b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între două tabere,
care vor rămâne până la sfârşitul veacurilor

Vorbirea apostolilor din ziua Cincizecimii a făcut   un mare răsunet (citiţi pe larg în Faptele Apos­tolilor, cap. 2). În vorbirea lor, era „vuietul” Duhului Sfânt, iar „vuietul” acesta totdeauna răscoleşte frământările mântuirii sufleteşti.
„Toţi erau uimiţi şi ziceau unii către alţii: «Ce vrea să fie aceasta?»” (Fapte 2, 12). „După ce au auzit cuvintele lor, au rămas străpunşi la inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?»” (Fapte 2, 37).

Dar, alături de aceşti „răniţi” de „sabia Duhului Sfânt”, în ziua Cincizecimii, era şi o altă ceată. Ascultaţi: „Iar alţii îşi băteau joc (de apostoli) şi ziceau că sunt plini de must” (Fapte 2, 13).
În faţa apostolilor, mulţimea stătea împărţită în două tabere: o tabără căuta mântuirea, cealaltă o batjocorea. O parte din mulţime a fost rănită de „limbile de foc”, cealaltă a rămas împietrită. Vuietul Duhului Sfânt pentru unii era o veste dulce de mântuire, iar pentru alţii o nebunie.

Aşa a fost în ziua Cincizecimii, aşa e şi azi, şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.
Să luăm, spre pildă, mişcarea cu Oastea Domnului. Ce frumos şi puternic răsunet sufletesc a făcut prin ţară această Mişcare! Câte suflete a trezit din somnul păcatelor!
Dar, de altă parte, şi câtă critică şi împotrivire contra ei! Pentru cei răniţi de Duhul Sfânt, Oastea este un sprijin de mângâiere şi mântuire sufletească, dar pentru ceilalţi este o nebunie, o „sectă”.

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între doi oameni. A tras hotar între „omul cel vechi” şi „omul cel nou”; între „omul cel lumesc” şi „omul cel duhovni­cesc” (I Cor 3, l; Ef 4, 22-24). Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi care nu se pot înţelege, între doi oameni care nu se pot înţelege (I Cor 2, 14). Din ziua Cincizecimii, a pornit această „neînţelegere” şi ea va dura până la sfârşitul veacurilor.

Nouă ni se aduce ridicola învinuire că-i „dezbinăm” pe oameni. Cică Oastea Domnului îi dezbină pe oameni în tabere. Fără îndoială, Oastea Domnului e vinovată de această „crimă”. Când, într-un sat, unii chefuiesc şi petrec la cârciumă, iar alţii îşi petrec în Domnul, cântând şi rugându-se – iată, „dezbinarea” e gata! Iată, „crima” Oastei e dovedită! Când la hramurile Sfintelor Mânăstiri, unii sorb apa cea vie, iar alţii sorb alcoolul – ce mai vreţi? | Continuare »

„Şi a zis Lot: ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea. Dar ginerii lui credeau că glumeşte“ (Fac. 19, 14).

Sodoma şi Gomora erau un putregai sufletesc. Totul era putred şi stricat în aceste cetăţi. Un singur om îşi păstrase legătura cu Dumnezeu. Acel om era Lot.
Dar nici acest Lot nu era ferit cu totul de stricăciune. E o mare deosebire între Noe, care trăia ferit cu totul de stricăciune, şi Lot, care se amestecase şi el, în parte, cu stricăciunea. Vom arăta în paginile următoare cum Lot a scăpat şi el numai aşa, „ca prin foc“ (I Cor. 3, 15).
Dar – aşa cum era – Lot era totuşi singurul om din Sodoma şi Gomora care mai ţinea legătura cu Dumnezeu. Venise de lângă Avraam, venise din Canaanul credinţei şi acum se îngro-zea de ceea ce vedea şi auzea în aceste cetăţi.
„Iar Lot era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; îşi chinuia Lot în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite“ (II Petru 2, 7-8). Ca şi Noe, plângea şi Lot de mila unei lumi putrede şi păcătoase. Ca şi Noe, va fi încercat, de bună seamă, şi Lot să abată pe oameni de la stricăciune.

„Oameni buni – va fi zis Lot – nu e bine ce faceţi… Lăsaţi-vă de răutăţi şi fărădelegi!…“. Dar toate chemările lui se izbeau de fărădelegile oamenilor, ca de un zid de fier. În loc de îndreptare, păcătoşii răspundeau cu ameninţări: „Ai venit aici ca un străin şi acum vrei să faci pe judecătorul?“ (Fac. 19, 9). „…vrei să faci pe dascălul nostru…, să-ţi tacă gura, căci altcum o păţeşti…“ „În toate zilele Lot îşi chinuia sufletul din pricina celor ce vedea şi auzea…“ În starea asta sunt şi azi cre¬dincioşii. Toţi cei ce l-am aflat pe Domnul şi trăim o viaţă cu El avem o mare bucurie sufletească, dar, pe de altă parte, avem şi o mare întristare sufletească. Suntem amărâţi şi întristaţi de cele ce vedem şi auzim în această lume păcătoasă.
O ceată de ostaşi din Oastea Domnului a fost întrebată odată de nişte oameni: | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai jos arată ce s-a întâmplat cu Adam şi cu Eva după ce şarpele i-a amăgit să mănânce din pomul cel oprit.

„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază; şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu între pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?» Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit umblând prin rai şi m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe larg la Facere 3, 6-14.)

Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia: îndată ce au păcătuit, Adam şi Eva au încercat să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor sufleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înainte, puterea şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Dar, ceva şi mai mult decât atât: Adam s-a apucat şi să mintă, încercând să tăinuiască păcatul şi spunând că s-a temut de vocea lui Dumnezeu şi de goliciunea sa, şi nu de conştiinţa păcatului. Era şi firesc să fie aşa, căci diavolul care-i înşelase este „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44) şi minciuna era cel dintâi rod al înşelăciunii şi al căderii în păcat. Adică vedeţi, iubiţilor cititori, îndată ce au ascultat Adam şi Eva ispita vrăjmaşului diavol, păcatele şi răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor din gura lor şi din viaţa lor. Aşa e şi azi. Ispita diavolului tot aşa şopteşte şi azi: „Gustă, omule, numai un pic, gustă numai o dată din atare patimă”. Dar, îndată ce ai gustat, nu te mai poţi opri; diavolul te-a prins în ghearele lui. | Continuare »

„Şi le-a zis lor Faraon: Vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu va depărtaţi prea mult“ (Ieşirea 8, 28).

În istoria cu scăparea israelitenilor din robia lui Faraon mai este un amănunt de mare preţ. Un amănunt care scapă din vedere, dar trebuie stăruit asupra lui, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Când Moise şi Aron au cerut a patra oară – după a patra plagă – să fie lăsat poporul să plece, Faraon le-a zis: „Da, vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult“. Da, vă las să plecaţi dimineaţa, să vă faceţi rugăciunile şi serbarea care doriţi, dar seara să vă întoarceţi iar la cuptoarele mele.
Ce răspuns plin de vicleşug era acesta! Îi lăsa Faraon pe israeliteni să guste din dulceaţa libertăţii. Îi lăsa să-şi stâmpere dorul după libertate, dar nu-i lăsa să scape din robie.

Aşa face şi diavolul
Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i ţină în robia lui. Iar când în noi se trezeşte dorul după Canaan, după libertate, după mântuire, Faraon se împotriveşte, se înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.
Ca să împace dorul creştinului după mântuire, diavolul Faraon îi lasă omului un anumit fel de libertate. Ca şi Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: „Da, te las să pleci, numai să nu te depărtezi prea tare de cuptoarele mele“. Du-te duminica dimineaţa la biserică, dar deseară întoarce-te iar la „cuptorul“ cârciumii mele. Fă-ţi rugăciunile obişnuite, ţine-ţi datinile, dar fă-mi şi „cărămizile“ mele.
Şi aici în cursa aceasta cade mulţimea cea mare a creştinilor. Ei se mulţumesc cu „libertatea“ care le-o dă „Faraon cel viclean“: duminica dimineaţa la biserică, după-amiaza la cârciumă şi păcate. Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blândă, acum îi lup răpitor sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.
Asta-i marea înşelăciune a mântuirii sufleteşti. Omul crede că şi-a făcut datoria faţă de cele sufleteşti şi moare, sărmanul, în Egipt, în robia lui Faraon. | Continuare »

Cartea «Hristos – mărturia mea».htm

Trebuie să ne întoarcem mereu privirea atentă spre trecut, pentru a vedea bine cum să mergem în prezent şi spre a ne orienta bine, ca să nu rătăcim în viitor.
Pentru orice direcţie bună este nevoie de trei jaloane. Pentru orice orientare mântuitoare este nevoie de toţi aceşti trei timpi. Trebuie să ne privim şi noi mereu mai atenţi şi mai ascultători istoria noastră. Un popor care îşi uită sau îşi leapădă istoria sa este un popor pierdut. O familie care îşi nesocoteşte înaintaşii săi este o familie condamnată la pieire. În curând vor fi robiţi şi zdrobiţi de alţii.

Poporul Oastei Domnului nu trebuie să-şi uite, nici să-şi dispreţuiască nici­odată istoria sa, ci să şi-o împrospăteze şi să şi-o preţuiască tot mai mult.
Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri!…
Aduceţi-vă aminte de zilele credinţei voastre de la început, de luptele, de suferinţele, de jertfele, de martirii, de biruinţele voastre! – cum le spune Sfântul Pavel evreilor (Evr 10, 32-34; 13, 7).

Când recitesc aceste îndemnuri, totdeauna mă simt împins puternic să îndrept ochii şi inimile fraţilor mei spre începuturile minunate ale istoriei noastre, pe care mereu mă voi strădui să le reamintesc urmaşilor noştri şi după ce n-am să mai fiu. Până în veci.

Neagoe Basarab
Începuturile învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul ţării Ugrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-sau Theodosie Vodă

Partea întâi. Cuvântul 1

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slaveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au facut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaşte de multa mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi să arată noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pământu şi într-amândoao desăvârşit. Si pre om şi-l facu fiiu iubit şi mostean împărăţiii sale. O, mare iaşte taina întelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiţi lui Dumnezeu, tot pământul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. Să ştiţi că acela ne-au facut, iar nu noi, şi acela iaşte Dumnezeul nostru şi noi suntem oamenii lui şi oile păşunii lui. | Continuare »

Ieromonah SERAFIM ROSE

„Ştim, din cuvintele lui Hristos Însuşi, că, la moarte, sufletul este întâmpinat de îngeri: Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).
Cu privire la forma în care apar îngerii, cunoaştem tot din Evanghelie: îngerul Domnului (a cărui) înfăţişare era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, I 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în haine strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în veşminte albe (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna în aceeaşi formă, a unor tineri strălucitori cu veşminte albe. Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost, de asemenea, aceeaşi de-a lungul veacurilor, zugrăvind tocmai astfel de tineri strălucitori (adesea având aripi, care, desigur, sunt o trăsătură simbolică, ele nefiind de obicei văzute la arătarea îngerilor); iar al şaptelea Sinod Ecumenic din anul 787 a hotărât ca îngerii să fie întotdeauna înfăţişaţi în acest chip, ca bărbaţi. „Cupidonii” artei apusene din vremea Renaşterii şi de după aceea sunt de inspiraţie păgână şi nu au nimic de-a face cu adevăraţii îngeri.
Într-adevăr, nu numai în ceea ce priveşte redarea artistică a îngerilor, ci în toată învăţătura despre făpturile duhovniceşti, Apusul modern romano-catolic (şi protestant) a rătăcit foarte mult de la învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Înţelegerea acestei rătăciri este de mare însemnătate pentru noi, dacă vrem să înţelegem adevărata învăţătură creştină despre soarta sufletului după moarte.

Episcopul Ignatie Briancianinov (+ 1867), unul dintre marii Părinţi din vremurile apropiate nouă, şi-a dat seama de această rătăcire şi a închinat un întreg volum al scrierilor sale dării ei în vileag şi înfăţişării adevăratei învăţături ortodoxe despre acest subiect (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg 1886). Criticând părerile cuprinse într-o lucrare teologică romano-catolică clasică din veacul al XlX-lea (Abbe Bergier, Dictionnaire de Theologie), Sfântul Ignatie închină o mare parte a volumului său combaterii ideii moderne, întemeiate pe filosofia lui Descartes din veacul al XVII-lea, că tot ce este în afara lumii materiale aparţine lumii „spiritului pur”. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

„Şi au adus la Iisus fariseii şi cărturarii pe o femeie prinsă în adulter. Şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?» Şi aceasta ziceau ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei». Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă. Şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?» Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne.» Şi Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu; de acum să nu mai păcătuieşti»“ (In. 8, 3-11).

Grozave clipe trăia femeia cea desfrânată din evanghelie. Ea îşi aştepta moartea; o moarte fioroasă. Ea trebuia să moară în puterea Legii dată de Dumnezeu lui Moise (citiţi această lege în Levitic 20,10).
Domnul Iisus a sosit tocmai în clipa când femeia stătea între moarte şi viaţă. Domnul Iisus a scos-o de sub puterea Legii şi i-a dat iertare tocmai în clipa când trebuia să moară.

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Toată istoria şi toată taina mântuirii noastre se cuprinde în ea. În chipul femeii celei păcătoase suntem noi. Suntem cu toţii, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar păcatul ne duce în faţa „legii“, în faţa judecăţii. Păcatul trebuie pedepsit. Dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru. În chipul femeii din evanghelie stăm şi noi cu toţii aplecaţi sub osânda paragrafului de lege ce zice: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). În virtutea acestui paragraf trebuie să fim osândiţi. Ah, ce osândă înfricoşată este aceasta! Mai grozavă decât cea care se pregătea să moară cu pietre şi bolovani pe femeia din evanghelie.
De sub această înfricoşată osândă ne scapă şi pe noi – ca pe femeia din evanghelie – Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Prin Jertfa Sa cea Sfântă, Iisus Mântuitorul ne scoate de sub puterea Legii şi ne dă iertare şi viaţă. „Legea“ prin Moise s-a dat, iar darul şi iertarea prin Iisus Hristos. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Citiri şi tâlcuiri din Biblie»

Este cunoscută istoria căderii lui Adam şi ale Evei, când i-a înşelat şarpele-diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare-amin­te şi în Biblie, la cartea Facerii, capitolul 3. Însă puţini sunt acei care cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată, numai că pentru mine şi pentru tine, cititorule, n-are nici o însemnătate atâta timp cât noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici Moartea şi Învierea Domnului, nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi pentru tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi al Evei este acela să aflu că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele dia­vol. Să aflu că istoria lui Adam şi al Evei se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşeală diavolul, cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi pe Eva.

Biblia spune că şarpele-diavol s-a apropiat de Adam şi de Eva cu vorbele:
– Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, ori numai vi se pare vouă, să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?
– Da, a răspuns Eva, Dumnezeu ne-a spus lămurit: „Să nu mâncaţi din rodul pomului din mijlocul grădinii, căci cu moarte veţi muri“.
Atunci satana, văzând că Adam şi Eva n-au uitat porunca, începu cu înşelăciunea minciunii:
– Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri, le zise diavolul, ci pentru că El ştie că îndată ce veţi gusta vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea cu Dumnezeu, cunoscând binele şi răul… | Continuare »

Ceea ce trece ca un fir roşu prin călătoria israelitenilor spre Canaan e ispita întoarcerii înapoi, în Egipt.
În frământările israelitenilor de a se întoarce în Egipt, Biblia a pus marile frământări ale mântuirii sufleteşti. A pus marea luptă ce se dă între firea cea nouă şi cea veche, între omul cel lumesc şi cel duhovnicesc.
Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
A doua primejdie vine din afară. Şi pe aceasta o vedem tot mereu în călătoria israelitenilor. „Adunătura care plecase din Egipt tot mereu îi îndemna pe copiii lui Israel la cârtire contra lui Moise şi la întoarcere în Egipt“.
O astfel de răscoală se vede şi în cartea Numeri capitolele 13 şi 14. Unii slabi de credinţă, dintre cei ce iscodiseră Canaanul, speriară poporul, zicând: Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere, şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac.
Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-am fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n am fi murit în pustia aceasta?
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie; iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf. Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?“
Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt“.
Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de „pustie“ şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică“. Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain¬te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

În imaginea alăturată sus se vede cum îi arată Dumnezeu lui Noe să-şi facă corabie de mântuire şi de scăpare din potop.
„Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: «Umplutu-s-a pământul de nedreptate şi, iată, voi pierde pe oameni şi pământul. Iar tu fă-ţi corabie din lemne neputrezitoare, în patru muchii… Şi aşa vei face corabia: de trei sute de coţi va fi lungimea şi de cincizeci de coţi lăţimea şi de treizeci de coţi înălţimea; şi o fereastră să faci corăbiei…» Şi a făcut Noe toate câte i-a poruncit lui Domnul Dumnezeu şi scăpă din potop…“ (Citiţi pe larg această istorie la Facere, cap. 6.)

Să luăm aminte că istoria lui Noe cu clădirea corăbiei este plină de învăţătură sufletească pentru noi. Şi tu, dragă cititorule, trebuie să fii un Noe clăditor de corabie. Întocmai cum a clădit Noe corabie să scape de potop, aşa trebuie să lucrezi şi tu la corabia mântuirii tale sufleteşti, ca să fii gata pe când vine potopul morţii şi să poţi scăpa de pieire sufletească. Lui Noe îi arăta Dumnezeu în amănunt cum să-şi lucreze corabia mântuirii. Tot aşa şi ţie, şi mie, iubite cititorule, Dumnezeu ne arată amănunţit cum să ne lucrăm corabia mântuirii sufleteşti. Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie, din Evanghelie, din biserică ne spune şi nouă şi ne arată lămurit cum să clădim bârnă de bârnă şi cui de cui corabia mântuirii sufleteşti. Planul mântuirii noastre sufleteşti se află spus aşa de frumos, de limpede şi de amănunţit în Biblie, în cartea pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ; şi tu, cititorule, nu citeşti acest plan, nu vrei să-l afli şi nu vrei să te apuci de lucru?
Noe a lucrat o viaţă întreagă la corabia mântuirii lui din potop. Aşa şi tu, zi de zi, an de an, o viaţă întreagă trebuie să lucrezi mereu la corabia mântuirii tale sufleteşti printr-o viaţă pusă şi trăită în slujba Domnului.
În fiecare seară din zilele vieţii tale trebuie să-ţi faci un examen şi să te întrebi: Oare ce am mai lucrat azi la corabia mântuirii mele sufleteşti? Taina cea mare a mântuirii sufleteşti tocmai în aceasta stă: să nu stai pe loc, ci să înaintezi în lucrul Domnului. Zi de zi şi an de an, tot mai mare, mai frumoasă şi mai gata să ţi se facă corabia mântuirii. | Continuare »

[…]
Ce spun Sfinţii Părinţi

„Învăţătorii, de a căror persoană depinde mântuirea altora, trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul Duhul Sfânt. Trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind ca să-i poată duce pe alţii la mântuire.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Dacă doreşti totdeauna să ai o îndrumare mântuitoare, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără nici o amânare ceea ce îţi spune ea din partea lui Dumnezeu. Întocmai şi îndată.“ (Sf. Marcu Ascetul)

„Nimic nu înalţă pe cineva mai sus spre slavă ca o conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Fii totdeauna conştiincios şi treaz şi nu te lenevi în cele duhovniceşti, fiindcă lenea schimbă duhul în carne, iar carnea în putrejune. Fii totdeauna ostenitor şi treaz.“ (Filocalia)

„Cel care îşi păstrează conştiinţa curată, chiar şi în zdrenţe dacă ar fi îmbrăcat şi dacă de foame ar fi chinuit, acela totdeauna va fi liniştit şi fericit.“ (Sf. Ioan Gură de Aur)

„Simţirea prin care omul îşi dă seama de ceea ce este frumos şi bine sau urât şi rău – conştiinţa – are mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii credinciosului. Dar şi ea poate fi supusă rătăcirii, printr-o umblare vinovată a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ajutat de harul dumnezeiesc, omul trebuie să şi stăpânească cu mintea şi cu voinţa sa orice simţăminte în aşa fel, încât ceea ce îi va spune conştiinţa sa că este bine şi frumos – să şi fie într-adevăr aşa.
Simţăminte curate cresc în mintea omului prin citirile din Sf. Scriptură… prin rugăciune, prin cântare duhovnicească, prin meditarea la tot ce este curat, adevărat, frumos şi bun. Prin făptuirea binelui, prin mângâierea şi ajutorarea celor suferinzi, prin însuşirea învăţăturilor sfinte, prin judecarea de sine, prin cugetarea la pildele de sfinţenie ale înaintaşilor credincioşi şi ale părinţilor vrednici. (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă)

Ce spune Părintele Iosif
Satana nu are vacanţă niciodată, nici vara, nici iarna, nici ziua, nici noaptea. De aceea şi tu, frate credincios şi lucrător al Domnului, fii treaz în orice vreme şi nu-ţi înceta niciodată nici lucrul tău, nici rugăciunea ta.
E mai uşor să te aperi de ispită când vine ca un leu răcnind împotriva ta decât atunci când vine moale ca o pisică ori foşnind ca un şarpe. Deci veghează întotdeauna şi roagă-te neîncetat.
Cea mai mare primejdie pentru un ostaş şi un lucrător al Domnului este moleşeala şi lenea, somnul cel duhovnicesc. De aceea ţineţi-vă trează totdeauna inima şi tot ce faceţi să fie făcut cu tot cugetul curat, ca pentru Hristos. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»

Cel mai dârz apărător al lui Iisus cel Răstignit
Citind cu atenţiune epistolele Apostolului Pavel, prin toate vezi trecând o aprigă pornire contra Legii, contra tăierii împrejur şi contra altor rânduieli intrate din Vechiul Testa­ment. Rămâi oarecum nedumerit şi îţi vine să te întrebi: de ce oare această pornire, căci doar Legea nu era ceva rău în sine şi nici celelalte rânduieli din Vechiul Testa­ment?

Dar, adâncind epistolele dumnezeiescului apostol, în­dată afli explicaţia. Pavel Îl apară pe Iisus cel Răstignit. Îl apără faţă de „litera Legii“ din Vechiul Testament.
Când S-a pogorât Mântuitorul în lume, viaţa religi­oasă a iudeilor era plină de rânduieli şi forme goale. Era spălarea blidelor pe dinafară (Luca 11, 39). „Litera“ o­morâse duhul (II Cor. 3, 6).

O pildă din cele multe: Mântuitorul e mustrat de „păzitorii legii“ pentru că a vin­decat în ziua sâmbetei o sărmană femeie care de optsprezece ani se chinuia de duhul cel necurat. „Păzitorii legii vedeau aci călcarea Sabatului“. Vedeau „litera legii“, pentru că pierduseră duhul ei.
Cum cei dintâi creştini erau din rândul evreilor, a­ceastă „literă“ a Legii ameninţa şi duhul Evangheliei; a­me­ninţă temeiul Evangheliei: pe Iisus cel Răstignit.

De aici apriga pornire a Apostolului Pavel contra a tot ce ameninţa duhul Evangheliei. În apărarea lui Iisus cel Răs­tignit, Pavel nu cruţă nimic şi pe nimeni. Pentru tăierea împrejur îl înfrun­tă chiar şi pe Chi­fa, apostolul (Gal. 2, 11). Iată, eu, Pa­vel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi ni­mic… voi, care vă so­cotiţi mântuiţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har… V-o spun, eu, Pavel (Gal. 5, 2-5). Căci, dacă mântuirea se capătă prin Lege, atunci degeaba a murit Hristos (Gal. 2, 21).
În apărarea lui Iisus cel Răstignit, Apostolul Pavel era un fanatic. Căci n-am a­vut de gând – le scria corintenilor – să ştiu între voi altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2).

Iar galatenilor le scria plângând: „Iar acum după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi stricăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani“ (Gal. 4, 9-10).
Dintre toţi muritorii pământului, Pavel a fost, este şi va fi cel mai dârz, cel mai aprig şi cel mai înfocat apă­rător ai lui Iisus cel Răstignit. | Continuare »

Cornel RUSU, CUVÂNTUL – CHEIE A DARURILOR

Într-o duminică seara, eram la adunare în casă la fratele Aurel şi sora Maria. Era şi Iacob. Venise la noi de la Teliuc. Se vede că eram urmăriţi mai dinainte chiar de secretarul de partid. Adunarea era în plină activitate. Deodată, intră el, Josima, cu un miliţian. Era chiar şeful. Abia se făcuse trecerea de la Jandarmerie la Miliţie. Toţi bărbaţii suntem duşi la post. Pe Iacob l-au închis într-o cameră cu geamul de la uşă spart, iar eu în alta, cu un miliţian lângă mine. Restul fraţilor intrau pe rând în biroul şefului. Gălăgie mare, ţipete, strigăte… Fraţii ies unul câte unul, ocărâţi, ameninţaţi, dojeniţi, hăituiţi…
Josima a anunţat Securitatea din Deva, telefonic. Aceasta a dispus ca să fiu trimis ziua următoare în lanţuri din post în post. Această pedeapsă era foarte grea, căci fiecare post de miliţie care te primea dispunea de cel înlănţuit: foame, tăiat lemne sau alte munci, neodihnă, bătăi, ghionturi; apoi mersul anevoios pe jos, cu lanţuri şi cătuşe…
După ce şi ultimul dintre fraţi intră la anchetă în biroul şefului, veni şi rândul meu. Josima plecase. Şeful, cum am intrat, a încercat acelaşi sistem de intimidare, cu ţipete, strigăte şi ameninţări. După ce şi-a terminat valul furios, foarte calm, l-am întrebat:
– De ce strigaţi?… M-aţi găsit undeva în stare de ebrietate, spărgând, furând, bătând, ameninţând sau făcând alte rele vrednice de pedeapsă? Sau m-aţi găsit, ca şi pe ceilalţi anchetaţi, rugându-ne lui Dumnezeu şi învăţându-ne să fim buni, ascultători, cinstiţi, vrednici de Dumnezeu şi de chemarea sfântă? Când zic acestea, zic şi de ascultarea de legile ţării… Aduceţi-vă aminte de Dumnezeu! Şi dumneavoastră aţi avut o mamă, care, de copil, v-a îngenuncheat în faţa sfintei icoane. V-a împreunat cele trei degetuţe, învăţându-vă cum să vă rugaţi. De la Îngerel, la Tatăl Nostru, la Împărate Ceresc, Preasfântă Treime, apoi la Psalmul de căinţă, cincizeci, şi aşa mai departe, pe măsura creşterii. Gândiţi-vă că, mai presus de toate, aveţi un suflet, pe care, trebuie să-l mântuiţi, dacă nu vreţi să mergeţi în iad. | Continuare »

Ieromonah ARSENIE  BOCA, CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”.
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

„Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 24-27).

Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra căruia a stăruit şi marele Apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. „Copilul a crescut şi ea (doica) l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos); «căci», a zis ea, «l am scos din ape»“ (Ieşirea 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej „să-şi trăiască viaţa“ ca un „fiu de împărat“. Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? Moise, după ce s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de „viaţa împărătească“.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta; el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos, pentru că avea ochii pi¬roniţi spre răsplata cea viitoare. | Continuare »

a petrecut patruzeci de ani la curtea lui Faraon,
patruzeci de ani păstor la oi şi patruzeci de ani conducător de popor

Am arătat minunata scăpare a lui Moise. Vom arăta acum şcoala pe care a făcut-o Domnul cu el. Pe toţi aleşii Săi, Domnul i-a trecut prin o şcoală sufletească: Printr-o astfel de şcoală a trecut şi Moise. Şcoala lui e împărţită în trei clase, fiecare având patruzeci de ani din viaţa lui.
1. „Clasa“ primă sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la curtea lui Faraon.
2. „Clasa“ a doua sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la socrul său Ietro, păstorind oile.
3. „Clasa“ a treia sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut cu poporul în pustie, în drum spre Canaan. Vedeţi ce minunat este împărţită viaţa lui Moise, în trei părţi egale, în trei „clase“, fiecare clasă cu învăţătura ei. O, de am băga bine de seamă, am putea afla că toţi cei ce trăim o viaţă cu Domnul am trecut şi trecem şi noi prin astfel de „clase“. Taina mântuirii e o şcoală a Domnului, e o şcoală minunată cu anumite clase şi împărţiri. În care clasă ai ajuns tu?
„Clasa“ primă a petrecut-o Moise la curtea lui Faraon. Trebuie să ştim aici că Moise a fost crescut ca un fiu al lui Faraon (Ieşirea 2, 10). Şi trebuie să ştim că Egiptul era în vremile acelea ţara ştiinţelor şi a învăţaţilor. Moise a fost crescut în ştiinţă mare. Învăţaţii Egiptului erau profesorii lui. În şcoala asta înaintase foarte mult Moise cu ştiinţa, dar dăduse înapoi cu credinţa şi cunoaşterea Domnului. Lucrul acesta se vede şi din felul cum şi-a încheiat şcoala. La 40 de ani Moise omoară un egiptean (Ieşirea 2, 12). Şcoala lui Moise de la curtea lui Faraon se gată cu un omor (ştiinţa de multe ori omoară credinţa). Era în planul lui Dumnezeu acest omor? Hotărât că nu. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Că jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Mt 11, 28-30).
Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El, că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi (Lc 6, 19).

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi tu, cititorule, această chemare? Te chea­mă Iisus la El, te cheamă Mântuitorul lângă El. Pe vremea Mântuitorului, gloatele se atingeau de Dânsul pentru că „putere ieşea de El”. Această „putere” iese şi azi de la El şi intră în viaţa ta, în sufletul tău, în casa ta dacă te apropii şi tu de El şi trăieşti o viaţă cu El. Eu socot că greşeala cea mai mare a creştinilor de azi e tocmai aceea că nu cunosc dulceaţa, şi odihna, şi pacea pe care le dă Mântuitorul.

Celor mai mulţi oameni li se pare un jug greu viaţa după Evanghelie. De când eram preot la ţară mi-aduc a­minte de un tânăr care, la stăruinţele mele să înceapă o via­ţă nouă, după Evanghelie, mi-a răspuns aşa: „Sunt prea tânăr, părinte, să mă bag de acum în jug”. Viaţa după Evanghelie li se pare oamenilor un jug greu care te scoate din lume, din plăceri, din baluri, din crâşmă, din fel de fel de înşelăciuni şi minciuni mai mari şi mai mărunte etc., etc. Oamenii nu cunosc latura cealaltă a vieţii, aceea de creştin adevărat: odihna, liniştea, pacea, bucuria, dulceaţa ce le dă Mântuitorul; şi o viaţă trăită cu El. E o mare greşeală în vorba ce se spune că lumea asta-i o vale a plângerii, o lume de chin şi de întristare. Cine a spus aceste vorbe n-a cunoscut pe Mântuitorul. | Continuare »

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu – capitolul III

Astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor ci, pur şi simplu, de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, conştient de sensul sau de absurditatea ambelor, dar asumându-le deopotrivă, într-o asemenea tensiune profundă, când omul îşi împinge revolta până la dorinţa de a se reface pe el însuşi, adevărul lui Dumnezeu ar putea fi auzit mai bine ca oricând. Răspândirea acestui adevăr le cere martorilor lui două lucruri: întâi, să dea o nesfârşită atenţie omului revoltat şi tragicei lui singurătăţi (în ideea de a începe cu el un dialog valabil); apoi, să prezinte adevărul pe limba şi la nivelul acelui om. În acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu, regăsirea kerigmei evanghelice, va fi cu siguranţă mai eficient decât orice abstracţiune, mai ales ieşită dintr-un sistem teologic.
Pozitivismul ştiinţific, existenţialismul, materialismul marxist sau pur şi simplu bunul simţ al omului de pe stradă caută cu pasiune „omul nou“, conducătorul, eliberatorul care ar ţine în mână soarta lumii şi ar putea răspunde la ce şi cum-ul vieţii omeneşti. Se cunoaşte adagiul evanghelic „dacă un orb îl îndrumă pe altul, amândoi vor cădea în groapa“ de dincoace de om. Trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale antrenează vreun progres real şi, dacă da, în ce sens.

1. EŞECUL UMANISMULUI ATEU

Redusă la propriile sale mijloace, materia umană rămâne identică de-a lungul secolelor şi se împotriveşte oricărei discipline impuse. „De bine ce se schimbă, nu se schimbă nimic“ spune proverbul francez. Mai rău, observăm o redutabilă regresiune spre simius sapiens – „maimuţa savantă“ care merge cu bomba atomică în mâini: un soi de neprevăzută mutaţie antropologică survenită de-a-ndoaselea. „Zeul dansator“ al lui Nietzsche riscă să se plictisească teribil văzând evoluţia regresivă spre acest homo stupidus teoretizat de doctrinari. Plin de clarviziune, filosoful Berdiaev constata în chip inatacabil că Dumnezeu şi copilul său – omul – sunt corelativi. „Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu există“, acesta ar fi bilanţul religiei omului. | Continuare »

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

… Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu voluntari luptători – preoţi şi mireni – în toate părţile ţării – un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrul Bisericii. În acest înţeles, din prilejul discuţiei – în jurul statutelor de la Oradea – fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia «Oastea Domnului»:
„Tovărăşia Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să-l oficializeze. Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul a supraveghea ca să nu se mai abată sufletele de la matca ortodoxă; are datoria de a îndrepta, atunci când se fac greşeli, şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor, este a opri tocmai acţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe“ (foaia «Oastea Domnului» nr. 44, anul 1932).
De la începutul Oastei, eu m-am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat-o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele Bisericii. În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.
Cu prilejul adunării F.O.R.-ului de la Sibiu, acest lucru s-a putut vedea lămurit. S-a vorbit şi s-a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., Soc. «Sf. Gheorghe» şi Oastea Domnului.
Oastea Domnului nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială, pusă sub aceleaşi acoperişuri cu alte două societăţi.
Această amestecătură n-a plăcut ostaşilor. S-a văzut aceasta şi din faptul că – cu toate apelurile – ostaşii n-au voit să vină la Sibiu, decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi-au arătat nemulţumirea. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «DUHUL SFÂNT»

Şi acum să trecem la  partea cealaltă: despre cum S-a arătat Duhul Sfânt în lume.
La facerea lumii, erau de faţă toate Trei Persoanele din Sfânta Treime. Acolo era „Cuvântul”, Dumnezeu-Fiul, „fără de Care nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (In 1, 3). Iar „Duhul Se mişca pe deasupra apelor” (Fac 1, 2). La facerea omului au lucrat toate trei Persoanele din Sfânta Treime; de aceea se zice în Biblie: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac 1, 26).

După căderea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Tatăl ne-a făgăduit trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt. Dumnezeu-Fiul ni S-a făgăduit îndată după căderea lui Adam, ca Cel Ce va zdrobi capul şarpelui (Fac 3, 15), iar Dumnezeu-Duhul Sfânt ni S-a făgăduit, tot la început, prin cuvintele: „Şi voi trimite Duhul Meu în voi” (Ezec 37, 27). Dar, pentru venirea şi primirea Fiului, a trebuit o pregătire de mii de ani; şi pentru venirea şi primirea Duhului Sfânt, la fel. Vechiul Testament este o pregătire pentru venirea şi primirea Fiului, iar Noul Testament este o pregătire pentru venirea şi primirea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt Se arată ici şi colo şi în Vechiul Testament. Îl vedem oriunde-i vorba de aleşii Domnului şi de biruinţe su­fleteşti. Îl vedem coborându-Se peste cei şaptezeci de bătrâni din tabăra lui Moise (Num 11, 16). Îl vedem coborân­du‑Se peste jertfa lui Ilie, în chip de foc (III Rg 18, 38). Îl vedem coborân­du‑Se peste Elisei, după înălţarea lui Ilie (IV Rg 2, 9), Îl vedem coborându-Se peste David, când era în luptă cu Goliat: „Duhul Domnului a venit atunci peste David” – spune Biblia [I Rg 16, 13 (I Sam 16, 13)]… ÎI vedem coborându-Se peste Samson, când era în luptă cu puiul cel de leu. „Duhul Domnului a venit atunci peste Samson”, spune Biblia (Jud 14, 6)… şi alte multe locuri. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Munca şi Lenea

Oastea Domnului are şi munca cea trupească şi cea duhovnicească.
Să ne ţinem pe linia învăţăturilor Sfântului Apostol Pavel

Arătam cum satan se amestecă şi acolo unde se vesteşte Evanghelia. Oriunde se vesteşte cu putere Evanghelia, satan ridică fel de fel de bănuieli: ba că predicatorul predică din interes, ba că e un leneş căruia nu-i place munca, ba că e din greu plătit etc. Şi arătam cum apăra Apostolul Pavel vestirea Evangheliei faţă de astfel de atacuri. Făcea totul – lucra din greu şi cu mâinile sale – numai să nu smintească cu ceva vestirea Evangheliei.

Pe linia aceasta, trasă de marele Apostol, ne-am ţinut şi ne ţinem şi noi cu vestirea de la Oastea Domnului.

De la început noi am ferit mişcarea aceasta de orice taxe şi contribuţii obligatorii. Oastea Domnului e doar singura societate care n-are taxe; n-a pornit la drum cu taxe şi n-are nici un fel de taxe şi greutăţi băneşti pentru membrii ei. Şi am făcut acest lucru anume ca să ferim vestirea Evangheliei şi vestirea mântuirii de orice fel de sarcini şi de orice fel de bănuială. Domnul singur ştie cât am răbdat, cât ne-am lipsit, cât am suferit, dar obligatoriu n-am cerut de la nimeni nimic; anume ca să ferim vestirea Evangheliei de sarcini şi bănuieli.
Şi dacă totuşi în capul meu s-au ridicat acuze şi bănuieli că lucrez pentru câştig – Domnul m-a apărat şi mă va apăra El Însuşi faţă de aceste acuze. | Continuare »