ESTE UN SINGUR ADEVĂR

Traian Dorz, povestire din volumul CIREŞUL ÎNFLORIT

De la bătrânii poporului lui Dumnezeu, care au păstrat multe din învăţămintele aflate de la cei şi mai bătrâni decât ei, ni s-au păstrat multe lucruri înţelepte şi minunate ce nu se află scrise în cărţile noastre. Pentru că în viaţa omenirii s-au petrecut mult mai multe întâmplări, din care înţelepţii lui Dumnezeu au scos multe înţelesuri şi ne-au lăsat nouă frumoase îndrumări.
Se spune că înţeleptul are patru ochi deschişi.
– Cum patru ochi?
– Patru, fiindcă fiecare om are patru ochi. Doi, dedesubtul frunţii; aceştia sunt ochii trupului, care se văd şi care sunt deschişi. Iar ceilalţi doi sunt în mijlocul funţii, care nu se văd. Aceştia sunt ochii sufletului, care la cei mai mulţi oameni sunt închişi toată viaţa. Şi numai în clipa morţii se deschid. Aceştia sunt ochii înţelepciunii, cu care omul vede lucrurile veşnice şi realităţile duhovniceşti.
La înţelepţii lui Dumnezeu, aceşti ochi ai sufletului se deschid în clipa naşterii din nou. În clipa când sufletul ascultă chemarea lui Dumnezeu şi vine la Domnul Iisus, El îi deschide aceşti ochi şi-l face să vadă Împărăţia lui Dumnezeu cea tainică şi minunată, pe care oamenii cei lumeşti nu o văd şi nu o cunosc, fiindcă aceşti ochi le sunt orbiţi de întunericul păcatului lor.
Cu ochii înţelepciunii, aleşii lui Dumnezeu văd adevărul şi deosebesc voia lui Dumnezeu.
Cu ochii aceştia, luminaţi de Duhul Sfânt, ei cunosc căile cele frumoase şi pătrund tainele cele minunate ale lui Dumnezeu, care, pentru gloata cea mare ce are aceşti ochi acoperiţi, rămân necunoscute şi neînţelese pentru totdeauna.
Când Domnul Dumnezeu Îşi alege pe câte un slujitor, îl socoteşte vrednic de încredere şi îl pune în slujba Lui. După ce îi deschide şi îi luminează aceluia ochii înţelepciunii – care văd lucrurile nevăzute şi pricep tainele ascunse ale voii şi ale adevărului Său – îl trimite la poporul Lui, să-i deschidă şi aceluia ochii, să le facă cunoscute şi semenilor săi tainele de care l-a învrednicit Dumnezeu pe el. Acelora din mijlocul poporului – care îl primesc pe trimisul Domnului, îl ascultă şi îl urmează – acelora Dumnezeu le deschide şi lor, prin el, cei doi ochi ai minţii din mijlocul frunţii. Şi încep să vadă şi ei, fericiţi, adevărul lui Dumnezeu, care li se propovăduieşte, după cum este scris: | Continuare »

Ce loc frumos

de Traian Dorz, din vol. «Eternele poeme»

Ce loc frumos şi tu aveai
la masa nunţii sfinte
când te-aşteptau să intri-n rai
a cerului veşminte,
câţi îngeri stau atunci cântând
să-ţi iasă înainte!
Dar toate le-ai pierdut, căutând
al lumii blid de linte!…

Ce sân ceresc te-ar fi primit
dacă-ntorceai odată,
cu ce sărut te-ar fi sfinţit
Preafericitul Tată,
dar cât de-adânc te-ai despărţit
de Casa minunată
unde-ai fi fost sărbătorit
cu-o nuntă necurmată…

Mai poţi şi azi să-ţi aminteşti
plângând de-aceastea toate
şi-nfrânt, spre Cer să-ţi limpezeşti
priviri îndurerate.
O, de mai poţi să te căieşti
de-a tale mari păcate,
din iad spre soare să ţâşneşti
cu aripile toate…

ISPITA DIN FÂNTÂNĂ…

Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

– De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată, grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…

Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund. Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos. Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.

Am simţit că mă trec fiorii de frică… | Continuare »

O, dac-aş fi…

de Traian Dorz, din vol. «Cântări Uitate»

O, dac-aş fi un înger în cel mai alb veşmânt,
cu mii şi mii de imnuri, Iisuse, să Te cânt,
– cu harfele iubirii, prin mii de psalmi cereşti,
Te-aş lăuda, Iisuse, ce Bun şi Mare eşti.

Şi dac-aş fi un soare pe cerul nesfârşit,
cu mii şi mii de raze Te-aş lăuda smerit;
prin toată-a mea lumină ce Tu mi-o dăruieşti,
Te-aş lăuda, Iisuse, ce Bun şi Mare eşti.

O, dac-aş fi o harfă de aur minunat,
cu mii şi mii de imnuri, Te-aş lăuda curat;
şi-n sunet tot mai dulce, cu-nmlădieri cereşti,
Te-aş lăuda, Iisuse, ce Bun şi Mare eşti.

O inimă înfrântă de-ar fi să am mereu,
Te-aş preamări pe Tine, Iisuse, Dumnezeu,
şi Preţul Jertfei Tale l-aş înălţa smerit,
Te-aş lăuda, Iisuse, ce dulce ne-ai iubit.

O, fă-mă, Scump Iisuse, un suflet credincios,
c-o viaţă mai predată şi-un umblet mai frumos,
cu inima o harfă de melodii cereşti,
să Te slăvesc, Iisuse, ce Bun şi Mare eşti.

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 14-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… În vremea când Mântuitorul era judecat şi osândit la moarte, nu toţi cei care fuseseră de faţă atunci au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“.
Au fost şi mulţi care n-au strigat, care au tăcut… Care au tăcut vinovat cânt trebuia să strige: Nu! Nu-L răstigni! Nu-i vinovat acest Om de nici una dintre crimele de care este învinuit şi de acuzele ce se aduc împotriva Lui. Toţi aceşti martori mincinoşi şi murdari spun neadevăruri. Omul acesta n-a fost în stare să facă aşa ceva niciodată. Acei care spun despre El aceste calomnii să dovedească, să arate ce spun! Nu osândiţi pe un Nevinovat, căci vă va osândi Dumnezeu!
Dar toţi au tăcut. Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea… Au tăcut cei înfometaţi pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrăşaseră acum, care aveau case la oraş, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri şi băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga şi tăcea… Au tăcut toţi cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neştiinţă, din anonimat.
[…] Aşa se săvârşeşte crima cu ajutorul celor care tac. Cu ajutorul „fraţilor“ înţelepţi, care nu-şi pun ei în primejdie situaţia lor, spre a apăra pe un om chiar nevinovat, dar care acum nu le mai poate procura nici un avantaj direct, însă dacă l-ar apăra le-ar putea pricinui vreo neplăcere. Că a fost el un binefăcător cândva şi pentru ei, poate. Dar dacă acum nu le mai poate face nimic… „Mai bine să nu ne băgăm. Nu ne mai interesează problema.“
Aceştia sunt martorii nepăsători, martorii vinovaţi, martorii criminali, care, îngăduind nelegiuirea prin tăcerea lor, se fac părtaşi cu făptaşul ei la osânda lui.
Şi să şi fie şi acum şi în vecii vecilor!

UŞURĂTATEA ŞI OSÂNDA

Traian Dorz, Răsplata ascultării

O, ce nebunesc lucru este pornirea de a glumi oriunde şi cu orice! Ce mari nenorociri au făcut de multe ori vorbele nesocotite spuse în chip uşuratic! O vorbă nesocotită a lui Irod, mai mult o glumă trufaşă şi prostească, l‑a condamnat la moarte pe ne­prihănitul Ioan Botezătorul, profetul lui Hristos (Mc 6, 14‑29).
Irod vedea că Ioan era un neprihănit şi că Iro­diada era o nelegiuită, vedea că s‑a legat cu un cuvânt prostesc, vedea prăpastia spre care era împins, – şi, cu toate acestea, n‑a mai avut puterea să se împotrivească. Ce uşor i‑ar fi fost să spună, când a văzut că se ur­măreşte uciderea lui Ioan cel nevinovat: – Am glumit… Pentru o glumă nu se poate ucide un om! Aşa putea spune el, dacă ar fi avut minte măcar du­pă ce spusese prostia. Dar atunci a tăcut. A fost priceput numai să facă răul, dar nu să‑l şi în­drepte.
Dragul meu, vom pricepe oare şi noi ce primejdios lucru este pornirea de a face glume oricând şi cu orice? Ne dăm noi oare seama ce mare rău poate să iasă odată dintr‑o astfel de „glumă”? N‑am văzut oare şi noi de atâtea ori glume care s‑au sfârşit în cel mai dureros fel? Să nu fim uşuratici, ca să nu fim osândiţi!
Să ne cutremurăm, cel puţin acum, în faţa aces­tor deznodăminte ale unor glume proaste. Să tragem din întâmplările dureroase cutremură­torul învăţământ că pornirea uşuratică, deprinderea de a face mereu glume, umblarea şi vorbirea grăbită şi neserioasă, dorinţa de a fi lăudaţi pentru iscusinţa glumelor noastre sunt o cursă foarte primejdioasă. Atât pentru noi, cât şi pentru mulţi nevinovaţi.
Noi am văzut oameni chinuiţi până sub moarte, pentru nişte glume prosteşti, pentru nişte bancuri spuse în loc blestemat, de o gură nesocotită, deprinsă cu acest obicei desfrânat. Dragul meu, dacă şi tu ai cumva această deprindere, priveşte acum cu ochii înspăimântaţi prăpastia veş­nică spre care te trage şi te împinge ea. Şi părăseşte‑o, cu legământ de îngrozită şi înlăcri­mată pocăinţă, pe totdeauna.

N-am vrut alt har

de Traian Dorz, din vol. «Cântări de Drum»

N-am vrut alt har pe lume decât să cresc statui
cu feţe de lumină şi inimi de văpaie,
Hristos să le-mpreune pe frunţi pecetea Lui,
nici lupte, nici ispite, nici chinuri să nu-i moaie.

N-am vrut alt har pe lume decât să dăltuiesc
vii pietre pentru faţa Bisericii Slăvite,
oriunde-ar fi-aşezate, să poarte chip ceresc,
încununat cu roade curate şi smerite.

Am vrut cu orice slovă, cu fiece cuvânt,
cu fiece cântare ceva să fac mai bine,
ceva să fac mai rodnic, ceva mai drept şi sfânt,
să aibă-o bucurie mereu vreun om de mine.

Am vrut s-ajut Credinţei să urce înc-un steag,
Nădejdii, înc-o treapta, Iubirii, înc-o zare,
am vrut s-aduc sub Cruce o lacrimă de drag,
un dor de mulţumire şi-un rod de ascultare.

Am vrut s-aprind prin lumea prin care am trecut,
pentru Hristos şi semeni, o dragoste fierbinte,
cu-n sfânt curaj eroic să-mi apăr ce-am avut
primit cu preţ de sânge din Cer şi din morminte.

Am vrut s-ajut pe fraţii de-un crez, de-un duh şi-un ţel
mai limpede să vadă, mai curajoşi să lupte,
mai hotărâţi să-nfrunte vrăjmaşul de-orice fel,
mai veghetori să-i fie unirii ne-ntrerupte.

Aşa am vrut să-mi fie orice cuvânt, săpat
în suflete ca-n piatră, pe timp şi veşnicie,
Hristos să-l recunoască frumos şi-adevărat;
– atunci mi-ar fi lucrarea cum mi-am dorit să fie!

DOAMNE, CE DATOR…

Doamne, ce dator pot fi
harului Tău mare,
mii de vieţi dac-aş trăi
şi-aş tot vrea să pot plăti,
Doamne, ştiu că nu voi fi
niciodată-n stare!

Doamne, că mi-ai dat şi dat
aur ca din soare,
nu-i ca mine de bogat,
Doamne, nici un împărat,
dar de cât mi-ai dat şi dat
ce-Ţi voi da eu oare?

Doamne, n-am un nalt cuvânt,
nici alt dar mai mare,
doar o lacrimă şi-un cânt,
şi-acel tainic simţământ
pentru care nu-i cuvânt,
inima mea are.

Doamne, ia-mi-le-ascultând
dulcile-mi suspine
şi le-aşază lăcrimând
lângă dulcele Tău gând
care-Ţi arde aşteptând
numai după mine!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

Prietenul cel bun

Vlad Gheorghiu

Drag Iisus, cum ai devenit Tu Prietenul meu?
Ai aşteptat să Te cunosc şi să Te accept mai întâi? Sau aşa, dintr-o dată, de cum Te-am văzut?
Ştiam de la mama mea că Tu eşti Prietenul celor ce Te iubesc pe Tine. Dar nu ştiam cum anume să Te iubesc, cum anume să mi Te fac Prieten. Nici dacă eu aveam sau nu neapărată nevoie să Te iubesc sau să-mi fii Prieten.
Îmi linişteam dorul doar cu şuieratul tremurat al frunzelor de plopi, în suspinul înlăcrimatelor sălcii, în freamătul undelor. Sau mi-l aprindeam din izvorul zilei sau din aprinsul apus, mi-l creşteam o dată cu firul de iarbă şi mi-l legănam, prin luminişuri, pe sânul fraged al primăverii sau, toamna, pe mireasma gutuilor coapte. | Continuare »

Eu nu mă voi desparte

de Traian Dorz, din vol. «Cântările Eterne»

Eu nu mă voi desparte, Iisuse, niciodată
de Adevăru-Ţi dulce şi Calea Ta curată,
ci vreau până la moarte să merg mereu cu ele,
oricâte-ar fi cu Tine necazurile mele.

Ajută-mi, Scump Iisus,
să fac precum am spus,
să nu Te ruşinezi
de mine când mă vezi.

Eu nu mă voi desparte de-a Ta Iubire dulce,
oriunde să mă-nchidă şi-oriunde mă vor duce;
nici de-aş ajunge-n flăcări, nici de m-ar pune-n gheaţă,
de Tine pe vecie îmi leg a mea viaţă.

Eu nu mă voi desparte de fraţi şi de credinţă
chiar dacă mi s-ar cere a morţii suferinţă,
ci vreau să trec statornic cu fraţii mei prin toate,
credinţa-mi neschimbată păstrând cu scumpătate.

Eu nu mă voi desparte de lacrimi şi cântare
chiar dac-aş fi dus singur în orice depărtare,
ci vreau să-mi fac din ele mireasă şi soţie;
– cunună-mă, Iisuse, cu ele pe vecie.