Creştinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi – Sfântul IOAN GURĂ DE AUR
PĂCATUL ESTE MOARTE – Traian Dorz, din Numele Biruitorului
Învierea fiului văduvei din Nain – Sf.Luca al Crimeei
Dinspre Nain – Lidia Hamza
CEVA DESPRE CEI TREI MORŢI PE CARE I-A ÎNVIAT IISUS MÂNTUITORUL – Pr. Iosif Trifa
Hristos poate realiza imposibilul – Traian Dorz, din Lumina iubitului fiu
De ce să te tulburi – Lidia Hamza
ÎNVIEREA TÂNĂRULUI DIN NAIN – Lumina satelor
CEI MORŢI VOR AUZI – Traian Dorz
Purtarea… de altădată – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei
Dar când Dumnezeu… – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei
Râvna pentru datini… Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei
Poezii: O, MOARTE!…; PENTRU MAMA CREDINCIOASĂ; Durerea iar m-a cercetat; NU PLÂNGEŢI PE CEL VIU!; ÎN CLIPA MORŢII VEDE OMUL; MARE PLÂNS ŞI TÂNGUIRE; Ce zi a fost aceea!; O, NU EXISTĂ MOARTE;
Hotărât! Cineva ar putea zice că noi prea abuzăm cu predica despre Iisus cel Răstignit. Ar putea zice cineva: „Ce-mi tot cântă ostaşii ăştia despre Iisus cel Răstignit, căci doar crucea Domnului Hristos o am şi eu pe casă, o am în casă şi o fac în toate rugăciunile mele… Aşa îmi vorbesc oamenii ăştia despre Iisus Hristos de parcă eu aş fi din Africa…”.
Şi – trebuie să o recunoaştem – omul are completă dreptate. Credinţa în Domnul Iisus Hristos a rămas pe tot locul. Semnele ei se văd pe tot locul. Dar – durere – numai semnele. Urmele şi roadele ei, prea puţin. În toate părţile, mai mult semnele din afară: cruci, rugi, închinări, dar miezul, sâmburele s-a cam pierdut.
Cruce pe casă – sudalmă în casă. Cruce în drum – păcate pe drum. „Doamne, Doamne” din gură – păcate în bătătură.
Crucea e semnul nostru cel mai scump; este semnul credinţei noastre în Jertfa scumpului nostru Mântuitor. Numai că acest semn trebuie să fie plin de putere, de viaţă, de biruinţă. Crucea înseamnă credinţă şi biruinţă şi cu ea trebuie să trăim biruinţa pe care ne-a asigurat-o Mântuitorul (In 16, 33). Altcum rămânem în judecata acelui străin care, cercetând viaţa noastră religioasă, şi-a însemnat, la sfârşit, cuvintele: „Viaţa religioasă a românilor este plină de cruci şi… de păcate”.
Dacă e ceva ce ne trebuie nouă românilor, e tocmai aceasta: adâncirea credinţei noastre în Domnul Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Ne trebuie adâncirea acelui „Nume” de la Faptele Apostolilor 4, 12: „Căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.
Cinstim în tăcere Minunea şi Taina
pe care-o respectă profeţii şi sfinţii,
pe care Lumina şi-nfăşură haina,
tăcând-o ştiinţei, lăsând-o credinţii.
Privim în tăcere uimirea şi teama
cu care cerescul arhanghel grăieşte,
Minunea şi Taina, Fecioara şi Mama,
când Crucea şi Slava smerit le vesteşte.
Simţim în tăcere cum magii şi-apleacă
genunchii şi darul, căzând rugăciunii,
când toată ştiinţa făcându-şi să tacă,
cu toată credinţa se-nchină Minunii.
Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri,
de veacuri, Te nalţă cu drag şi cu teamă
pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri,
Minune şi Taină, Fecioară şi Mamă.
Slăvim în tăcere Eterna Minune,
cu-ntreg înţelesul păstrat veşniciei
şi dragostea noastră alăturea pune
Hristos Împăratul cu Pruncul Mariei.
Traian Dorz, Minune şi taină
Potrivit tradiţiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii şi înălţării ei cu trupul la cer. Acesta a fost ţesut de Maica Domnului din păr de cămilă. Până în secolul al IV-lea, Brâul s-a păstrat la Ierusalim. Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brâu la Constantinopol în 395.
În sec. al X-lea, în urma vindecării sale miraculoase, împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a brodat Brâul cu fir de aur şi l-a reaşezat în racla dăruită de împăratul Arcadie. Evenimentul reaşezării Brâului în raclă este pomenit, în calendarul ortodox, la 31 august.
Mai târziu, în secolul al XIII-lea, trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian iau Brâul de la Constantinopol. În secolul XIV, cneazul sârb Lazar I (1372-1389) dăruieşte Brâul mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos. După cercetările altora, acest Brâu a fost dăruit mănăstirii de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355).
Între anii 1512 şi 1520, domnitorul Tării Româneşti, Neagoe Basarab, a înnoit încinta mănăstirii Vatoped şi a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Acesta a fost reparat în 1794 tot cu ajutoare româneşti, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit paraclisului o nouă catapeteasmă. | Continuare »
Sărbătoarea Sfânta Maria sau Adormirea Maicii Domnului.
Despre Adormirea Maicii Domnului nu găsim date în Sfintele Evanghelii, ci numai în tradiţia Bisericii. Sfânta Maria sau Adormirea Maicii Domnului este tratată în scrierile a patru părinţi orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului şi Sfântul Ioan Damaschin.
Aici predica Părintelui Constantin Galeriu
Lidia Hamza
Ți-e marea-nvolburată
Și vântu-ți bate rău?
Ți-e barca răsturnată
Și pierzi curajul tău?
Tu ține-ți mai aproape
Privirea-n ochii Lui,
Căci pasul tău pe ape
E-n mâna Domnului.
Când valul se ridică
Spre cerul fioros,
– Aici sunt! vrea să zică
Cu glasul blând Hristos.
Sunt Eu, tu nu te teme
Nu te-ndoi-n furtuni,
Stăpân sunt peste vreme,
Stăpân peste genuni.
Dă-mi mâna cu credință
Și nu privi la val,
Că toate-s cu putință,
Când te încrezi total.
O tu, sărmane suflet,
Nu te opri din mers,
Pe ape-oricărui umblet
Și urma i s-a șters.
Dar când te-ncrezi, minunea
Rămâne până-n veci
Și urma ta străluce
Prin orice ape treci.
Căci Domnul ce de mână
Te prinde în răscruci,
Va străluci-n furtună
Și-n El și tu străluci.
Traian Dorz, Cântările dintâi
Stânca Vieţii e scparea
care-n lume s-a adus
pentru cei pierduţi în valuri,
pentru cei fără Iisus.
Stânca Vieţii e Golgota,
e Iisus cel Răstignit,
El ne-a scos din valul lumii,
Jertfa Lui ne-a mântuit.
Urle marea-nfuriată,
zboare valurile-n sus,
noi suntem pe Stânca Vieţii
şi ne apără Iisus.
Voi, pe care valul lumii
încă tot nu v-a răpus,
apucaţi spre Stânca Vieţii,
mântuirea-i în Iisus.
Ridicaţi spre El privirea
şi-n al vieţii trist apus,
El e unica salvare
Stânca Vieţii e Iisus.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători
„Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor…“ (Matei 17, 1-2).
Pentru ce a luat Domnul cu Sine numai pe cei trei Apostoli? Pentru că ei întreceau pe toţi ceilalţi.
Petru se deosebea şi prin aceea că iubea foarte mult pe Domnul, Ioan prin aceea că era foarte iubit de Domnul, iar Iacov prin răspunsul ce-l dăduse împreună cu fratele: „Putem bea paharul“ (Matei 20, 22). Şi, în afară de aceasta, prin fapta sa, căci Iacov, într-adevăr, a făcut ceea ce adeverise prin acel răspuns, pentru că el a fost atât de nesuferit pentru iudei, încât Irod a crezut că-şi va dobândi cinstea lor, dacă-l va omorî (Fapte 12, 1-3).
Dar pentru ce a îngăduit Domnul să se arate Moise şi Ilie?
S-ar putea aduce multe motive, dar primul este următorul: Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alţii că este Ieremia sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnaţi dintre trimişii dumnezeieşti ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul şi slujitorii Săi şi pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu. La acest motiv se mai adaugă şi al doilea, că iudeii deseori înfruntau pe Hristos că încalcă Legea şi huleşte pe Dumnezeu, pentru că El Îşi însuşea vrednicia dumnezeiască, pe care, ziceau ei, nu o merita. | Continuare »
