b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Părintele Iosif Trifa

Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“
Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.
Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.
Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.
Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat şi s-a cutremurat.
S-a sfâşiat de sus şi până jos catapeteasma templului, care despărţea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfânta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său. Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: „Săvârşitu-s-a”.
Ce s-a săvârşit? S-a săvârşit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, sau împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ. El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune?

Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvârşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9). | Continuare »

Sadhou Sundar Singh, «La picioarele Stăpânului meu»

Dumnezeu are grijă de om, dacă omul are şi el grijă de Dumnezeu, de sine şi de semenii săi. Dumnezeu nu vine în ajuto­rul oamenilor decât dacă şi ei îşi pun în slujba Lui şi a seme­nilor lor toate puterile şi toate destoiniciile pe care le au de la El.
De pildă, ridicarea pietrei care acoperea mormântul lui Lazăr era o treabă omenească; Dum­nezeu n-avea lipsă să-Şi arate puterea Lui, ridicând lespedea de piatră de pe mormânt. Lu­crul acesta rămase în seama oamenilor care erau de faţă, şi, după ce oamenii îşi făcură slujba lor ridi­când piatra, Dumnezeu, adică Eu Însumi, ­făcui ceea ce oamenilor le era cu neputinţă.
Dădui viaţă unui mort. Dar oamenii nu-şi făcu­seră încă toată slujba lor. Mâinile şi picioarele lui Lazăr erau legate cu fâşii. Oamenii trebuiră acum să-l dezlege din înfăşurăturile mor­ţii, pentru ca cel înviat să poată merge (Ioan 11, 39-44).
Iată, aceasta este slujba pe care sunt chemaţi să o facă uce­nicii Mei: ei trebuie să ridice pietrele şi să înlăture piedicile şi greutăţile care închid mormântul celor morţi în păcat.
După ce îşi vor fi făcut ei­ slujba lor, Eu Îmi voi face-o pe a Mea: voi da morţilor viaţă!
Mulţi dintre morţii aceştia în­viaţi sunt înlănţuiţi încă de de­prinderile firii lor celei vechi. ­Datoria ucenicilor Mei este să-i scape de aceste legături ce nu le îngăduie să se mişte slobozi. ­Dar, pentru asta, ucenicii trebuie să fie gata, în orice clipă, cu su­fletul şi cu inima lor.

Traian Dorz, din «Păşunile dulci», cap. 2

…A ţine seama de trecut este o mare înţelepciune. Nimeni nu se va putea îndrepta niciodată în viitor, dacă nu‑şi va aduce aminte, ca să tragă învăţătură din cele petrecute mai demult.
Toată istoria trecutului este o carte plină de învă­ţăminte, de care orice om care vrea să ajungă bine trebuie să ţină seama cu grijă.

Nimeni dintre noi n‑a crescut învăţat. Până la noi, câţi înaintaşi ai noştri au muncit din greu, au luptat şi s‑au jertfit pentru ca noi astăzi să ne putem bucura de o stare pe care ei, sute şi mii de ani, n‑au avut‑o, dar au muncit pentru ca s‑o avem noi.
Câte mijloace care ne uşurează şi ne înfrumuse­ţează astăzi viaţa noastră, părinţii noştri nu le‑au avut!
Câtă experienţă ne‑a rămas de la ei! Câte învăţăminte din munca şi din lupta lor! Câte binefaceri în urma jertfelor lor! Cât de îndatoraţi le suntem! Cât de recunoscători trebuie să le fim!

Să ia bine seama orice tânăr la aceste adevăruri.
Căci, dacă nu se va simţi adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinţei înaintaşilor săi, nici nu va putea creşte drept. Nici nu va putea avea urmaşi buni şi roade vrednice. Pomul rupt de rădăcina sa se usucă şi piere.
Ce rău este uneori că îi merge omului bine! Şi cât de atent şi veghetor trebuie să fie un credincios al Domnului când începe să‑i meargă lucrurile din plin! Şi când începe să nu mai aibă nici o cruce apăsătoare pe umerii săi. Şi nici o sarcină sub care să sufere.
Adeseori moartea credinţei vine din comoditate. Din liniştea lumească vine slăbirea râvnei. | Continuare »

Traian Dorz, «Dreptarul învăţăturii sănătoase», cap. 2

Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă duhovnicească născută în Biserica noastră drept-credincioasă şi având ca scop o mai puternică şi vie trăire pentru dobândirea mântuirii sufleteşti, n-a avut şi nu are o altă învăţătură decât cea a Bisericii noastre strămoşeşti. Dreptarul sfânt al dreptei învăţături după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre a fost de la început şi trebuie să fie până la sfârşit îndrumătorul şi călăuzitorul Oastei Domnului.

Părintele Iosif Trifa, acest mare om al lui Dumnezeu şi al Bisericii, a mărturisit atât cu graiul, cât şi cu scrisul său, de nenumărate ori, ca iniţiator şi îndrumător al Oastei Domnului, că aceasta nu are şi nici nu va avea vreodată o altă învăţătură, deosebită de a Bisericii;
că Oastea Domnului va păstra neschimbată, pe totdeauna, învăţătura lăsată nouă de Hristos şi de marii noştri înaintaşi în Biserica noastră strămoşească;
că el a primit întru totul de la Duhul Sfânt toată lumina şi călăuzirea după care să îndrume această uriaşă Lucrare evanghelică a lui Hristos, Mântuitorul nostru. | Continuare »

„Iar când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii trişti, că îşi smolesc feţele lor ca să arate oamenilor că postesc.“

Bine ar fi ca, la auzul acestor cuvinte, să suspinăm şi să plângem cu amar! Că nu numai că îi imităm pe făţarnici, dar îi şi întrecem. Cunosc, cunosc mulţi oameni care nu postesc şi arată lumii că postesc; îşi pun masca de postitori, deşi nu postesc; iar apărarea lor este mai rea chiar decât păcatul, că spun: „Fac asta ca să nu smintesc mulţimea!“
Ce spui, omule? Dumnezeiască e legea care ţi-a poruncit să posteşti şi tu vorbeşti de sminteală? Păzind-o, socoteşti că sminteşti, iar călcând-o, nu sminteşti? Poate fi, oare, o prostie mai mare decât aceasta? Nu încetezi odată să fii mai rău ca făţarnicii şi de două ori făţarnic? Nu te ruşinezi de tăria cuvintelor Domnului la gândul cât de mare e păcatul ce-l săvârşesti? Domnul nu S-a mărginit să spună numai atât că aceia care arată lumii că postesc sunt nişte făţarnici, ci, voind să-i mustre mai mult, le spune „că-şi smolesc feţele lor“, adică şi le strică şi le pocesc. Dacă este pocire a chipului că de dragul slavei deşarte să arăţi lumii un chip gălbejit, ce putem spune de femeile care-şi strică chipurile lor cu farduri şi cu încondeierile ochilor, spre vătămarea tinerilor desfrânaţi? Cei ce-şi smolesc feţele lor se vatămă numai pe ei înşişi; femeile acestea, însă, şi pe ele şi pe cei ce le privesc. | Continuare »

Ioan Marini
„Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri,
care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte“ (Is 62, 6-7).

Bolnavii şi îndrăciţii vindecaţi de Mântuitorul, adeseori, Îi cereau – drept recunoştinţă şi mulţumire – să-i lase să meargă după El. Dar Domnul Iisus spunea fiecăruia: „Du-te la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a făcut ţie Dumnezeu“. Astfel, fiecare tămăduit, fiecare păcătos iertat, devenea, prin porunca Celui ce-l vindecase şi-i dăduse iertarea păcatelor, un vestitor al Domnului şi un propovăduitor al vieţii celei noi, pe care a aflat-o în Mântuitorul.
Tămăduirea şi iertarea de care se bucură un suflet aduceau cu ele şi o îndatorire: aceea de a spune şi altora despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui care s-a făcut cu ei. Astfel, bolnavul tămăduit şi păcătosul iertat deveneau vestitori ai lui Dumnezeu şi misionari ai Mântuitorului. De la orbul căruia Domnul i-a dăruit vederea şi care spune vecinilor că „Iisus este Cel care i-a deschis ochii“ şi până la Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, care străbate lumea întreagă, toţi cei care au aflat pe Hristos Îl mărturisesc şi vestesc lucrarea minunată a Sa tuturor celor din jurul lor şi altora din depărtări. Căci ei nu pot să tacă şi să nu spună şi altora despre ceea ce au văzut şi au auzit, despre ceea ce s-a petrecut chiar cu ei înşişi.Femeia samarineancă a trezit o cetate întreagă şi a scos un popor întreg afară din oraş, pentru a asculta cuvântul Mântuitorului. Urmarea a fost o mare trezire în Samaria…
Sfântul Apostol Pavel a făcut să se cutremure o lume întreagă de propovăduirea Golgotei, pe care el o vestea cu nebunia celui ce nu voia să mai ştie nimic altceva, decât de Iisus cel răstignit prin Care el a aflat iertarea şi pacea, Iisus cel răstignit, singurul nume prin care s-a dat şi se dă oamenilor iertarea şi mântuirea.
Misiunea de a propovădui Evanghelia nu era la început o „slujbă“ ca oricare alta, pentru care omul se pregătea prin învăţătură şi şcoli. Nu! Ci, atunci, mărturisitorii, vestitorii, apostolii şi propovăduitorii Evangheliei erau mai ales din cei care L-au cunoscut pe Domnul Iisus. Erau suflete care simţeau trebuinţa de a mărturisi ceea ce s-a petrecut cu ele însele. Erau de acei care nu puteau să nu mărturisească ceea ce au văzut cu ochii şi auzit cu urechile lor.
| Continuare »