PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 2

Traian Dorz, versificarea

Îndemn la căutarea înţelepciunii.

Mahrama_2

1. Fiul meu, dacă primi-vei sfaturile mele-n viaţă,
dacă vei păstra cu tine înţeleapta mea povaţă,

2. Dacă vei lua aminte pururea la-nţelepciune,
dacă inima pleca-ţi-vei ca pricepere s-adune,

3. De vei cere-nţelepciunea c-o dorinţă tot mai mare,
de-o vei cere-n rugăciune de la Domnul, Care-o are,

4. Dac-o vei căuta cum cauţi dup’ argint, după-o comoară,
dacă vei umbla s-o afli precum cauţi averea rară,

5. Atunci, tu vei înţelege frica Domnului în viaţă,
vei afla cum cunoştinţa cea de Domnul se învaţă.

6. Căci înţelepciunea sfântă Dumnezeu o dăruieşte,
cunoştinţa şi ştiinţa gura Lui le izvorăşte.

7. Domnul dă izbândă celor ce trăiesc în curăţie,
dă un scut la toţi câţi umblă după nevinovăţie.

8. Căile neprihănirii Domnu-n veac le ocroteşte
şi-a plăcuţilor Lui cale totdeauna o păzeşte.

9. Atunci tu vei şti dreptatea judecăţii Lui divine
şi nepărtinirea…, toate căile ce duc la bine. | Continuare »

Înaintea lui Dumnezeu… şi a oamenilor

Profetul_Moise2

Traian Dorz,

HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON
Proverbe 3, 4:

«Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă,
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.»

Primind… şi păstrând darurile înţelepciunii, sfaturile înţelepciunii, cărările şi roadele înţelepciunii – vei căpăta trecere şi înaintea lui Dumnezeu, şi a oamenilor.
Căci înţelepciunea este, în primul rând, lumină.
Înţeleptul este un om luminat şi luminos.
El este aşezat între Dumnezeu şi oameni.
De la Dumnezeu primeşte, iar oamenilor le dă.
Înţeleptul este un fel de satelit al lui Dumnezeu, prin care El Îşi revarsă binefacerile Luminii Sale către creaturile şi creaţiunea Sa.
Orice dar bun şi desăvârşit pogoară de Sus, de la Părin-tele Luminii, în Care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare… (Iac. 1, 17).
Deci tot ce există inspirat, la orice om, vine numai de la Dumnezeu (1 Cor. 4, 7).
Numai că prin unii inspiraţi lumina de la Dumnezeu ne vine direct. Ca lumina prin soare.
Iar prin alţii lumina ne vine indirect. Ca lumina prin lună.
Lumina de la Dumnezeu, trimisă nouă prin soare, ne vine caldă, curată, desăvârşită, statornică, vie, trează, rodnică şi frumoasă.
Prin lună însă ne vine rece, confuză, împuţinată, nesta-tornică, moartă, adormită, veştejită şi slabă…
De aceea, lumina dumnezeiască este mântuitoare, iar lumina omenească nu.
De aceea, sateliţii lui Dumnezeu mărturisesc despre Dumnezeu, iar sateliţii oamenilor vorbesc despre oameni.
Trimişii lui Dumnezeu spun cuvintele lui Dumnezeu (1 Petru. 4, 11; Rom. 12, 7). Ei ne redau lumina lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu se revarsă direct din El, spre noi, prin ei. | Continuare »

Te-aştept

Vlad Gheorghiu

drum-spre-lumina-wTe-aştept pe potecuţa singurătăţii mele
şi-mi tremură privirea de drag când Te zăresc,
precum lumina lină din licărul de stele
şi raza rubinie a zorilor ce cresc.
Iisuse drag, Iisus iubit,
e raza ruginie şi zorii, iată-i, cresc.

Şi-mi freamătă iubirea ca frunza-n plopi uşoară;
se-avântă şi se-opreşte… şi iarăşi ar zbura
să-Ţi iasă înainte. Dar parcă o-nzăvoară
nedesluşit fiorul chemărilor din ea…
Iisuse drag, Iisus iubit,
Nu-mi desluşesc fiorul chemărilor din ea.

Ce-adâncă şi ce plină de sfântă-nmiresmare
e clipa revederii cu-mbrăţişări de jar,
când peste răni uitate îmi ningi îmbălsămare.
Iar peste-amare lacrimi, ce albe flori răsar!
Iisuse drag, Iisus iubit,
peste-ale mele lacrimi, ce albe flori răsar!

Ce rugăciuni divine-mi inundă răsăritul
şi ce cântări izvoară din plânsul zbuciumat,
de mi se umple-n ceruri cu slavă infinitul
singurătăţii grele din care Te-am chemat.
Iisuse drag, Iisus iubit,
s-a dus singurătatea din care Te-am chemat.

ÎŢI MULŢUMIM CU LACRIMI

Im-004Traian DORZ, din CÂNTĂRI DE SUS

Îţi mulţumim cu lacrimi, Părinte-Adevărat,
de cele mai alese din daruri ce ne-ai dat,
prin ele-avem lumină, putere şi-ajutor
s-ajungem al credinţei sfârşit biruitor.

Ce har ne-ai dat Cuvântul – cunoaştere şi zel,
ştiindu-l şi purtându-l, să Te-ascultăm din el;
lumina lui ne-arată cărarea ce-o iubim,
mai sfântă şi curată trăirea să-i sfinţim.

Ce har ni-e rugăciunea, prosternere şi-avânt,
despovărare, slavă, curaj şi legământ;
cerească-mpărtăşire cu Tine-n tot ce-am vrea,
ne leagă şi ne ţine în Tine numai ea.

Ce har ni-e adunarea cu Tine şi cu-ai Tăi,
– Biserica-n lumina cereştilor văpăi;
acolo-n părtăşia de lacrimi şi simţiri
rodeşte frumuseţea cereştilor trăiri.

Ce haruri ni-s acestea, ce-avânt şi ce-ajutor,
să mergem spre lumină pe-un drum strălucitor!
Spre cea mai mare slavă a Ta le-am vrea mereu;
– revarsă-ni-le darnic, Preadarnic Dumnezeu.

OPREŞTE-TE O CLIPĂ

pa070183Opreşte-te o clipă, tu suflete, în drum
şi cugetă puternic la tot ce-auzi acum:
– Crezi tu că este Moarte?
– Da, nu poţi să nu crezi,
când numai cimitire-s şi cruci oriunde vezi!

De crezi că este moarte şi vezi că-i pentru toţi,
ştii c-a scăpa de moarte, oricât ai vrea, nu poţi,
– atunci ce-i mai cuminte ca a căuta de-acum
să-ţi scapi eterna viaţă de blestem şi de scrum!

Opriţi-vă o clipă, voi fraţi şi voi surori,
priviţi spre Jertfa Crucii şi treacă-vă fiori,
ştiţi voi ce-nseamnă asta?
– de n-aţi ştiut, să ştiţi,
prin Ea primiţi ori raiul, ori iadu-l moşteniţi!

De-aici, din faţa Crucii, voi nu mai sunteţi voi,
nu mai puteţi tot astfel să-ntoarceţi înapoi,
ori credeţi şi vă-ntoarceţi alţi oameni către cer,
ori vă-mpietriţi – şi mergeţi spre veşnice dureri!

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Neputinţă

catedrala-sufletului-meu1Lidia Hamza

Iisuse Doamne, Te slăvesc
cu tot ce am în mine,
dar tot ce am e prea puţin
să Te slăvesc pe Tine.

Coboară Tu-n sufletul meu
şi fă-l o catedrală,
din totul meu să-Ţi faci, Iisus,
intrarea triumfală.

Din orice umbră, fă-Ţi o stea
şi-adâncul meu fă-l soare
şi dorul meu Ţi-l fă altar,
şi plânsul – sărbătoare,

şi tristele-mi îngrijorări
să le prefaci osane,
şi cu-ale mele răni, buchet
de-mpodobit icoane.

Tot ce-a fost teamă şi urât,
fă-mi văl de cununie,
în templul sufletului meu
doar slava Ta să fie.

Şi numai Tu să dăinuieşti
în inima-mi pribeagă,
cu tot ce am, doar voia Ta
s-o împlinesc întreagă. | Continuare »

CE-NDURERAT MĂ DUC

În lectura autorului Traian DORZ

Iisus-legatCe-ndurerat mă duc din locul acesta unde-am ars aşa
cu toată inima mea stoarsă de tot ce-a fost frumos în ea!

Ştiam că trebuie o jertfă – şi-am dat-o pe a mea mereu
spre orişicine mi-a cerut-o, cum I-o dădeam lui Dumnezeu.

Am vrut să-mi fie fraţii liberi de orişice robie grea,
iar libertatea cere jertfă – şi eu am vrut s-o dau pe-a mea.

Ştiam că e pustiu aicea – dar un aşa amar pustiu,
că nu mai răsuna ecoul nici unui singur sunet viu.

Şi-a trebuit strigat Cuvântul cu disperare de nebun
– şi-acum, când jertfa-i arsă toată,
o, ce puţini pricep ce spun!

Mai este oare vreo nădejde să se mai nască-un disperat,
să nalţe-aşa nebun lumina, cu orice jertfă, neapărat?

Sau nu mai sunt decât „cuminţii“,
ce-şi caută-al lor firesc folos?
– O Singuraticul, Străinul şi-ndureratul meu Hristos!…

[Merg singur către rugul meu şi sunt fericit că merg singur, şi nu forţat]

În ianuarie 1971 am intrat în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult, încât a trebuit să mă internez în spital. Eram şi pregătit pentru plecare, deoarece crizele grele de sufocări, ameţeli, palpitaţii pe care mi le dădea inima mărită de tensiunea scăzută îmi spuneau să fiu gata.Traian-Dorz_056-A
Am stat astfel vreo trei săptămâni în spital.

În ultimele zile am văzut umblând din nou în jurul meu doi necunoscuţi, care uşor puteau fi bănuiţi, după umblet şi după înfăţişare, cine sunt şi pentru ce mă caută.
L-am văzut şi pe medicul care mă trata, alarmat de faptul acesta. Desigur, stătuseră de vorbă cu el şi se interesaseră de starea sănătăţii mele.
Medicul, bănuind că voi fi arestat din nou, a făcut un plan să mă scape, propunându-mi în şoaptă obţinerea unui certificat de boală de la un medic psihiatru.
– Nu, domnule doctor! i-am răspuns. Vă mulţumesc, dar aşa ceva eu nu pot accepta niciodată. Credinţa mea în Dumnezeul meu şi dragostea mea faţă de Domnul meu Iisus Hristos nu izvorăsc dintr-o boală mintală, ci din cea mai sănătoasă luciditate.
– Treaba dumneavoastră! Eu am vrut să vă fac un bine!
– Numai Dumnezeu singur ştie care este pentru noi binele adevărat. Facă se voia Lui.

Nici nu împlinisem o săptămână de la ieşirea din spital, eram încă pe pat acasă, până ce au şi venit la mine cei doi necunoscuţi de la spital.
Tocmai lucram la meditaţiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hârtiile. Când am auzit apropiindu-se maşina şi apoi vorbe în faţa uşii, am avut doar atâta timp cât să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le lângă mine pe pat.
Au intrat, unul după altul, trei. Un maior, un locotenent şi şeful postului de Miliţie.
– Doamne Iisuse, am şoptit eu, apără Tu toată munca asta. Dacă vor afla şi vor lua toate astea, s-a dus o muncă de atâţia ani… | Continuare »

Pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie, Episcopul de Nissa

SF.-IERARH-GRIGORIE-DE-NISSASursa: paginiortodoxe

Acest Grigorie era frate după trup cu Sfântul Vasile cel Mare şi a străbătut din tinereţe toată învăţătura cărţii desăvârşit; el a fost retor slăvit şi filosof ales, ca şi Vasile, fratele lui. Apoi s-a căsătorit cu fericita Teozva, pe care Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), a cinstit-o mai pe urmă cu multe laude, numind-o podoaba Bisericii, înfrumuseţarea lui Hristos, cu adevărat soţie sfântă a celui sfinţit şi vrednică de tainele cele mari. Pentru că bărbatul ei fiind hirotonit prezbiter, soţia sa vieţuia cu sfinţenie în curăţenie şi cu mintea întreagă, slujind bolnavilor, îngrijind de cei săraci şi strălucind cu bunătăţile.
Apoi s-a învrednicit de slujba diaconiei; pentru că a sfinţit-o diaconiţă şi de aceea cuvântătorul de Dumnezeu zice că este vrednică de mari taine. Apoi, plăcând Domnului, a răposat şi s-a numărat în cetele sfinţilor.

Bărbatul ei, Sfântul Grigorie, a fost ridicat la rânduiala episcopiei, în ostrovul Nissei şi păstorea bine Biserica lui Hristos. Împărăţind în acea vreme Valens (364-378), arienii se întăriseră, având ajutor pe împăratul cel orbit cu acelaşi eres, care a izgonit pe Sfântul Grigorie de Nissa de pe scaunul său; atunci a umblat sfântul din loc în loc, opt ani, până la moartea împăratului, străbătând cetăţile şi ţările şi întărind pe cei dreptcredincioşi.

În vremea împărăţiei marelui Teodosie (379-395), fiind al doilea sobor a toată lumea în Constantinopol (381), contra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh, se afla acolo şi Sfântul Grigorie cu Sfinţii Părinţi, ca ajutător al dreptei credinţe, înfruntând şi ruşinând pe potrivnici cu puterea adevărului celui arătat din dumnezeiasca Scriptură şi, şezând pe scaunul său mulţi ani, a ajuns la adânci bătrâneţe, apoi a adormit întru Domnul, lăsând după sine multe scrieri folositoare Sfintei Biserici. El era cu chipul cel trupesc asemenea fratelui său Vasile, însă cărunt şi puţin mai vesel.

O, IATĂ VINE SEARA!

furtuna-pe-mare-webO, iată vine seara, e părul tău cărunt
şi-ţi tremură piciorul cu pas tot mai mărunt.

Ţi se-ngustează palma hotarului văzut,
se-mpuţinează stropul firavului tău lut.

Şi-ţi cade tot mai groasă perdea peste-amintiri!…
– Un alt fel de-a-nţelege să-ţi pui peste priviri.

Un alt fel de iubire să-ţi creşti de pe ruini,
un alt fel de-a-i cunoaşte pe-ai tăi şi pe străini.

Cu altfel de regrete priveşte spre trecut,
c-o altă preţuire spre ce-i necunoscut.

C-o altfel de dorinţă spre tot ce n-ai atins.
– Corabia-ţi porneşte, iar largu-i necuprins

şi-ţi stă Neprevăzutul în drumul tău cât vezi
– O, iată vine Seara, şi unde-ai să ’nnoptezi?

Traian Dorz, Cântări de drum