b'LOGOS

Iubeşte şi rabdă

Iubeşte, iubeşte, iubeşte şi rabdă de-ar fi şi să mori,
iubirea îţi creşte răbdarea şi-aceasta-i cât sute de sori.

Când pietre şi bulgări, şi bice spre tine se-abat vâlvătăi,
sărută-n tăcere şi mâna, şi umbra vrăjmaşilor tăi.

Când rănile-adânci par să-ţi strige alean şi aloe cerând,
răbdând, înfloreşte-ţi iubirea pe ceilalţi răniţi vindecând.

Şi rabdă şi-mbracă-n iubire întregul vieţii suspin,
noian de suspine s-acoperi în alţii, iubind pe deplin.

Când valuri de singurătate te-atrag înspre neguri afund,
tu rabdă şi cheamă Iubirea şi relele toate se-ascund.

Spre Domnul aruncă-ţi răbdarea, pe oameni de-a pururi iubind
că tot ce-ţi lipseşte pe lume nu capeţi decât dăruind.

Vlad Gheorghiu

Data: September 3rd, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Poezii / Fără Comentarii »

O PORUNCĂ NOUĂ: SĂ VĂ IUBIŢI

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.“ (Ioan 13, 34)

Porunca „iubiţi-vă unii pe alţii“ este mereu nouă. Oricât de mult s-a spus atunci de când a ieşit prima dată din inima şi de pe buzele Domnului, porunca de a ne iubi unii pe alţii este nevoie să ni se tot spună mereu… şi ea este mereu nouă şi mereu necesară. Pentru că de fiecare dată este nevoie de ea ca de o noutate şi ca de soarele ce răsare zilnic peste noi.
Noutatea este ceva care ai nevoie să primeşti zilnic.
Oricât de vechi este numele unui ziar, el în fiecare zi e nou, apare din nou şi este citit din nou, ca şi cum ar fi cel dintâi. Oricine este un cititor de ziare va dori să-l aibă zilnic şi va suferi când nu-l are, ca de o lipsă. Fiindcă deşi este acelaşi ziar, el este mereu nou, mereu altul. Şi cine s-a obişnuit cu el va face orice pentru a-l avea.
Cu pâinea este tot aşa. În fiecare zi o dorim nouă, caldă şi proaspătă.
O, dacă am simţi într-adevăr şi în acelaşi fel trebuinţa dragostei între noi! Dacă am dori să avem iubirea cum dorim pâinea zilnică: mereu proaspătă. Mereu nouă. Mereu caldă.
Pâinea şi ziarul, aceste două lucruri zilnic necesare, aproape fiecare dintre noi le caută zilnic. Pentru a fi siguri că le vom avea, ne abonăm la ele acolo de unde ni se pot da zilnic noi. Şi o, cât suferim adesea în lipsa lor!
Cu iubirea ar trebui să facem la fel. Iubirea faţă de Dumnezeul nostru ar trebui să ne-o împrospătăm zilnic, mereu caldă, mereu nouă şi dulce. Tot ce am făcut ieri pentru Domnul ar trebui să uităm, pentru ca astăzi să începem ca din nou, ca din altă magazie plină din care să împărţim cu dărnicie tuturor, cât putem. Din aceeaşi dragoste, dar nouă pentru Iisus, astăzi trebuie să facem altceva din nou. Şi altceva nou. ( Continuare ) »

Data: September 3rd, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Meditaţii / Fără Comentarii »

Mai mult decât toate, Iisuse

Vlad Gheorghiu

Când vara-i prea plină de soare
şi nu-i sus pe cer nici un nor,
Tu-mi vii cu atâta răcoare
că rănile nici nu mai dor.

Iisuse, Prea dulce Iisuse,
Mai mult decât toate, pe Tine Te ador!

Când drumul mi se-mpotmoleşte
în viforul aprig şi-n ger,
iubirea-Ţi atât mă-ncălzeşte…
nimic nu-mi mai vine să-Ţi cer!

Când valuri se-ntrec să m-atragă
spre-adâncuri de singurătăţi,
atunci Tu-mi întinzi mâna-Ţi dragă
şi-n toată splendoarea Te-arăţi.

Când gheare vrăjmaşe aripa
mi-o frâng, sfârtecând pân’ la os,
ce moale Ţi-e mâna în clipa
când vii să-mi legi rana duios!

Şi când uneori mi-i pe şesuri
cu fluturi şi flori presărat,
ce dulce şoptire, ce versuri
mă cheamă, spre iad să n-abat!

Şi chiar lumea toată de-mi vine
cu soare, sau cântec, sau zbor,
pe Tine, pe Tine, pe Tine,
mai mult decât toate Te-ador…

Data: August 31st, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Poezii / Fără Comentarii »

ISPITA DIN FÂNTÂNĂ…

Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

– De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată, grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…

Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund. Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos. Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.

Am simţit că mă trec fiorii de frică… ( Continuare ) »

Data: August 30th, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Istorioare, Pagina copiilor / Fără Comentarii »

O, dac-aş fi…

de Traian Dorz, din vol. «Cântări Uitate»

O, dac-aş fi un înger în cel mai alb veşmânt,
cu mii şi mii de imnuri, Iisuse, să Te cânt,
– cu harfele iubirii, prin mii de psalmi cereşti,
Te-aş lăuda, Iisuse, ce Bun şi Mare eşti.

Şi dac-aş fi un soare pe cerul nesfârşit,
cu mii şi mii de raze Te-aş lăuda smerit;
prin toată-a mea lumină ce Tu mi-o dăruieşti,
Te-aş lăuda, Iisuse, ce Bun şi Mare eşti.

O, dac-aş fi o harfă de aur minunat,
cu mii şi mii de imnuri, Te-aş lăuda curat;
şi-n sunet tot mai dulce, cu-nmlădieri cereşti,
Te-aş lăuda, Iisuse, ce Bun şi Mare eşti.

O inimă înfrântă de-ar fi să am mereu,
Te-aş preamări pe Tine, Iisuse, Dumnezeu,
şi Preţul Jertfei Tale l-aş înălţa smerit,
Te-aş lăuda, Iisuse, ce dulce ne-ai iubit.

O, fă-mă, Scump Iisuse, un suflet credincios,
c-o viaţă mai predată şi-un umblet mai frumos,
cu inima o harfă de melodii cereşti,
să Te slăvesc, Iisuse, ce Bun şi Mare eşti.

Data: August 29th, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Poezii / Fără Comentarii »

EVANGHELIA DUMINICII A 14-A DUPĂ RUSALII

Cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă

Plină de învăţătura mântuirii este această pildă. Împăratul din pildă este Dumnezeu, iar „nunta“ este Împărăţia lui Dumnezeu, la care sunt chemaţi toţi oamenii. Dar pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu se cere pregătire sufletească. Viaţa noastră trebuie să fie o neîncetată pregătire sufletească pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Omul din pilda Evangheliei intrase la nuntă fără nici o pregătire. În mijlocul celor care veniseră îmbrăcaţi de sărbătoare, el s-a trezit că n-avea haină de nuntă. Intrase în haine murdare şi rupte. În faţa mustrării împăratului, l-au cuprins ruşinea şi tăcerea… A fost amarnic mustrat şi pedepsit.
Acest om nesocotit îi închipuie pe cei care îşi trăiesc viaţa în nepăsare de cele sufleteşti; îi închipuie pe cei care n-au nici o grijă de sufletul lor. Pilda lui este pusă în faţa noastră cu un strigăt de întrebare: „Cum staţi cu viaţa voastră cea sufletească? Cum staţi cu haina sufletului vostru?…
Prin Taina Botezului ni s-a dat o haină sufletească nouă şi curată. Dar această haină n-a rămas şi nu rămâne tot curată. Păcatul murdăreşte, păcatul rupe şi zdrenţuieşte haina sufletului nostru. Ea trebuie îngrijită mereu, spălată şi înnoită. Ştii tu, cititorule, cu ce se spală şi se înnoieşte haina sufletului tău? Se spală cu lacrimile cele calde de căinţă pentru păcate şi, mai ales, se spală cu Sângele Mântuitorului, cu Jertfa cea scumpă a Crucii de pe Golgota. „Sângele Lui ne curăţă de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). ( Continuare ) »

Data: August 28th, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Cuvinte de învăţătură / Fără Comentarii »

Etichete: haina de nunta, Oastea Domnului, Părintele Iosif Trifa, pilda fiului de împărat, tâlcuirea Evangheliei.

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 14-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… În vremea când Mântuitorul era judecat şi osândit la moarte, nu toţi cei care fuseseră de faţă atunci au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“.
Au fost şi mulţi care n-au strigat, care au tăcut… Care au tăcut vinovat cânt trebuia să strige: Nu! Nu-L răstigni! Nu-i vinovat acest Om de nici una dintre crimele de care este învinuit şi de acuzele ce se aduc împotriva Lui. Toţi aceşti martori mincinoşi şi murdari spun neadevăruri. Omul acesta n-a fost în stare să facă aşa ceva niciodată. Acei care spun despre El aceste calomnii să dovedească, să arate ce spun! Nu osândiţi pe un Nevinovat, căci vă va osândi Dumnezeu!
Dar toţi au tăcut. Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea… Au tăcut cei înfometaţi pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrăşaseră acum, care aveau case la oraş, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri şi băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga şi tăcea… Au tăcut toţi cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neştiinţă, din anonimat.
[...] Aşa se săvârşeşte crima cu ajutorul celor care tac. Cu ajutorul „fraţilor“ înţelepţi, care nu-şi pun ei în primejdie situaţia lor, spre a apăra pe un om chiar nevinovat, dar care acum nu le mai poate procura nici un avantaj direct, însă dacă l-ar apăra le-ar putea pricinui vreo neplăcere. Că a fost el un binefăcător cândva şi pentru ei, poate. Dar dacă acum nu le mai poate face nimic… „Mai bine să nu ne băgăm. Nu ne mai interesează problema.“
Aceştia sunt martorii nepăsători, martorii vinovaţi, martorii criminali, care, îngăduind nelegiuirea prin tăcerea lor, se fac părtaşi cu făptaşul ei la osânda lui.
Şi să şi fie şi acum şi în vecii vecilor!

Data: August 28th, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Meditaţii, Meditaţii-audio / Fără Comentarii »

Etichete: Apostol, meditaţie, Traian Dorz.

UŞURĂTATEA ŞI OSÂNDA

Traian Dorz, Răsplata ascultării

O, ce nebunesc lucru este pornirea de a glumi oriunde şi cu orice! Ce mari nenorociri au făcut de multe ori vorbele nesocotite spuse în chip uşuratic! O vorbă nesocotită a lui Irod, mai mult o glumă trufaşă şi prostească, l‑a condamnat la moarte pe neprihănitul Ioan Botezătorul, profetul lui Hristos (Mc 6, 14‑29).
Irod vedea că Ioan era un neprihănit şi că Irodiada era o nelegiuită, vedea că s‑a legat cu un cuvânt prostesc, vedea prăpastia spre care era împins, – şi, cu toate acestea, n‑a mai avut puterea să se împotrivească. Ce uşor i‑ar fi fost să spună, când a văzut că se urmăreşte uciderea lui Ioan cel nevinovat: – Am glumit… Pentru o glumă nu se poate ucide un om! Aşa putea spune el, dacă ar fi avut minte măcar după ce spusese prostia. Dar atunci a tăcut. A fost priceput numai să facă răul, dar nu să‑l şi îndrepte.
Dragul meu, vom pricepe oare şi noi ce primejdios lucru este pornirea de a face glume oricând şi cu orice? Ne dăm noi oare seama ce mare rău poate să iasă odată dintr‑o astfel de „glumă”? N‑am văzut oare şi noi de atâtea ori glume care s‑au sfârşit în cel mai dureros fel? Să nu fim uşuratici, ca să nu fim osândiţi!
Să ne cutremurăm, cel puţin acum, în faţa acestor deznodăminte ale unor glume proaste. Să tragem din întâmplările dureroase cutremurătorul învăţământ că pornirea uşuratică, deprinderea de a face mereu glume, umblarea şi vorbirea grăbită şi neserioasă, dorinţa de a fi lăudaţi pentru iscusinţa glumelor noastre sunt o cursă foarte primejdioasă. Atât pentru noi, cât şi pentru mulţi nevinovaţi.
Noi am văzut oameni chinuiţi până sub moarte, pentru nişte glume prosteşti, pentru nişte bancuri spuse în loc blestemat, de o gură nesocotită, deprinsă cu acest obicei desfrânat. Dragul meu, dacă şi tu ai cumva această deprindere, priveşte acum cu ochii înspăimântaţi prăpastia veşnică spre care te trage şi te împinge ea. Şi părăseşte‑o, cu legământ de îngrozită şi înlăcrimată pocăinţă, pe totdeauna.

Data: August 28th, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Cuvinte de învăţătură / Fără Comentarii »

SUNT GLASUL CELUI CE STRIGĂ ÎN PUSTIE

„«Eu», a zis el, «sunt glasul celui ce strigă în pustie: ‘Neteziţi calea Domnului’, cum a zis proorocul Isaia.»” (Ioan 1, 23)

În pustiul fără nici o cale şi fără nici un izvor, în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înştiinţare clară, i se arăta prima dată un drum sigur, i se înfăţişase pentru prima dată – în sfârşit – un Mântuitor real!

Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunţă apariţia Celui îndelung aşteptat. El încheie şirul nesfârşit de străjeri care aşteptară de atâtea veacuri sosirea dimineţii şi ivirea Soarelui Dreptăţii… Sosise, în sfârşit, dimineaţa, răsărise, în sfârşit, Soarele (Mal. 4, 2).
O, de când se tot spusese că va veni! De când tot priviseră prooroci şi oameni neprihăniţi mereu cu dor şi cu nădejde să vadă ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13). De câte generaţii era mereu aşteptat să vină şi câte suflete se sfârşiseră, tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos – şi nu le-au văzut.
Acum venea! Robul şi vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: Iată-L! Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!… Pregătiţi-I calea!… Pregătiţi-I calea în inimile voastre şi cu inimile voastre!…

Dar glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului sună mereu în pustiu. În singurătate. Şi în zadar. Pustiul este locul fără ecou. Acolo poţi striga, că nicăieri nu se aude şi nimeni nu răspunde. Un glas în pustiu nu este chiar nimic. O, ce smerenie, ce răbdare şi credinţă mare îţi trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nădejde să te audă cineva. ( Continuare ) »

Data: August 28th, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Meditaţii / Fără Comentarii »

N-am vrut alt har

de Traian Dorz, din vol. «Cântări de Drum»

N-am vrut alt har pe lume decât să cresc statui
cu feţe de lumină şi inimi de văpaie,
Hristos să le-mpreune pe frunţi pecetea Lui,
nici lupte, nici ispite, nici chinuri să nu-i moaie.

N-am vrut alt har pe lume decât să dăltuiesc
vii pietre pentru faţa Bisericii Slăvite,
oriunde-ar fi-aşezate, să poarte chip ceresc,
încununat cu roade curate şi smerite.

Am vrut cu orice slovă, cu fiece cuvânt,
cu fiece cântare ceva să fac mai bine,
ceva să fac mai rodnic, ceva mai drept şi sfânt,
să aibă-o bucurie mereu vreun om de mine.

Am vrut s-ajut Credinţei să urce înc-un steag,
Nădejdii, înc-o treapta, Iubirii, înc-o zare,
am vrut s-aduc sub Cruce o lacrimă de drag,
un dor de mulţumire şi-un rod de ascultare.

Am vrut s-aprind prin lumea prin care am trecut,
pentru Hristos şi semeni, o dragoste fierbinte,
cu-n sfânt curaj eroic să-mi apăr ce-am avut
primit cu preţ de sânge din Cer şi din morminte.

Am vrut s-ajut pe fraţii de-un crez, de-un duh şi-un ţel
mai limpede să vadă, mai curajoşi să lupte,
mai hotărâţi să-nfrunte vrăjmaşul de-orice fel,
mai veghetori să-i fie unirii ne-ntrerupte.

Aşa am vrut să-mi fie orice cuvânt, săpat
în suflete ca-n piatră, pe timp şi veşnicie,
Hristos să-l recunoască frumos şi-adevărat;
– atunci mi-ar fi lucrarea cum mi-am dorit să fie!

Data: August 23rd, 2010 / Utilizator: admin / Categorii: Poezii / Fără Comentarii »