Traian-Dorz-003Era 2 iulie 1954.

După o zi şi o noapte de drum, ajungem la Dropia, cărând un geamantan de la gara Ciulniţa, pe jos, şase kilometri.
La Miliţie ni s-a pus pe buletin o ştampilă D. O. (domiciliu obligatoriu). Apoi am fost îndrumat să mă stabilesc la unul din locuitorii satului.

Dropia era un sat nou, făcut numai de 3-4 ani, când au fost aduşi aici toţi cei refugiaţi şi deportaţi de pe la frontiera cu sârbii ori din alte părţi ale ţării, care fuseseră răvăşite de război sau de stările de după el.
Erau aici sârbi luaţi din Banat pe vremea neînţelegerilor cu Tito. Erau nemţi luaţi în urma necazului cu fascismul german. Erau basarabeni refugiaţi din războiul de acolo… Macedoneni refugiaţi din partea cedată Bulgariei… Români din toate părţile: din Bucovina, din Banat, din Ardeal, din Oltenia… În sat erau aşezaţi grupaţi cam în acest fel, pe uliţe.
Dropia ori Satul Nou, cum i se mai spunea, fusese aşezat în mijlocul câmpiei semănată cu grâu… Când s-a hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici, a fost un lucru mare.
Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la pregătirea planurilor cu aşezarea acestor sate în toată câmpia asta a Bărăganului. Mai erau încă multe altele asemenea acestuia.
Până în noaptea când au fost luaţi şi aduşi aici, ei nici nu bănuiau nimic. În noaptea hotărâtă au fost treziţi din somn şi, în două ore, trebuia să-şi ia tot ce puteau şi să fie la gară, unde aştepta câte un vagon pentru două familii…
Atunci şi-au luat fiecare ce-au putut, au pus în car sau în căruţă şi – la gară.
Până dimineaţa erau îmbarcaţi cu toţii şi trenul şi pleca.
Când au ajuns aici, era grâu verde cât vedeai cu ochii… În mijlocul câmpiei erau deja croite drept străzile viitoare. În locurile unde va trebui construite casele, doar câte un ţăruş pe care scria numele celui ce va locui acolo…
În mijlocul câmpului era locul în care va fi centrul comunei, cu tot ce trebuia să aibă comuna. Primărie, şcoală, dispensar, miliţie, cooperativă, gospodărie colectivă, tot…
Iar de aici din centru, în toate cele patru direcţii, uliţe drepte până departe… | Continuare »

TRAIAN DORZ, din LOCURILE NOASTRE SFINTE

Precum muntele, tot aşa şi clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate.
Piatra şi clopotul ne cheamă la Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea, despre Horea. Cândva, din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri, ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate braţele – un singur braţ, toate credinţele – o singură credinţă.

Acum avem nevoie de piatră şi clopot. Avem nevoie de munte şi de istorie. Avem mai mult ca oricând nevoie, fiecare dintre noi, să ne ducem cât mai des, să auzim, să simţim şi să ne pătrundem de graiul, de chemarea şi de avertismentul eroilor, profeţilor şi martirilor noştri, pe care ni le transmit ele.

Acolo sus pe înălţimi, rugăciunea şi trezirea noastră să-şi poată plânge slobod nevrednicia şi uitarea – şi cu toate mâinile să-L putem cuprinde pe Dumnezeul nostru, regăsindu-L iarăşi întreg, ca în vremea dragostei dintâi a noastră cu El şi a Lui cu noi.
Şi acolo jos, în colţuri şi umbre de ziduri şi chilii, lângă marile jertfe îngropate în ziduri şi sub lespezi, să putem pătrunde taina şi preţul existenţei noastre, prin înţelepciunea mântuitoare de suflet şi de neam.

Avem nevoie de graiul pietrei şi al clopotului, ca să ne străpungă nepăsarea şi să ne înspăimânte lenevia, să ne trezească lacrimile şi să ne învie sufletul prea uscat şi prea amorţit.

Veniţi să ascultăm la Putna cum strigă clopotele pe eroul credinţei noastre: «Ştefan-Ştefan, Ştefan-Ştefan…» Fără auz şi fără inimă trebuie să fie acela care, trecând pe acolo, nu simte şi nu înţelege ce strigă ele. Şi fără suflet trebuie să fie acela căruia nu-i dau lacrimile şi nu se cutremură de copleşitoarea măreţie a tot ce este viu şi etern în umbrele şi luminile din ziduri ori dintre ele, de graiul şi de tăcerile lor.

Avem nevoia cea mai mare, fiecare dintre noi, ca să ne lipim măcar din când în când fruntea de gratiile celulei lui Horea ori inima de Mausoleul eroilor de la Mărăşeşti. Să ne prosternăm zdrobiţi pe lespezile sau brazdele unde s-a vărsat sângele lor fierbinte şi nevinovat pentru răscumpărarea libertăţii de care ne bucurăm noi acum. Ei au fost răstigniţi şi sfârtecaţi pe crucea şi roata acestor Golgote pentru Credinţă şi pentru neam. Pentru iubire şi pentru dreptate. | Continuare »

manastire-Voronet3Aceste veşnice comori
ni-s mărturia vie
a celor ce nemuritori
s-au dus în veşnicie…

Orice troiţă şi izvor,
şi piatră,
şi cărare
sunt semne ce ne spun de-a lor
eroică nălţare.

Ce mari eroi ne-au ctitorit
aceste-aşezăminte,
ce nume-alese şi-au sfinţit
în ceruri
şi-n morminte!…

Spre-al lor trecut de slavă plin,
în fapte şi în nume,
privească fiii care vin,
cât vor trăi în lume.

Căci Viitorul din Trecut
se naşte spre lumină
ca ramurile ce-au avut
o sfântă rădăcină.

Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Ovidiu RUS

În 28 iunie 1982, seara, venise la noi şi fratele Roşianu de la Sibiu, care urma să stea şi el a doua zi pe banca acuzaţilor. Mai erau câţiva fraţi din Alba, iar fratele Traian sfătuia mereu şi-i încuraja pe fraţii care peste câteva ore, în faţa lui „Agripa”, trebuiau „să dea socoteală de nădejdea lor”:
– Eram în război, pe front, spunea el, şi se dădeau adesea lupte grele, în urma cărora rămâneau mulţi morţi pe câmpul de bătaie. Dar mai erau câteodată şi misiuni mai puţin riscante. Şi erau unii ofiţeri superiori care îi protejau pe cunoscuţii sau apropiaţii lor dintre ofiţerii inferiori, ferindu-i pe aceştia de locurile sau situaţiile, sau confruntările periculoase. Dar, pentru ca totuşi, la vremea evidenţierii, ei să poată fi decoraţi, când se ivea ocazia, le dădea acestora câte o misiune de luptă mai uşoară, unde riscurile erau minime şi din care puteau uşor scăpa nevătămaţi. Apoi, la încheierea misiunii lor, erau lăudaţi, decoraţi şi avansaţi în grad.
Aşa face şi Domnul cu noi. Ne trimite în câte o misiune uşoară, se foloseşte de o împrejurare cu cel mai scăzut grad de risc pentru noi, numai pentru ca, de dragul nostru, în ziua Răsplătirilor Sale veşnice, să poată avea motiv în faţa Tatălui Ceresc şi a îngerilor slavei Sale să Se laude cu noi că I-am rămas credincioşi şi să ne dea şi nouă cununa de biruitori.

Şi continuă apoi:
– Cel rău, în mândria şi în ura lui contra lui Dumnezeu şi a alor Lui, se umflă, se tot umflă şi rage, căutând să intimideze, să te facă să-l crezi puternic ca un leu. Domnul îl îngăduie până la o vreme; dar când El îi pune odată stavila în cale şi îl trânteşte la pământ, atunci vezi că nu era decât ca o pisică slabă.

Vorbind apoi de cinstea şi de marele har de care se învrednicesc cei ce au parte de suferinţa pentru Domnul şi pentru cauza Lui, de bucuria şi de puterea pe care o primesc în suferinţă cei ce o acceptă senin şi curajos, la un moment dat a exclamat cu toată convingerea:
– Aşa merg mâine la judecată, cum aş merge la nuntă!
| Continuare »

074-webCât se tot vesteşte astăzi
şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate
fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte
frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic,
fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate,
cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără
naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată
al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei
fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeul Veşnic
în Cuvântul Său a spus
că în Cer nu intră nimeni
fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire,
dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără
naşterea din Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările din urmă

Rusalii_231. Un adevărat scriitor poate fi numai acela care se poate transpune în toate stările în care poate ajunge un suflet omenesc.
Pentru ca el să se poată adresa tuturor – şi totuşi fiecare dintre cei care iau cunoştinţă de mesajul lui să simtă că ceea ce este spus acolo parcă este spus anume pentru el. Aceasta înseamnă a vorbi în felurite limbi.

2. În felul acesta, el poate să-l ia de mână pe fiecare cititor, pe fiecare ascultător al său,
de pe oricare treaptă a cunoştinţei, a evlaviei, a sfinţeniei ar fi,
– şi să-l ajute, invitându-l: Priet   ene, mută-te mai sus! (Lc 14, 10).
Şi fiecare să-l înţeleagă.
Şi fiecare să simtă că scriitorul însuşi este cel puţin acolo unde îl invită pe el să suie.

3. Atunci păstorul va fi model pentru turmă (I Ptr 5, 3).
Scriitorul, model pentru cititori (II Tes 3, 9).
Înaintaşul, model pentru urmaşi (Iac 5, 10).
Propovăduitorul, model pentru credincioşi (I Tim 4, 12).
Şi tânărul – chiar şi el – un model pentru cei bătrâni (Tit 2, 7).
Numai aşa ne vor auzi toţi vorbindu-le fiecare în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, după cum auzeau ascultătorii Cincizecimii din Ierusalim.

4. Când îţi vei deschide gura, fiecare să te înţeleagă vorbindu-i ca şi cum ai fi sufletul lui şi ai cunoaşte tot ce-i acolo.
Ca şi cum ai fi trimis numai la el,
ca şi cum ai fi frate numai al lui, soţul lui, prietenul lui cel mai apropiat.
Numai aşa poţi fi binefăcătorul fiecăruia – şi al tuturor.
Aceasta înseamnă cu adevărat a avea darul vorbirii în limbi.

5. Oricât de minunate ar fi chiar lucrările tale, – lasă-le pe toate acestea să le spună alţii.
Tu spune sufletelor care te ascultă numai despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Căci numai privirea la lucrurile Lui îi vor înălţa şi pe ei, şi pe tine. Toate celelalte numai vă vor coborî şi pe tine, şi pe ei. | Continuare »

inaltarea lui IisusTe-ai dus, Iisuse Dulce, spunând: Eu vin curând!
– ca să-Ţi aştept întruna întoarcerea iubită,
să nu-mi prea pară lungă durerea aşteptând,
nici noaptea, prea amară, nici viaţa, prea zdrobită.

Te-am urmărit cu ochii îndureraţi şi grei,
dar prea curând nălţimea şi norii Te luară
şi-n locul Tău rămase durerea-n ochii mei,
şi-n jurul meu, pustiul, şi-n inima mea, pară.

De-atunci privesc întruna pe drumul nepătruns
spre norul după care Te-ai dus de lângă mine,
dar nu văd decât golul în care Te-ai ascuns
şi n-am decât pustiul durerii după Tine.

O, cele trei cuvinte ce mi le-ai spus plecând
mi-au fost ca trei săruturi pe buzele-mi uscate,
le voi simţi de-a pururi pe gura mea, arzând
ca o pecete dulce de cele-ncredinţate!

De-atunci, aştept întruna să vii, precum ai spus,
sau să primesc solia trimisă după mine,
dar totul este singur şi gol, Iubit Iisus,
şi totu-i nici viaţă, nici moarte, fără Tine!

Stau îngerii-alături şi vor a mă-ntări,
dar nici o-mbărbătare suspinul nu-mi alină.
– O, dacă sunt atâtea pe Tine-a Te opri,
pe mine nu-i nici una, Iisuse, spune-mi: – Vină!

Traian Dorz, Cântarea Veşniciei

8 iunie 1930

T_Dorz_18ani… În anul următor, la examenul de religie, am fost primul din şcoală. Am primit ca premiu cartea «Corabia lui Noe», scrisă de Părintele Trifa.
Ca primul şi singurul copil al părinţilor mei – şi ocupat peste măsură, cum erau copiii ţăranilor de atunci, cu tot felul de munci – eu aş fi avut prea puţin timp liber să citesc. Dar cartea aceasta mi-a cucerit inima. Şi, de la cele dintâi rânduri gustate din mers, n-am mai lăsat-o din mâini.

Prima duminică după aceea era ziua de 8 iunie 1930. Toată ziua citisem din cartea mea…
La ceasul al treilea după-amiază, m-am predat Domnului. Singur, ascuns în podul şurii, îngenuncheat pe fân, ca să mă pot ruga în voie şi să pot plânge singur, nevăzut de nimeni.
Era Ziua întâi de Rusalii, Ziua Naşterii mele de Sus, Ziua Venirii Duhului Sfânt.
Aşa a vrut Tatăl Ceresc: trupeşte să mă nasc în Ziua Naşterii Domnului Iisus, iar duhovniceşte să mă nasc în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt. O, cât Îi sunt de recunoscător pentru amândouă!…
Dar toate acestea le-am mai spus şi altă dată. Am mai spus şi despre primele mele zile şi luni de credinţă…
N-am spus însă îndeajuns despre imaginea luminoasă şi aproape cerească a acelui om sfânt prin care Dumnezeu îmi dăruise toate acestea şi care, în sufletul meu de atunci, aveau un loc şi o strălucire unice.
Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu…
Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.
Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu…
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui – dar nici o clipă nu l-am văzut jos…
O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt! | Continuare »

Maica-Domnului-100Traian DORZ

O, Dragoste-a lui Dumnezeu
mai scumpă ca orice mereu,
tu singură nu-mbătrâneşti
şi anii tineri nu-ţi sfârşeşti.
Ce minunată eşti oricând,
aceeaşi frumuseţe-având,
crescând mereu mai fericit
prin anii tăi fără sfârşit;
mai scumpă ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!

O, Dragoste-a lui Dumnezeu,
mai tare ca orice mereu,
tu singură poţi fi deplin
şi-n cei ce trec, şi-n cei ce vin,
tu singură poţi da oricând
tărie, spre-a munci cântând,
nădejde-a învia slăvit
spre tot ce e după Sfârşit;
mai tare ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!

O, Dragoste-a lui Dumnezeu,
mai dulce ca orice mereu,
tu singură ne ierţi pe toţi
şi poţi să ne-nţelegi şi poţi,
respinsă ne-ncetat de-un prag,
să-ntorci mereu spre el cu drag,
îndurerată ani la rând,
s-aştepţi şi să primeşti iertând;
mai dulce ca orice mereu,
o, Dragoste-a lui Dumnezeu!