CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE

CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 39 / 25 sept. 1932, p. 3

Mă grăbesc să trec cu aceste învăţături la legătura dintre credinţă şi faptele bune, pentru că la noi, cât ce vorbeşti mai apăsat despre credinţă şi mântuire, cazi sub bănuială. Cică aceasta ar fi o învăţătură „sectară”.
S-a discutat mult învăţătura despre credinţă şi faptele cele bune. Protestanţii şi sectarii trec hotarul dreptei învăţături, apăsând totul asupra credinţei şi prea puţin asupra faptelor bune.
Iar unii dintre ai noştri trec în celălalt extrem, apăsând prea mult asupra faptelor, în detrimentul credinţei.
Biserica noastră Ortodoxă ţine calea de mijloc, calea cea adevărată: omul se mântuieşte prin credinţa sa şi prin faptele sale.
Aici este însă punctul care trebuie lămurit. Ce legătură este între credinţă şi faptele cele bune? Care este legătura cea adevărată între credinţă şi faptele cele bune?
Întrebarea aceasta a lămurit-o în chip desăvârşit, în chip minunat însuşi Mântuitorul, prin cuvintele de la Ioan capitolul 15: „Eu sunt buciumul viţei şi voi ramurile. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el aduce roadă multă; căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 1-6). „După roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt 7, 16). „Că nu poate pomul cel bun să facă poame rele, nici pomul cel rău să facă poame bune” (Mt 7, 18). | Continuare »

Cuvânt către fraţi

Cuvânt către fraţi

Culiţă Mihăilă

Vin în faţa frăţiilor voastre cu o mărturisire durută, privind atitudinea mea din ultima vreme în Lucrarea Oastei Domnului. Am trecut, de-acuma, peste 70 de ani, dar am încredinţarea că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, chiar dacă în trupul meu semnele bătrâneţii îşi spun cuvântul; însă rugăciunea mea către Dumnezeu este să-mi ţină conştiinţa trează până la sfârşit, indiferent ce boală ar măcina trupul meu.
Desigur, unii îşi pun întrebarea despre mine de ce, de o bună bucată de vreme, lipsesc de la prilejurile frăţeşti din zonă.
Referitor la aceasta, mărturisesc că nu am nimic cu copiii nici unei familii de fraţi, nici cu căsătoriile lor sau altceva de felul acesta. Din contră, ştie Dumnezeu că mă rog pentru ei ca El să-i păstreze credincioşi în aceste vremuri. Însă atitudinea pe care am luat-o este un protest împotriva încălcării principiilor fundamentale ale Oastei Domnului de către cei care, astăzi, se consideră vrednici de a dirigui această Lucrare a lui Dumnezeu. Atitudinea mea de protest am luat-o nu singur, ci împreună cu alţi fraţi, printre care şi fratele Titus Niculcea, pe vremea când încă mai trăia, prin anul 2007. | Continuare »

ŢI-AI TOT PIERDUT

Traian DORZ

Ţi-ai tot pierdut din clipe, din zile şi din ani,
pe mulţi dintre prieteni ţi i-ai făcut duşmani
şi multe gânduri bune le-ai tot lăsat ’napoi
şi-acum o ceaţă groasă te-mpinge spre noroi.

Rânjind, satana vine spre tine-ncet, încet,
făcându-ţi ce-a fost dulce în fiere şi-n oţet;
prietenii şi fraţii ţi-a spus să-i laşi de mult
şi ce-aveai bun în tine, la-ndemnul lui, ţi-ai smult.

Câte prilejuri sfinte pe rând le-ai lepădat,
îndemnurile bune le-ai frânt şi le-ai călcat,
vrăjmaş privind la ceruri, sfidai pe Dumnezeu,
iar astăzi, iată, plata ţi-e blestemul cel greu.

Cu ce-ai rămas din toate câte-ai sperat cândva,
acum când vine moartea şi n-o poţi alunga?
Ce-aştepţi să-ţi dea satana în iad, sărman ateu,
când ai ucis lumina şi-ai râs de Dumnezeu!

…O, dacă-n cea din urmă clipită-ai mai putea
să-ţi plângi zdrobit păcatul cu jalea cea mai grea,
Hristos ţi-ar mai întinde şi ţie-un ultim har
– dar în clipita morţii, minuni se fac prea rar.

„Slava Bisericii noastre“ – Vrednici sunt…

Sărbătorim astăzi ziua în care mai mulţi mărturisitori români au plătit cu viaţă mucenicească pentru dreapta credinţă. Vrednici sunt!…
În însăşi rugăciunea de canonizare a acestor Sfinţi: Visarion şi Sofronie, Oprea, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, Biserica noastră cea strămoşească şi în veci drept-măritoare aduce laude astfel:
„Cu inima smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slava Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte făcând, ne plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste şi rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelmce, credinţa cea drept-măritoare…“
Aceasta este Biserica cea Ortodoxă pe care o cunoştem şi recunoaştem noi, cei umili şi mulţi, mult mai mulţi decât ne ştie conducerea ecumenistă a Bisericii de astăzi, care semnează eretic în Creta.
Dacă cei care îşi dădeau viaţa pentru apărarea credinţei împotriva samavolnicei papistăşii, au fost numiţi „slava“ Bisericii noastre chiar de Patriarhia Ortodoxă Română care i-a canonizat, ceea ce se face astăzi în fruntea aceleiaşi Patriarhii e „ruşinea“ Bisericii noastre.
Am putea fi numiţi noi, cei mulţi mărturisitori ai dreptei credinţe, că învinuim pe nedrept conducerea Bisericii de unitate cu papistaşii, că nimeni nu a propus unirea cu aceştia. Nu încă… zicem noi.
Unirea aceasta nu se proclamă, ci se pune în practică pe teren. Şi atât. Nu se flutură încă steagul unirii cu papistaşii, dar unitatea este un „deziderat“ rostit tot mai des de către mai-marii Bisericii.

Am putea spune că se trage la indigo o „unitate“ despre care fraţii ostaşi au dureroasă cunoştinţă. Câtă ruptură a făcut această dorinţă de „unitate“, Oastea Domnului a simţit din plin.
Încă din 1998, frământările tot mai grele ale aşa-zisei „unităţi“ au săpat adânc şanţ de despărţire – nu între Simeria şi Sibiu, ci între dreapta ostăşie şi amestecătura de tot felul. Atunci nu ştiam noi s-o numim ecumenism. Îi spuneam simplu, cum am găsit-o în vocabularul înaintaşilor Oastei: amestecătură…
În urma unor astfel de dezbinătoare încercări de unire, am scris o poezie al cărei titlu l-am tot schimbat de-a lungul anilor, zicându-i când Corbii „unităţii“, când Corbii dezbinării. O redau mai jos:

Corbii dezbinării
Vârtej de vorbe bat la poarta minţii
În haos să scufunde-a păcii stea.
Se-ntrec să nege ce lăsară sfinţii
Mai valoros şi drept în lumea rea.

Corbi fioroşi se-nvârt în jur să-nşface
Când nu-i nici încă stârv durerea grea,
Cu ochi vicleni pândesc cum se desface
Izvorul rănii mute, ca s-o bea. | Continuare »

SĂMÂNŢA ÎNECATĂ DE SPINI

SĂMÂNŢA ÎNECATĂ DE SPINI

Acum duminică avem la rând evanghelia cu pilda semănătorului. În cartea cu Pildele Mântuitorului aflaţi tâlcuită pe larg această evanghelie.
Aici vom spune câteva cuvinte despre sămânţa cea căzută între spini. Despre pământul cel cu spini, zice evanghelia că îi închipuie pe aceia „care ascultă Cuvântul”, dar, cu grijile şi cu bogăţiile, şi cu dulceţile vieţii acesteia umblând, „se îneacă şi nu săvârşesc roadă”.
Şi cât de mulţi sunt aceştia! E plină lumea de creştini înecaţi în grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. „Spinii” i-au copleşit cu totul.
Precum un pământ bun şi roditor – zice Sf. Ioan Gură de Aur –, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii. Firea noastră e aplecată a produce roadele faptei bune, însă dacă nu se lucrează cu plugul cucerniciei şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate…
Aici am ajuns noi, creştinii de azi; la pădurea de spini şi păcate. Viaţa cea sufletească a oamenilor de azi este o pădure fioroasă de spini şi păcate în care s-a înecat aproape cu totul Cuvântul lui Dumnezeu şi grija de cele sufleteşti.
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi ogorul inimii tale este înecat de spini şi pălămidă. Te-au copleşit cu totul grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. Spinii cei răi au înecat cu totul sămânţa cea bună. Din această stare grozavă, un singur lucru te poate scăpa: focul Duhului Sfânt. | Continuare »

V-am scris…

V-am scris…

V-am scris atâtea nopţi amare
şi-atâta viaţă mistuită
am pus în gânduri şi-n cântare
şi în solia fericită.

Am semănat cu plină poală
seminţe rodnice de slavă
şi nu mi-a fost nici mâna goală,
cum n-a fost inima bolnavă!

De-a fost vreo trudă sau osândă,
le-a ars a dragostei văpaie
şi de-a fost mâna tremurândă,
s-a întărit în vâlvătaie.

Am dus cu drag această viaţă,
chiar dacă-am strâns adesea hrană
de seară şi de dimineaţă
tăcuta lacrimilor mană,

Chiar de-am văzut sporindu-mi şirul
cu-atâtea prigoniri de soarte
şi-atât de-ntins că-i cimitirul
de visuri şi speranţe moarte,

Chiar dacă-n orice zi-n tăcere
am plâns o nouă prietenie,
mai mult cu încă o durere
şi mai puţin cu-o bucurie…

…Din tot trecutul se-nfiripă
un gând ce toate le dezleagă,
Tot cât am semănat, e-o clipă,
dar am să strâng vecia-ntreagă.

Traian DORZ, din CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

MAI FARA SEAMĂN CA ORICE

MAI FARA SEAMĂN CA ORICE

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine? Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.
5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

NOI AM AFLAT COMOARA

NOI AM AFLAT COMOARA

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian DORZ