare.
Pentru inimile zdrobite are leacul înnoitor şi înviorător.
Pentru cei slăbiţi are întărire. | Continuare »

Am murit… ca să trăiesc

Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. (Galateni 2, 19)

Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă. răuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă.
Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua. Până nu moare iarna, nu se naşte primăvara. Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă. Până nu moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc. Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici. El creşte numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.
Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea nouă. Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin credinţă (Col 2, 12). Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă, până la moarte, pentru El şi slava Lui. Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe Hristos.

Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună, şi, lăsând o cale rea, nu urmează statornic calea cea bună, şi, lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu Hristos, şi, murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu,   – acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la început (Lc 11, 24-26). | Continuare »

Care-i lemnul cel mai roditor?

Mai anii trecuţi, un învăţat a pus întrebarea: care-i lemnul cel mai roditor din lume? Cele mai multe voturi  le-a căpătat curmalul, un pom din ţările calde, care rodeşte neîncetat şi din roadele lui se fac: pâine, lapte, haine şi tot ce trebuie pentru traiul omului.

Eu însă spun că lemnul cel mai roditor din lume este lemnul Crucii, pentru că el este veşnic încărcat cu cele mai scumpe roade. O lume întreagă se hrăneşte, zi de zi, cu poamele acestui lemn frânt şi uscat. El dă tot ce trebuie vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti. Lemnul acesta este „lemnul vieţii“ şi „frunzele lui sunt spre tămăduirea neamurilor“ şi oamenilor (Apocalipsa 22, 2).
Ferice de cei ce se hrănesc cu roadele acestui lemn! (din 600 Istorioare, Pr. Iosif Trifa)

ESTE UN SINGUR ADEVĂR

Traian Dorz, povestire din volumul CIREŞUL ÎNFLORIT

De la bătrânii poporului lui Dumnezeu, care au păstrat multe din învăţămintele aflate de la cei şi mai bătrâni decât ei, ni s-au păstrat multe lucruri înţelepte şi minunate ce nu se află scrise în cărţile noastre. Pentru că în viaţa omenirii s-au petrecut mult mai multe întâmplări, din care înţelepţii lui Dumnezeu au scos multe înţelesuri şi ne-au lăsat nouă frumoase îndrumări.
Se spune că înţeleptul are patru ochi deschişi.
– Cum patru ochi?
– Patru, fiindcă fiecare om are patru ochi. Doi, dedesubtul frunţii; aceştia sunt ochii trupului, care se văd şi care sunt deschişi. Iar ceilalţi doi sunt în mijlocul funţii, care nu se văd. Aceştia sunt ochii sufletului, care la cei mai mulţi oameni sunt închişi toată viaţa. Şi numai în clipa morţii se deschid. Aceştia sunt ochii înţelepciunii, cu care omul vede lucrurile veşnice şi realităţile duhovniceşti.
La înţelepţii lui Dumnezeu, aceşti ochi ai sufletului se deschid în clipa naşterii din nou. În clipa când sufletul ascultă chemarea lui Dumnezeu şi vine la Domnul Iisus, El îi deschide aceşti ochi şi-l face să vadă Împărăţia lui Dumnezeu cea tainică şi minunată, pe care oamenii cei lumeşti nu o văd şi nu o cunosc, fiindcă aceşti ochi le sunt orbiţi de întunericul păcatului lor.
Cu ochii înţelepciunii, aleşii lui Dumnezeu văd adevărul şi deosebesc voia lui Dumnezeu.
Cu ochii aceştia, luminaţi de Duhul Sfânt, ei cunosc căile cele frumoase şi pătrund tainele cele minunate ale lui Dumnezeu, care, pentru gloata cea mare ce are aceşti ochi acoperiţi, rămân necunoscute şi neînţelese pentru totdeauna.
Când Domnul Dumnezeu Îşi alege pe câte un slujitor, îl socoteşte vrednic de încredere şi îl pune în slujba Lui. După ce îi deschide şi îi luminează aceluia ochii înţelepciunii – care văd lucrurile nevăzute şi pricep tainele ascunse ale voii şi ale adevărului Său – îl trimite la poporul Lui, să-i deschidă şi aceluia ochii, să le facă cunoscute şi semenilor săi tainele de care l-a învrednicit Dumnezeu pe el. Acelora din mijlocul poporului – care îl primesc pe trimisul Domnului, îl ascultă şi îl urmează – acelora Dumnezeu le deschide şi lor, prin el, cei doi ochi ai minţii din mijlocul frunţii. Şi încep să vadă şi ei, fericiţi, adevărul lui Dumnezeu, care li se propovăduieşte, după cum este scris: | Continuare »

Ce loc frumos

de Traian Dorz, din vol. «Eternele poeme»

Ce loc frumos şi tu aveai
la masa nunţii sfinte
când te-aşteptau să intri-n rai
a cerului veşminte,
câţi îngeri stau atunci cântând
să-ţi iasă înainte!
Dar toate le-ai pierdut, căutând
al lumii blid de linte!…

Ce sân ceresc te-ar fi primit
dacă-ntorceai odată,
cu ce sărut te-ar fi sfinţit
Preafericitul Tată,
dar cât de-adânc te-ai despărţit
de Casa minunată
unde-ai fi fost sărbătorit
cu-o nuntă necurmată…

Mai poţi şi azi să-ţi aminteşti
plângând de-aceastea toate
şi-nfrânt, spre Cer să-ţi limpezeşti
priviri îndurerate.
O, de mai poţi să te căieşti
de-a tale mari păcate,
din iad spre soare să ţâşneşti
cu aripile toate…