Ioan Marini, «Gânduri creştine»
„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.

Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credincios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „linişte“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. | Continuare »

– Ce urâcioşi sunt copiii neastâmpăraţi! Copiii care mereu se urcă ba pe-un scaun, ba pe masă, ba în copaci, ba pe scări. Ei fac atâta necaz celor care sunt cu ei.
Adeseori Dumnezeu lasă ca neascultarea lor să-i pedepsească. Aceşti copii pot fi recunoscuţi foarte uşor, căci genunchii, nasul, fruntea şi toată pielea lor e plină de jupuituri, de vânătăi şi de cucuie. Aşa le trebuie, căci totdeauna cine nu ascultă sfatul cel bun trebuie să pătimească. Să înveţe măcar din suferinţă. Aşa cum a învăţat Ionel.
Aşa îmi spunea mie bunica odată. Şi eu am întrebat:
– Care Ionel, bunică?
– Ionel, nu-l ştii tu pe Ionel? El n-a fost totdeauna aşa de liniştit cum este acum. Ci a învăţat să asculte numai după ce a căzut de pe căpiţa cu fân.
– Cum a căzut Ionel, bunică?
– Şi el era cam tot aşa ca tine. Oricând îl căutau ai lui, era ori prin pom, ori pe scară, ori prin pod. De multe ori aluneca, de ţipa mamă-sa că pică şi moare.
Dar el nu voia să înveţe minte, ci, după o scurtă frică, făcea iarăşi la fel. Tatăl lui, văzând că nu merge cu buna şi că băiatul nu vrea să înveţe numai de cuvânt, începuse şi cu răul.
Dar Ionel, care era cuminte doar când era acasă tatăl său, îndată ce îl vedea plecat, îşi făcea parcă de cap, umblând numai pe sus.
Într-o dimineaţă, când tatăl său ieşea cu boii prin grădini să meargă la plug, Ionel fu repede în vârful căpiţei de fân, ca să se uite după plug şi după păsări.
Ce bine îi părea că tatăl s-a dus, iar el poate să se joace în voie pe căpiţa de fân.
Nici nu-i păsa lui că strică vârful căpiţei, iar când o să plouă va intra apa până jos şi va putrezi fânul cel bun pentru care munciseră atât de mult părinţii lui. | Continuare »

Mi-am luat prin soare, crucea către Ţel
– undeva în urmă, într-un orb noroi,
rămânea trecutul, îmi luam din el
zborul, numai zborul, fără-ntors napoi.

Era primăvară… şi frumos era,
calea numai cântec, mersul numai zbor,
crucea numai roze, zarea scânteia,
soare, numai soare, fără pic de nor.

– Dar ce fără veste vântul s-a stârnit
când prea fără temeri şi prea gol eram;
cândva, la trezire, mi-nălţam rănit
trunchiul, numai trunchiul, fără pic de ram.

Ani mi-am ars prin soare, mi-am zbătut prin vânt
şi mi-am strâns prin gerul crâncenei suiri
dragoste şi jertfă, ţel şi legământ,
crucea, numai crucea, fără trandafiri. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, «TRĂIM VREMURI BIBLICE»

Trăim vremuri de cumplite răutăţi sufleteşti. „Lumina lumii“, pe care a adus-o Iisus Mântuitorul în lume, a ajuns iarăşi într-o luptă grea cu întunericul. Trăim vremuri când întunericul parcă a biruit lumina, răul parcă a biruit binele, nedreptatea parcă a biruit dreptatea, minciuna parcă a biruit adevărul. Trăim într-o noapte fioroasă de răutăţi, stricăciuni şi fărădelegi. Satan parcă domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12). „Întuneric“ mare s-a făcut peste tot pământul.
E adevărat însă că nu toţi simt acest întuneric. E plină lumea de „cei ce spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric; binele îl numesc rău şi răul bine, dulcele amar şi amarul dulce“ (Isaia 5, 20).
Numai copiii lui Dumnezeu simt şi văd întunericul cel sufletesc. Numai copiii lui Dumnezeu se înfricoşează de cumplita noapte sufletească din lumea de azi. Numai ei se întreabă ca oamenii despre care spune Isaia proorocul: „Străjerule! Oare mai este mult din noapte?“… O Doamne, oare mai este mult din această noapte cumplită?

Scriptura ne dă răspuns şi la întrebarea aceasta. Ne dă trei răspunsuri.
1. Întâi, ne spune că nimeni nu poate să ştie acest lucru. „Iar despre ziua aceea şi ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, fără numai Tatăl“ (Marcu 13, 32).
2. Toate Scripturile spun apoi că Domnul va veni pe neaşteptate. Însuşi Mântuitorul a spus acest lucru: „Căci precum a fost în zilele lui Noe, când oamenii mâncau, beau, se însurau… până când a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi, aşa va fi şi la venirea Fiului omului“ (Luca 17, 26-27). „Iar ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea“ (II Petru 3, 10).
3. Scriptura spune că „ziua aceea“ va veni într-un timp când stricăciunile sufleteşti îşi vor ajunge culmea… Când decăderea sufletească îşi va ajunge culmea. Ca în pilda cu cele zece fecioare, Domnul va veni pe la „miezul nopţii;“ când noaptea stricăciunilor va fi mai grozavă. Cine ştie cât mai este până la „miezul nopţii“? | Continuare »

Traian Dorz, din vol. «Cântarea Veşniciei»

La Ospăţul Veşniciei vin, pe-a razelor cărări,
revărsându-se din largul celor patru depărtări,
sufletele-nveşmântate în al Curăţiei in,
strălucind în oglindirea Feţei Mirelui Divin.

Toţi cei ce dormeau de veacuri în tăcere aşteptând,
înviaţi de-o Faţă Dulce şi treziţi de-un drag Cuvânt,
ies ca fulgerele albe într-un nou şi unic nins,
din pământ în cer, feeric, umplu-al zărilor cuprins.

Sus în Porţile Măririi fâlfâie Slăvitul Steag,
faldurile coborându-şi de pe turnuri până-n prag
şi din cerul cel deasupra până-n cerul cel de jos,
şi din zare până-n zare – pretutindenea, Hristos.

Faţa Lui răsfrânge Slava pentru câte feţe vin,
a Lui Inimă se-mparte fiecărui sân deplin
şi-a Lui Gură îi sărută al oricăruia obraz,
pe când Soarele Său unic stă în veşnicu-I amiaz.

…Printre unduiri de raze cu răsfrângeri de culori,
se deschide Începutul Nesfârşitei Sărbători
şi la mese nesfârşite, numai aur cristalin,
vin cei ce-au răbdat cu Mielul foame şi-nchisori, şi chin.

Coruri veşnice de îngeri cântă reluând mereu
cele mai nemuritoare imnuri pentru Dumnezeu
şi-ntre toţi şi cu oricare şade Mirele Dorit,
dându-i fiecărui, unic, dragostea desăvârşit.

Traian DORZ

Semănaţi Cuvântul Sfânt
şi pe ploaie, şi pe vânt,
şi pe nor, şi pe senin,
semănaţi cu sacul plin;
semănaţi din zori de zi
până noaptea va sosi,
şi când vine-al nopţii ceas
să n-aveţi nimic rămas.

Dacă păsări mai răpesc,
dacă spini mai ’năbuşesc,
dacă pietrele mai ard
şi mai pier pe sub vreun gard,
– semănaţi întruna, spun,
că va cade şi-n loc bun,
şi Stăpânului Iubit
va da rodul însutit.

Semănaţi şi semănaţi,
dragi surori şi vrednici fraţi;
tot ce semănaţi plângând
o să seceraţi cântând,
tot ce aruncaţi cu plâns
va da cel mai dulce strâns;
– cine seamănă cu har
nu va osteni-n zadar!

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. (Galateni 2,  19)

Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă.
Grăuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă.
Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua. Până nu moare iarna, nu se naşte primăvara. Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă. Până nu moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc.
Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici. El creşte numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.

Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea nouă.
Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin credinţă (Col 2, 12).
Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă, până la moarte, pentru El şi slava Lui.
Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe Hristos.
Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună, şi, lăsând o cale rea, nu urmează statornic calea cea bună, şi, lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu Hristos, şi, murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu, – acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la început (Lc 11, 24-26). | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – Mijlocitorul nostru»

Şi pentru ca să arate tuturor sufletelor cât de grea şi de slăvită este slujba pe care o vor face trimişii Săi, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru Se roagă Tatălui:
Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi. (Ioan 17, 9)

De nimic nu au mai multă nevoie, în marea lor chemare şi-n uriaşa lor răspundere pentru împlinirea ei, trimişii lui Dumnezeu, decât de rugăciune.
Împinşi de Dumnezeu şi respinşi de oameni, trimişi de har şi opriţi de legi, chemaţi de dragoste şi alungaţi de ură, îndureraţi de priveliştea pierzării lumii, aceşti trimişi ai lui Hristos sunt cei mai fericiţi şi cei mai chinuiţi dintre toţi oamenii.

Ei trebuie să plângă cu cei ce plâng, ca şi cum ar fi asemenea cu ei de nefericiţi, pentru ca, împărtăşind simţit durerea acestora, să-i poată apropia de mângâierea pe care le-o pot da din partea lui Hristos. Trebuie să se bucure cu cei care se bucură, chiar dacă inima lor sângeră de dureri, pentru ca, astfel, să le poată spune, de lângă ei, că totuşi e mai folositor să plângi acum, decât să râzi (Luca 6, 21-25).
În mijlocul celor care odihnesc, aceşti trimişi ai lui Hristos, nu pot să se odihnească. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Într-o predică, un vestitor al Evangheliei spunea:
„Zilele trecute, am chemat un mecanic. Mi se deranjase soneria electrică.
Sosind  mecanicul, i-am zis:
– Domnule mecanic, o dată cu repararea soneriei, te rog, cu acest curent de la sonerie, să aranjezi şi o lampă electrică de iluminat!
– O, aceasta nu se poate! – a răspuns mecanicul. Puterea electrică de la sonerie este prea slabă pentru a face cu ea lumină. Curentul acesta poate face gălăgie cu clopoţelul, dar nu poate face şi lu-mină. Pentru a face lumină trebuie un curent mai mare decât pentru a face gălăgie.
Iar eu – zicea predicatorul – m-am gândit în mine că aşa e şi cu  lucrurile mântuirii şi cu vestirea mântuirii.
E mai uşor a face «gălăgie» – a ţine predici strigătoare şi a spune vorbe mari, decât a «lumina» şi prin faptele noastre.“

Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să-L mărească pe Tatăl din cer!“ (Matei 5, 16).
Nu numai auzind predici şi învăţături se îndreaptă oamenii, ci şi văzându-le coborâte în viaţa şi faptele noastre.