b'LOGOS — Comori Nemuritoare

din vorbirea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985

…vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul? | Continuare »

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. | Continuare »

Preotul Vladimir Popovici, Basarabia (publicat în: Solia unei jertfe)

Stăm adânc îndureraţi în faţa jertfei scumpului nostru părinte Vasile, care ne-a fost inima noastră. Care „a fost în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte“ (II Cor. 7, 3)…
Judecând omeneşte, pentru noi, pentru scumpa soţie a părintelui Vasile, este neîn­ţeleasă răpirea din mijlocul nostru a dragului nostru părinte Vasile. Dar voia Domnului şi planul Lui sunt mai presus de voile şi planurile oamenilor. Deci noi trebuie să ne supunem. Credem că Domnul a găsit mai bine ca să-l cheme la Sine pe preaiubitul nostru tovarăş de luptă sfântă şi comandant de front iscusit şi neînfricat – acum.
Iubiţii mei! Părintele Vasile n-a murit, ci trăieşte în vecii vecilor. Munca lui pe ogorul Domnului trăieşte şi va trăi. Jertfa vieţii lui pentru cauza Domnului va trăi cât va trăi şi Biserica lui Hristos pe pământ. Părintele Vasile şi-a făcut un nume bun, iar numele cel bun în veci rămâne. Părintele Vasile a murit o moarte de martir, luptând împotriva Antihristului fărădelegilor de azi.
Părintele Vasile stă ca o pildă strălucită pentru noi, preoţii. Ca o pildă de dragoste desăvârşită, punându-şi şi sufletul pentru prietenii săi. Părintele Vasile în veac îşi primeşte răsplata sa – dragostea tuturor fraţilor. El este scăldat în lacrimile dragostei tuturor.

Noi, fraţilor, să învăţăm de la această jertfă – care este o jertfă sfântă, de martir, pentru biruinţa Împărăţiei lui Dumnezeu – să ne îndoim puterile în lupta împotriva lui Satan, pentru a birui lumea. Având mereu ţintă pe Hristos, Care este pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30). Amin.

Vorbeşte fratele Traian Dorz

Oastea este dragoste şi lacrimi. Aşa am învăţat şi aşa vrem să rămânem

…Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.
Doi ani mai târziu, planul lui Dumnezeu ne-a înfrăţit pe totdeauna la aceeaşi masă de scris şi de lacrimi, lângă patul şi inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa… cine le-ar putea scrie oare pe toate?
A urmat apoi sfârşitul din 12 februarie 1938. Când Părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Şi câţi nu s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi!
Nouă ani am fost alungaţi pe toate drumurile acestei ţări, din cetate în cetate, de la Sibiu, la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la Bucureşti, la Beiuş… Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru şi adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmaşe… Mulţi s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi…
Dar Dumnezeul nostru, El Însuşi ne-a apărat. Şi, peste ruinele sfâşierilor şi luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă şi mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruinţă în biruinţă, ajungând pe înălţimi pe care nici nu le bănuia altădată.
Şi va mai merge încă, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu. Azi suntem iar la o mare răspântie şi mulţi încep să creadă ceea ce se credea acum 9 ani despre Lucrarea aceasta. Gândind la acest lucru, Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am citit în dimineaţa aceasta, de la Isaia 54, 8-17, scris parcă anume pentru Lucrarea Oastei, mi-a umplut sufletul de pace. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz
la o nuntă din Bihor – 1 martie 1981

S-a citi aici despre întâlnirea lui Zaheu cu Mântuitorul. Nu era întâmplare. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu rânduise această întâlnire. Şi nu numai Zaheu a fost acolo un om care avea nevoie să se întâlnească cu Hristos.

Ne închinăm în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Noi suntem un popor creştin. De la naştere, poporul nostru s-a născut creştin. Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani, după secole de păgânism, ca alte popoare. Faţă de poporul nostru, Dumnezeu a avut o milă, o bunătate, o grijă deosebite. De la naşterea noastră din părinţii noştri trupeşti şi din cei sufleteşti, din Cuvântul şi din Duhul lui Dumnezeu, noi ne-am născut creştini. Mărturisim dreapta noastră credinţă, care a cuprins căsătoria, nunta, printre cele şapte Taine ale ei, [aceasta fiind] considerată sfântă nu numai din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din toate învăţăturile care ne-au rămas nouă de la părinţii noştri drept-cre¬dincioşi şi care au lăsat pe tot întinsul patriei noastre semnele marii lor credinţe şi ale adâncii lor încrederi în Dumnezeu.
Am fost aşezaţi aici de înţelepciunea lui Dumnezeu şi de lucrarea cea tainică a Lui, care a rânduit viaţa nu numai fiecărui om şi fiecărei familii, ci fiecărei naţiuni.
Am fost aşezaţi la răscrucea asta a istoriei şi a geografiei, în care n-am avut, de-a lungul istoriei poporului nostru, nici un aliat adevărat şi statornic, decât pe Dumnezeu. Părinţii noştri au simţit aceasta, că peste poporul nostru şi peste acest pământ sfânt, presărat cu morminte şi cu dovezi ale dragostei şi credinţei lor, au trecut la fel de sălbatici şi prietenii, şi vrăjmaşii. Şi numai Dumnezeu a fost Singurul lor aliat. În cele mai grele împrejurări, părinţii noştri şi-au îndreptat inima şi gândurile spre Dumnezeu şi au spus: „Doamne, nu mai avem pe nimeni! Toţi cei care ne-au promis ajutorul ne-au trădat. Toţi cei care s-au fălit că sunt prieteni ne-au înşelat. Şi, la vremea celei mai cumplite răscruci din viaţa noastră, ne-au părăsit.”
Marii noştri înaintaşi, aceia care şi-au pus viaţa în joc pentru apărarea fiinţei poporului nostru, au spus prin glasul lui Ştefan cel Mare: „Eu nu apăr aici numai existenţa şi fiinţa neamului meu, ci apăr aici credinţa în Iisus Hristos!”. | Continuare »

Vorbirea fratelui Viorel Bar (Săucani) la adunarea de Botez de la Ogeşti – decembrie 1980

Slăvit să fie Domnul!
Fraţilor şi surorilor! Slăvim pe Domnul din toată inima pentru prilejul acesta atât de minunat care ne este dat de Însuşi Domnul nostru iubit şi de preaiubiţii noştri fraţi care au primit un copil de la Domnul. În ziua aceasta ni se bucură inima pentru fericita ocazie pe care o avem de a ne vedea încă o dată feţele şi împreună să sărbătorim trecerea prin Taina Sfântului Botez a acestui copilaş nou-născut în lumea aceasta.
Dragii noştri fraţii şi surori! Sfântul Apostol Pavel vorbeşte atât de luminos către fraţii din Roma despre Taina Sfântului Botez, într-un anumit fel, în epistola sa către Romani, la capitolul 6.
Găsim aici că Taina Botezului este Taina prin care se intră într-o viaţă nouă (Rom 6, 4). Şi aceasta fie că este vorba despre Botezul care se face când copilul e mic, fie că este vorba despre botezul în moartea Domnului Iisus: „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se îndeplinească” (Lc 12, 50).
Numai că într-un caz e vorba despre Botezul care ni se face de către oameni, cum s-a făcut şi Domnului Iisus, tăierea împrejur a opta zi (Lc 2, 21-24), când a fost adus în Templu; şi mai este vorba despre un alt botez, pe care îl face Duhul Domnului, adică un botez pe care Domnul Iisus îl aştepta şi îl dorea să se îndeplinească mai repede (Lc 12, 50) – botezul Crucii, botezul Jertfei, al Morţii, al Învierii. Despre botezul Duhului vorbeşte aşa de lămurit Sfântul Pavel la I Corinteni 12, 13; în capitolul 6 de la Romani etc.
Şi acum să vorbim despre Taina Botezului la copii.
Fraţilor şi surorilor! Taina aceasta a fost aşezată de Dumnezeu prin Sfinţii Părinţi pentru un scop bine determinat, tocmai la începutul intrării într-o viaţă nouă. | Continuare »

Sfântul Ioan Maximovici

Anevoioasă este calea către Împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov. Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie s-a adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bine plăcutul Său.
Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult. Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu s-a stins şi nici nu s-a împuţinat.
La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim.
Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii. | Continuare »

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
După cum am spus la început, când nu eram nici jumătate din câţi suntem acum aici, sărbătorim în noaptea aceasta un prilej unic. De aceea, am dori din toată inima ca toată desfăşurarea mai departe a programului nostru să se facă sub acest gând şi în această atmosferă.
Sărbătorim în noaptea aceasta 65 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului. Într-o noapte ca asta, în noaptea de revelion a anului 1923, Părintele Iosif se afla aici om trimis de Dumnezeu cum era Moise în pustiul acela când i S-a arătat lui Domnul într-un rug aprins şi de-acolo i-a rostit o poruncă mare; şi, cu această clipă, a început o lucrare uriaşă de eliberare a unui popor întreg şi a multor altor popoare prin acest popor binecuvântat. Cam în felul acesta s-a petrecut, în noaptea de 1 ianuarie 1923, lucrurile şi aici cu Părintele Iosif, cum s-au petrecut în ziua aceea sau în noaptea aceea… Că, de fapt, noaptea se vede focul când arde şi când nu se mai mistuie… Aşa a fost şi în noaptea aceasta.
Şi, pentru că sunt foarte mulţi dintre noi care nu cunosc începuturile acestea, am dori din toată inima ca, mai ales voi, cei mai tineri, pe care Dumnezeu v a chemat în această Lucrare şi v-a sortit la o răspundere şi la o activitate sfântă în Lucrarea aceasta, să cunoaşteţi cum a început Lucrarea din care faceţi parte, cum a făcut Dumnezeu minunea şi revelaţia aceasta prin Părintele Iosif în noaptea de revelion a anului 1923.
Aici noi am alcătuit o lucrare care, cu ajutorul Domnului, va fi să ajungă cândva şi în mâinile altora… Dar am vrea acum, din multul material privitor la Lucrarea Oastei Domnului, să vă citim ceva din cele ce trebuie neapărat să le cunoaşteţi.
Cum am mai spus, sărbătorim în anul care vine, în 1988, multe evenimente importante din istoria Oastei.
Întâi, noaptea de revelion. În noaptea aceasta se împlinesc 65 de ani din noaptea în care Domnul a făcut cunoscut Părintelui Iosif să pornească Lucrarea Oastei Domnului. Atunci a pornit. | Continuare »

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru, Săucani – 1981

… Şi când a sosit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal 4, 4-5).

Cerul începe să se însenineze. Iadul se cutremură. Îngerii vin să aducă păstorilor vestea dulce a izbăvirii. Şarpele se duce la Irod şi vrea să înceapă lupta cu al doilea Adam, Care-l va zdrobi şi-l va birui. Vine la Irod – unealtă mai puternică decât Eva cea dintâi, biruită – cu gelozia, cu ura: „Vezi, Iroade, ce ai făcut! Împărăţia ta, scaunul tău, titlul tău sunt în mare primejdie! (Mincinosul nu zice: „împărăţia mea”, ci „a ta”). S-a născut un Împărat! Vezi unde şi cum, până nu-i târziu. Caută să lichidezi cu El”.

Iar Irod se dă îndată în mâna diavolului şi începe lupta împotriva lui Dumnezeu. Şi, folosind toate metodele, caută să lupte, să nimicească şi să-L biruie pe Dumnezeu, Care vine să salveze făptura căzută în lupta cu şarpele. În ura lui înverşunată, se foloseşte de puterea pe care o aveau soldaţii cu săbii, dar nu numai de atât. Se foloseşte de sinceritatea magilor, de la care află vremea Naşterii. Se foloseşte de oamenii legii şi ai religiei, pe care îi aduce şi de la care află locul unde era [profeţit] să Se nască noul Împărat. | Continuare »

Finalul unei vorbiri a fratelui Traian Dorz de la o adunare – 29 decembrie 1985

(…) Trei săptămâni de praznic. Şi am vrut să ne aducem aminte despre o astfel de sărbătoare din Ierusalim, în care, [cum scrie] la Ioan, capitolul 7, versetul 37, Mântuitorul S-a ridicat în picioare şi a strigat.
E sfârşitul praznicului. Vă veţi duce fiecare dintre voi acasă. Cum mergeţi? Aţi aflat voi izvorul apelor vii? L-aţi aflat voi pe Iisus cel micuţ, născut într-o iesle şi venit, trimis de Dumnezeu, pentru mântuirea voastră, a tuturor şi a fiecăruia în parte? Cum vă întoarceţi voi de la acest praznic înapoi acasă?
S-a terminat Sărbătoarea Crăciunului. S-a terminat şi ultima săptămână din anul acesta. De fiecare dată, cu terminarea sărbătorilor Crăciunului, se termină şi anul. Şi ne întoarcem înapoi acasă cum s-au întors păstorii, cum s-au întors îngeraşii, cum s-au întors magii. Ducem noi oare înapoi pe Iisus cel viu, pe Iisus cel scump, pe Iisus cel drag aflat?
L-am aflat noi pe Iisus în aceste praznice, în care de la început, din prima noapte, ni s-a vestit: „Ni S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul”? L-am aflat noi? Am pornit noi să-L căutăm cu adevărat şi aievea? L-am aflat noi pe Iisus?
Poate să Se nască în ieslea Betleemului. Poate să Se nască în mii de inimi – şi S-a născut în mii de inimi –; dacă nu S-a născut în inima noastră, dacă noi înşine n-am primit naşterea Lui în sufletul nostru şi dacă nouă înşine nu ne-a adus bucuria acestei naşteri şi renaşteri, a acestei înnoiri duhovniceşti, pentru noi a venit Iisus în zadar.
Nu de mult am auzit o întâmplare. V-o spun; poate că ştiţi, poate că nu ştiţi. | Continuare »

Din vorbirea fratelui Ioan Opriş
la o adunare de revelion – 1972

… Unii zic că Natanail avea obiceiul ca, sub smochinii pletoşi şi cu frunze late din grădină, să stea şi să se roage acolo… Undeva sub nişte smochini deşi, unde nu-l vedea nimeni, acolo avea el locul de rugăciune, de refugiu, acolo era „cămara” lui unde intra el, [cum spune Domnul]: „Intră în cămara ta şi roagă-te Domnului Dumnezeului tău în ascuns… Părintelui tău în ascuns”. Şi el acolo se ducea. Şi Domnul îl cunoştea pe el acolo. Era locul tainic pe care numai el şi-l ştia. El se ducea acolo. Acolo, departe de zgomotul lumii, de zgomotul familiei.
Alţii spun că acesta, care era cam de seama Mântuitorului, atunci când era copilaş mititel şi hoardele sau, mai bine zis, soldaţii împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani de zile, părinţii săi, care au aflat despre acestea, l-au ascuns [sub un smochin], când au venit şi la ei.
De fapt, soldaţii lui Irod şi au mers şi la Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Şi au mers şi au căutat-o şi pe Fecioara Maria, despre care au aflat că e în casa unui bătrân cu numele Iosif. Dar Iosif a primit înştiinţare în vis de la înger şi a plecat în Egipt, în ţară străină, şi acolo a fost salvat [Pruncul].
Iar la urmă, Irod moare mâncat de viermi de viu. În scurt timp moare. Şi atunci îngerul Domnului îl înştiinţează iarăşi în vis pe Iosif: „Ia Pruncul şi pe Mama Lui şi te întoarce acasă, că a murit cel ce avea gând rău asupra Pruncului”. Aşa ia Dumnezeu din calea planurilor Lui… aşa ia Dumnezeu orice obstacol, orice stâlp, orice cioată care se pune în calea planului lui Dumnezeu. Aşa le spulberă, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Şi locul lui îl ia Irod celălalt; ca şi acesta să moară tot mâncat de viermi mai târziu, cum arată în Faptele Apostolilor că, într-una din zile, ţinea o cuvântare şi supuşii lui, suita lui, cei din anturajul lui, miniştrii lui, careva dintre ei (că sunt unii linguşitori) l-au ridicat în slavă şi au spus către împăratul: „Vai de mine, bine-a mai vorbit! Glas de Dumnezeu, nu de om!”. Şi împăratul aşa s-a uns cu această laudă… şi n-a răspuns nimic. Să fi zis: „Doar şi eu sunt un om ca toţi oamenii; un muritor şi-un păcătos, şi-un greşit”. Dar el n-a spus nimic. Şi de viu l-au început atunci viermii şi l-au mâncat. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Buciumi – 28 noiembrie 1981

Acuma suntem în postul Crăciunului, aşteptăm Naşterea Mântuitorului, aşteptăm Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, Care a venit în lume să ridice păcatele lumii, Care a venit în lume să-Şi dea viaţa pentru toţi oamenii.
Toţi copiii se nasc ca să trăiască…
El S-a născut ca să moară!… Să moară pentru noi toţi. Dacă El n-ar fi murit, noi nu ne-am fi putut ridica niciodată ochii cu nădejde spre mântuirea lui Dumnezeu. El a venit să moară pentru noi toţi, în locul nostru, şi El Şi-a dat Viaţa ca să avem iertarea şi răscumpărarea păcatelor.
Cel mai mare lucru este iertarea păcatelor.
Suntem în vremea postului… Foarte mulţi s-au mărturisit şi s-au împărtăşit, poate că… Alţii poate că vor face acest lucru, pregătindu-se spre întâmpinarea sărbătorii minunate a Naşterii Domnul Iisus. Dar oare ne-am pus noi întrebarea cu adevărat: în mărturisirea aceasta, în această Taină a Pocăinţei, am pus noi cu adevărat tot sufletul nostru, lacrimile noastre, gândul nostru hotărât de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne mărturisi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, ca să căpătăm iertarea păcatelor?
Pentru că numai în urma unei mărturisiri adevărate şi-n urma unei pocăinţe adevărate se capătă iertarea păcatelor. | Continuare »

Din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani)
la nunta de la Cajvana – 10 septembrie 1977

[…] Când Dumnezeu vrea să facă o lucrare, atunci, de bună seamă, Îşi caută pe cineva cu care să lucreze împreună, să poată face acea lucrare.
Când Dumnezeu s-a gândit să trimită lumii un Mântuitor, s-o izbăvească din moarte şi din pierzarea cea veşnică, a trebuit, înainte de a trimite un Mântuitor, să trimită pe cineva pentru ca, în braţele acelui „cineva”, să poată veni acel Mântuitor binecuvântat. Înainte de naşterea lui Iisus, s-a născut Sfânta Fecioară Maria.
Priviţi o clipă în Nazaret. Părinţii ei erau acolo nişte oameni sărmani şi bătrâni, dar credincioşi, copii ai lui Dumnezeu cu adevărat. Ce rare sunt pe pământ astfel de suflete! Ei cereau mereu lui Dumnezeu prin rugăciunile lor: „Doamne, dăruieşte-ne şi nouă un copil! Dăruieşte-ne şi nouă un fiu, ca să Ţi-l dăruim Ţie, ca Tu să Te poţi bucura şi să Te poţi folosi de acest fiu”.
Mulţi ani şi multă vreme a trecut şi parcă rugăciunea lor n-a fost ascultată. Parcă cerul era prea departe şi ei erau prea jos. Dar iată că odată, iubiţilor, rugăciunea lor este ascultată şi Dumnezeu le dăruieşte un copil. Dumnezeu le dăruieşte o copilă. N-a ştiut Nazaretul atunci când s-a născut Sfânta Fecioară Maria cine se naşte în Nazaret şi cum Se va folosi Dumnezeu de această copilă, încât chiar ea să fie aceea care să-L poarte pe Dumnezeu printre oameni pe braţele ei. N-a ştiut.
Haideţi să privim o clipă la această fiinţă dumnezeiască. Haideţi să privim o clipă la această copilă, s-o vedem crescând, s-o vedem cum umbla sfioasă, cum umbla blândă, cum umbla smerită. Pe toate căile şi drumurile ei, parcă medita mereu ceva. Gândul ei nu era niciodată pe pământ. Faţa ei senină şi curată, îmbrăcămintea ei curată… | Continuare »

O prezentare pe scurt a consfătuirii de la Poiana Braşov, din 7 noiembrie 1976, făcută de fratele Traian Dorz

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Un moment mai semnificativ în aceşti ultimi ani ai vieţii mele a fost participarea mea la ultima consfătuire pe ţară, cu un număr mai redus de fraţi, dar de o foarte mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci şi pentru limpezirile pe care le-au adus. E vorba de sfatul frăţesc de la Poiana Braşovului din noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.
Prin părţile Comăneştilor din judeţul Bacău, mai rămăsese unul dintre fraţii care era un tovarăş de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult că mai mulţi fraţi din diferite părţi ale ţării ar dori un sfat frăţesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede şi de a învăţa. El pretindea că mulţi dintre fraţi n-au nici un fel de lumină asupra acestui lucru şi, din cauza asta, unii cred într-un fel, alţii în altul.
„Bine, i-am zis. Dacă această dorinţă şi nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea şi limpezirea acelor lucruri care pentru alţii încă sunt neclare. Deşi împrejurările în care mă găsesc sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricţia de-a nu mă deplasa nicăieri, pentru Domnul şi pentru fraţi, iată, sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, două, trei, pentru ca fraţii să aibă timp să-i anunţe pe cei care trebuie să vină şi care trebuie să ia parte. Găseşte frăţia ta, i-am zis lui, locul cel mai potrivit şi cheamă pe fraţi, cam pe la mijlocul ţării, spre a fi cam la fel de-aproape de toţi.” | Continuare »

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

… Tot ce au spus buzele Lui sfinte a fost numai adevăr. Buzele noastre mai şi mint uneori; mai spunem lucruri pe care nu le credem sau care nu sunt adevărate. Dar buzele Lui n-au spus decât ceea ce era adevărat. Şi de aceea a zis El: „Cerul şi pământul poate să treacă şi vor şi trece; dar cuvintele Mele nu vor trece”. Pentru că tot ce-a spus El este adevărat.
Aşa că, dacă a spus El: „Când doi sau trei vă veţi aduna, când douăzeci sau treizeci veţi fi adunaţi, când două sau trei sute veţi fi adunaţi, când două sau trei mii veţi fi împreună, Eu voi fi în mijlocul vostru, pentru că voi vă adunaţi în numele Meu”. El este aici. Să ştiţi şi să credeţi: Hristos este aici, în mijlocul nostru. Şi nu numai El, ci mii de duhuri slujitoare binecuvântate sunt. Şi nu numai duhuri bune; sunt şi mii de duhuri rele. Oriunde se adună credincioşii Domnului, acolo-i însoţesc îngerii Domnului, pentru că este scris: „El va porunci îngerilor Săi să te însoţească în toate căile tale”. Mai ales când mergi pe căile lui Dumnezeu, câţi îngeri ai Domnului te însoţesc! De-atâtea ori s-au pus piedici în calea noastră spre adunare, în calea noastră spre fraţi, în calea noastră spre biserică, în calea noastră spre facerea binelui. Cine a înlăturat piedicile? Cine a înlăturat vrăjmaşii? Cine a înlăturat accidentele şi nenorocirile din calea noastră? Acei îngeri binecuvântaţi cărora Domnul le-a poruncit să ne însoţească în toate căile noastre. Ei, acei care ne-au însoţit pe fiecare în calea noastră spre adunare sunt aici lângă noi.
O veche carte sfântă scrie: „Cel puţin doi îngeri însoţeşte totdeauna pe orice suflet care merge la auzirea Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de revelion 1986, de la Sibiu

… Citiţi numai Evanghelia, să vedeţi cum dormea bogatul nemilostiv la uşa căruia era săracul Lazăr. Se desfăta în fiecare zi, mânca, se îmbăta şi se culca, până în clipa când l-a trezit moartea şi l-a aruncat direct în flăcările focului veşnic. Acolo s-a trezit. Şi-a ridicat privirile şi a-nceput să se roage – el, care nu învăţase să se roage, că nici părinţii lui nu-l învăţaseră rugăciuni. Nimeni nu-l învăţase pe el să se roage. Şi a crezut: „A… ce nevoie am eu de rugăciune? Aici e raiul, aici e iadul! Am ce să mănânc, am ce să beau, mă desfătez… nu-mi pasă mai departe. Asta este viaţa! Nu există altă viaţă”, a zis el; până-n clipa când l-a trezit moartea din această nebunie.
Şi spune: „A murit bogatul”… că moare şi bogatul odată. Cât de bogat să fie, odată moare. Cât de bine aşezat undeva să fie un om nepăsător de Dumnezeu şi îngâmfat, odată moare şi el. Şi s-a trezit atunci în focul veşnic şi şi-a ridicat ochii, şi a văzut că este viaţa în care el n-a crezut; a văzut că este raiul în care el nu crezuse. El crezuse viaţa lui de pe pământ, această înşelătoare, mizerabilă şi murdară viaţă, scurtă şi trecătoare… crezuse că asta-i raiul. Şi privea pe Lazăr cel sărac şi plin de bube de la uşa lui şi-a zis: „Asta-i: al meu e raiul, al lui este iadul. El e rânduit să fie în iad, eu, să fiu în rai totdeauna”. Ce vis nebunesc şi înşelător era şi ce somn era ăla în care dormea el!
Zice: „A murit săracul”… Moare odată şi săracul. Se sfârşeşte odată şi necazul celui care ştie numai suferinţă pe pământ. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… În Evanghelia de astăzi se vorbeşte despre mântuirea unei fetiţe. Se vorbeşte despre un tată care s-a dus la Domnul şi L-a rugat pentru copilă. Câte mame, câţi taţi se mai duc azi la Domnul ca să se roage pentru copiii lor ca să vină Domnul să-i vindece, ca să nu moară şi ca să nu se piardă?
Copiii noştri, ai celor mai mulţi, merg la osândă, merg la păcat, merg la iad. Că balul şi păcatul, şi distracţiile lumeşti, şi felul deşert de vieţuire în care se trăieşte cu grămada – şi acum şi alte dăţi – sunt drumul sigur spre iad şi spre osândă.
Care tată se duce cu lacrimi la Domnul, să strige şi să-L roage pentru copilul său?
Care mamă, alarmată şi îngrozită de pierderea copilului său, strigă către Domnul: „Doamne, nu-l lăsa să moară!”?
Mai vorbeam şi astăzi şi am mai vorbit şi în alte dăţi… Mama se duce la biserică, se duce la adunare, dar înainte îşi pregăteşte fiica şi o trimite la joc, la bal… O trimite la păcat, o trimite la pierzare, o trimite la foc, o trimite la moarte, o trimite la iad… Gândiţi-vă ce faceţi şi ce răspundere aveţi înaintea lui Dumnezeu pentru copii. Unde ne sunt copiii noştri? Unde sunt fiii noştri? De ce în adunările noastre sunt numai bătrâni? De ce de cele mai multe ori la biserică merg numai bătrâni? Unde sunt ceilalţi?
Vine Domnul. Cuvântul Său este adevărat. Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi şi va despărţi pe fiii oamenilor cum desparte păstorul oile de capre. Şi va zice celor de la stânga: „Duceţi-vă, blestemaţilor…”; dar le va zice şi celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu!”…
Dacă între cei de-a dreapta va fi mama sau tata… iar între cei de-a stânga vor fi copiii… ce mântuire va fi aceea pentru mama sau pentru tatăl care se mântuieşte pe el şi caută mântuirea lui, dar nu caută mântuirea copilului şi nu plânge şi nu-l roagă şi nu-i sărută picioarele, numai să-l aducă la Dumnezeu şi să nu-şi piardă sufletul şi să nu-l arunce în focul veşnic?
Un tată vine astăzi la Iisus!… | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »

din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

[…] Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă. […]

S-a aşezat citirea Evangheliei cu semănătorul acum, în vremea semănatului, şi s-a mai spus – de la început – şi bine facem mereu dacă ne-amintim de acest lucru de fiecare dată când la biserică este o Evanghelie, că uneori se explică, alteori nu se explică. Însă noi avem nevoie totdeauna ca, din Evanghelie, să tragem înţelesul cel mântuitor pentru viaţa noastră. Şi pilda cu semănătorul e ca o oglindă vie, ca un îndrumător pe care Dumnezeu a vrut ca să ni-l lase nouă pentru viaţa noastră de fiecare zi şi a fiecăruia dintre noi. | Continuare »

Ce frumos se vede din Evanghelia de mâine ce mare lucru este adunarea Domnului! Când fratele Simon umpluse corabia de peşti, se cufunda corăbioara lui. El avea nevoie de ajutorul fraţilor. Fraţii săi erau aproape. S-au dus şi l-au ajutat. Ce mare lucru este să ai fraţi aproape! Şi, când te simţi cu greutate şi cu apăsare, şi cu necazuri, şi cu încercări la care nu poţi face singur faţă, apelezi la un frate. Pe câţi ne-au ajutat fraţii… şi pe câţi i-am ajutat şi noi… Câte surori n au fost ajutate de noi şi câte surori nu ne-au ajutat… Ajutaţi-vă unii pe alţii. Simţiţi-vă aproape unii de alţii, că nu ştii când vine ori o mare binecuvântare, pe care ai nevoie s-o împarţi cu ceilalţi, ori o mare povară, la care ai nevoie să te ajute ceilalţi. Ţineţi legătura unii cu alţii şi iubiţi-vă din toată inima. Dacă aţi iubit până acum adunarea şi v-aţi dus cu bucurie la adunare, de-aci încolo mai cu bucurie să vă duceţi! Să vă simţiţi totdeauna aproape ca apostolii: cei doi, de cei doi. Petru şi Andrei, de Iacob şi Ioan.
Dragostea lui Dumnezeu ne-a apropiat atât de mult şi a făcut să ne simţim aproape. Aveţi, sigur, fraţi şi surori şi trupeşti. Dar când sunteţi la o bucurie mare sau când sunteţi la un mare necaz, nu la fraţii trupeşti vă duceţi, chiar dacă sunt aproape. Vă duceţi la fraţii duhovniceşti, la surorile în Domnul. Şi acolo vă puteţi deschide inima cu toată puterea şi vă puteţi pleca genunchii la rugăciune, şi vă puteţi îmbrăţişa şi săruta pe lacrimi, fiindcă vă înţeleg şi îi înţelegeţi.
Asta este pentru noi adunarea. Să nu părăsiţi adunarea! Nici din lenevie. Nici când eşti bolnav. Să n-asculţi când spune boala: „Acuma nu mai poţi merge la adunare, că eşti bolnav”. Spune: „Nu, boală!”. Întreb pe Domnul: „Trebu¬ie să mă duc sau nu trebuie?”. Şi Domnul spune întotdeauna: „Du-te!”. Şi atunci nu ascult de boală. Ascult de Domnul. Mă duc bolnav şi mă întorc sănătos. Şi n-am luat nici un medicament. | Continuare »

… Scrie Sfântul Evanghelist Ioan că, precum a fost înălţat şarpele în pustie de către Moise, după porunca lui Dumnezeu, în momentul cel mai greu din viaţa poporului, în momentul de criză, în momentul culminant de suferinţă şi de primejdie, aşa a fost înălţată Crucea lui Iisus Hristos, Jertfa Lui, întrunind în ea şi garantând prin ea şi prin credinţa în ea izbăvirea tuturor, aşa cum [era] crucea ridicată de Moise. (Pentru că o cruce a fost, nu o prăjină, lemnul pe care a înălţat Moise şarpele. Nu se poate atârna un şarpe pe o prăjină. A fost o cruce aceea pe care a înălţat-o Moise. Numai pe un lemn în formă de cruce poate sta spânzurat un şarpe.) Deci, cea dintâi cruce a făcut-o Moise, a cioplit-o Moise, omul lui Dumnezeu, care a scris porunca: „Să nu vă faceţi chip cioplit”. Pentru ca să arate că semnul Crucii nu este un chip cioplit, ci este un semn tainic, simbolizând Jertfa şi Răscumpărarea Sângelui lui Hristos.
Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise, după ce a adus Legea. Pentru că în acest semn a pus Dumnezeu răscumpărarea, preţul mântuirii noastre. Şi de aceea s-au îndreptat – şi din Vechiul, şi din Noul Testament – privirile noastre, prin Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, către acest semn tainic şi sfânt care este Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
După cum toate noţiunile abstracte au forma lor concretă, după cum sufletul nostru are forma lui în trupul nostru, are lăcaşul lui în trupul nostru, tot aşa înţelesul cel tainic al Crucii şi Jertfei Mântuitorului stă în semnul cel văzut, închipuit prin aceste două dimensiuni: verticala, care înseamnă legătura noastră cu Dumnezeu, şi orizontala, care înseamnă legătura noastră cu noi. | Continuare »